agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2177 .



spre necunoscut. Capitolul XII (18)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2011-01-31  |     | 



N-avea de unde ști tot ce s-a întâmplat pe acasă în timp ce el umbla pe drumul greu al retragerii. Scrisorile ce le-a primit i-au adus vești, dar s-a gândit, poate, mai mult la situația în care se găsea el, decât la necazurile celor dragi. Și câte nu se ascundeau, de multe ori, într-o singură propoziție: Acum mă simt mai bine. Da, a fost bolnavă, se gândea el, dar bine că acum-îi este bine. N-avea de unde ști durerile de spate pe care le-a simțit la fiecare pas, fierbințelile din fiecare noapte, tusea ce o cuprindea când trebuia să vorbească și să fie atentă în fiecare dimineață, de la opt la douăsprezece, la cei patruzeci de copii din clasele unu-trei, iar după amiezile la cei treizeci și cinci din clasele doi - patru. Ca să poată merge la medicul Lupu de la Ocna, i-a trimis vorbă pe un călăreț plătit mamei sale să vină să aibă grijă de copii. Doctorului nu i-a trebuit mult să se convingă că are apă la plămâni și că se află într-o stare destul de gravă. Cu o seringă i-a scos aproape un litru. I-a recomandat odihnă la pat, lapte, brânzeturi, carne de vită. Dar putea oare să îndeplinească aceste prescripții? Cum să aibă grijă de ea când cel mic s-a îmbolnăvit, după câteva zile, rău, rău de tot! Într-o seară, de toamnă târzie, când el umbla, bolnav la rândul său, alături de părintele Boțocan să-și găsească regimentul, băiețelul, de abia trecut de cinci ani, a început să aibă febră mare, de peste 40 de grade. Gâtul i s-a umflat, aproape nu mai putea înghiți. Victoria început să caute repede în Cartea satului a doctorului V. Voiculescu subintitulată Toate leacurile la îndemână. Pe mulți i-a ajutat ea cu sfaturile din această carte. Veneau femei cu copii bolnavi, oameni vătămați din căzătură ori de tăietură de secure, femei mai în vârstă ori lehuze cu necazurile lor. La toți le găsea leacul în această carte, scrisă pe înțelesul tuturor. Și-a dat seama că pentru copilul ei nu poate găsi repede un leac și, de la oră la oră, starea lui părea a se înrăutăți. Doar după ce-i schimba compresa, cu apă stătută de pe frunte, părea că privirea i se mai înseninează ca apoi, după câteva minute, ochii i se încețoșau și păreau că nu mai văd nimic. Vai de mine, moare copilul! Gândul acesta i se cuibări undeva în creier. Nae prin pustiitățile din Rusia iar copilul aici, sub ochii mei. Nu, nu, să nu se gândească așa! Trebuie să facă ceva… dar ce să facă?...ce să facă?… Se uită la ceas. Trenul de la Copșa spre Sibiu se va opri în gară peste cincisprezece minute. Peste alte zece va fi la Ocna. N-are cum ajunge la tren, numai dacă ar fugi cu el în brațe .Oricum nu poate, din cauza apei de la plămâni. Și apoi, cu fierbințelile pe care le are, ar putea rezista la aerul rece de afară? De-abia respiră în casă. Începu a se ruga Celui de Sus: Dă-mi, Doamne, un gând!... Ajută-ne, Doamne!... Nu ne lăsa, Doamne!...
Și gândul, dat poate de Cel de Sus la rugămintea ei, a venit. Fetița, care intrase nu de mult în casă, de la joacă, stătea într-un colț cu ochii în lacrimi, privindu-și frățiorul. Simțea și ea pericolul morții, Deși avea doar zece ani, știa că moartea este cea mai mare nenorocire ce se poate abate asupra cuiva. A auzit, în câteva rânduri, urletele unor femei care au primit, prin poștă, vestea morții soților pe front. De aceea se ruga și ea în fiecare seară, înainte de culcare ca ticul ei drag să se întoarcă. A mai auzit astfel de urlete atunci când un băiețel, coleg de clasă, a murit de fierbințeli. Așa zicea mama lui printre plânsete. Și acum Nuțu, fratele ei, va muri? Când se va întoarce ticul de la război nu-l va mai găsi și pe el acasă?
Mama îi puse, fără veste, pe cap căciulița de lână, îi dădu haina cea groasă peste rochiță și-i vorbi grăbit:
- Dacă vrei să nu moară Nuțu, fugi repede la gară! …
A făcut întocmai ce-i spusese mama. Domnul Cremene, șeful gării, a ajutat-o să urce în tren apoi a dat un telefon impiegatului de mișcare de la Ocna cu rugămintea s-o ajute, dar repede, să ajungă la domnul doctor Lupu. A așteptat-o un acar ce a dus-o la casa doctorului.
- Ce-i, fetițo, ce s-a întâmplat?
- A zis mama să vii repede, dar repede de tot că, dacă nu, moare Nuțu!
În câteva minute, cu tact, doctorul a reușit să afle totul. A prins calul la trăsurica cu două roți și, nici într-o oră, a ajuns la căpătâiul copilului bolnav. După ce l-a consultat, i-a spus Victoriei:
- Aveți o copilă isteață. E bine că ați trimis-o pe ea. S-au potrivit toate: eram acasă, calul tocmai astăzi a fost potcovit de iarnă, din spusele ei mi-am dat seama și cam ce diagnostic o să-i pun, și este tocmai cel la care m-am gândit: Angină difterică. Am luat cu mine și o fiolă de…. În cazuri grave, așa cum este cel a lui Nuțu, se administrează în trei zile, la rând, câte o injecție. Dar trebuie să vă spun că șansele copilului de a depăși boala sunt foarte, foarte mici.
Parcă fără nicio noimă Victoria întrebă:
- Și dacă n-o depășește?
Doctorul se uită lung la ea și cu mâna dreaptă făcu, în aer, semnul Crucii.
De abia într-un târziu păru să înțeleagă semnificația acelui semn și începu să plângă în hohote.
- Doamnă, nu plângeți, faceți rău la amândoi copiii.
Victoria se abținu.
Doctorul sparse o fiolă și își încărcă seringa. Se apropie de copil. Acesta, când simți acul intrându-i în burtă, probabil că-l durea destul de tare,
începu să strige din răsputeri:
gata!,…gata!!....gata!!!,...gata!!!!,....gaaataaa!!
După ce scoase acul, doctorul zise zâmbind:
- Ei, după felul în care reacționează voinicul, înseamnă că se ține cu amândouă mâinile de viață și, probabil că nu-i va da drumul.
Victoria zâmbi prima dată după mai multe săptămâni. Și ochii fetiței se înseninară.
A mai venit doctorul două zile, la rând, pentru injecții. Pe zi ce trecea, Nuțu se simțea tot mai bine. Mai erau vreo două săptămâni până la Crăciun. Seara, înainte de culcare, mama și fetița au început să colinde. Nuțu trebuia numai să asculte, n-avea voie să cânte, doar doctorul i-a spus să aibă grijă de gât, să nu cumva să-l răcească, să nu vorbească decât în șoaptă și numai atunci când trebuia s-o facă neapărat. În ajunul Crăciunului au sosit mulți colindători. N-au fost primiți în camera unde stătea el, dar din hol se auzeau destul de bine. În dimineața de Crăciun s-a trezit primul și…minune! Lângă ușă era un cal de lemn cu coamă și coadă, avea căpăstru și hățuri, și parcă și picioare. Când s-a apropiat a văzut că picioarele erau desenate cu vopsea neagră, la cap lângă fiecare ureche avea câte un băț de care te puteai ține dacă îl încălecai. S-a suit călare și s-a aplecat în față, calul s-a aplecat și el apoi și-a revenit. Și tot așa. Era în culmea fericirii. Semăna acest cal, leit, cu unul dintr-o cărticica pe care i-a adus-o, astă toamnă, Nenea Ion din Olănești care era tâmplar. Atunci l-a întrebat dacă n-ar vrea să-i aducă Moș Crăciun și lui un cal.
- Aș vrea eu dar n-avem unde să-l ținem. Și apoi de unde să știe moșul ce vreau? S-mi aducă ce-o vrea el, numai să-mi aducă ceva.
Și iată acum, calul! Când s-a uitat mai bine, sub pat și-a văzut ghetuțele. Erau acum mai frumoase, strălucitoare, aproape noi. Dintr-una ieșea o cutie mică de culori, iar din cealaltă un sul de hârtie. Ba nu, nu era un sul, ci un caiet de desen așa cum avea sora lui.
Mama, credea el, nu s-a trezit încă. S-a uitat spre ea. Era culcată dar cu ochii, parcă, deschiși pe jumătate. Și în fiecare era câte o bobiță strălucitoare…
Da, nu știa Nae, cu deamănuntul, întâmplările de acasă. Doar puținul ce se putea scrie pe cărțile poștale ce ajungeau cu greu pe front.: Ce supărată am fost înainte de Crăciun, Nuțu aproape de moarte, eu bolnavă, de la tine nu primeam scrisori. În ziua de Crăciun copilul s-a făcut bine, tot atunci am primit și scrisoarea ta din 20 noiembrie. Doamne, ce Crăciun fericit am avut. Răzbătea din câteva cuvinte, așternute pe cartea poștală, și sprijinul ce-l primea de la niște femei de care el abia dacă-și putea aduce, cu greu, aminte: În zilele aste grele am noroc cu poștărița și sora ei și cu nevasta jidanului care a deschis, acum doi ani, bolda, adică prăvălia, din sat
Multe n-a știut Nae, din necazurile de acasă. Le bănuia doar. În curând va fi însă acolo. Iată mai sunt două zile din martie și, dacă ajută Dumnezeu, Paștele le va sărbători acasă. Dar unde acasă? Sigur, nu la Loamneș unde casa era mică și nici nu era a lor. La socri? Știa că este bine acolo, pivnița este plină de vin și de rachiu, de la cele patruzeci de oi sunt destui miei. Ba…, mai bine acasă la părinții lui. O să-i adune pe cei șase frați și pe cele patru surori împreună cu soțiile și soții, cu copiii lor. Îi va scrie Victoriei să se pregătească, vor pleca împreună la Olănești. Copiii îi vor lăsa la socri. Se apucă de scris dar în curând rupse foaia. Mai bine să vie și copiii cu ei, prea le-a dus atâta amar de vreme dorul. Dar unde vor dormi cu toții acolo? În cele două odăi mai sunt încă cinci suflete. Tot mai bine la socri. A mai rupt vreo două foi.
N-a mai scris nimic despre locul unde-și vor petrece Paștele. Or să se sfătuiască și or să facă așa cum va fi mai bine.
În 10 aprilie a ajuns la Sibiu. A primit, ca și alți rezerviști, permisiunea de a ieși în oraș, să facă unele cumpărături, iar a doua zi de dimineață vor fi liberi să plece acasă. Iar dacă, între timp, își vor schimba adresa, să o anunțe regimentului.
A intrat, după mai bine de doi ani, iarăși în Catedrală. În afară de femeia care vindea lumânări nu mai era nimeni. Poate vreun preot în altar. A îngenuncheat în fața catapetesmei preț de vreun sfert de oră. A intrat apoi în clădirea Poștei și a cerut să i se facă legătura cu Oficiul Loamneș. După primele vorbe schimbate cu femeia de la capătul firului, aceasta strigă: Lenuțooo… fugi repede și spunei doamnei învățătoare să vină la telefon, îi domnul Nae!
Peste alte câteva ore cobora din tren. Pe peron era așteptat de cei doi copii împreună cu mama lor.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!