agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2605 .



L-au ridicat!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MGV ]

2010-12-28  |     | 



Vara caldă și minunată a pătruns demult în toți și în toate. Căldura s-a prelins insinuant pe lângă obiecte, în obiecte, picurând în sufletele oamenilor bunătate.
În curtea mare și întinsă iarba a crescut grasă, înaltă și frumoasă. Ici, colo, flori galbene pătează covorul ei verde și nesfârșit.
Băiatul, cu mâinile întinse, se joacă „de-a avionul” singur, culcând cu picioarele lui mici, dar puternice, iarba grădinii. Are trei ani și jumătate, dar se crede mult mai mare decât sora lui de un an și jumătate, care stă la umbră în casa mare și răcoroasă împreună cu mama lor.
În casa aceasta familia s-a mutat de câteva luni. Casa este din cărămidă și domină printre casele din jurul ei. Este destul de aproape de gară, unde lucrează tatăl, care este casier.
Când vii cu trenul dinspre București, întâi poți vedea casa, care pare mândră și disprețuitoare, apoi vezi gara care, prin comparație, pare mică, amorțită, insignifiantă.
Mama pare decepționată de noul loc de viață. Ehei! Bucureștiul e altceva.
Rude, prieteni, cunoștințe au rămas în urmă. Aici doar o vecină a venit curioasă, chiar din prima zi, să vadă cine s-a mutat în casa cea frumoasă.
Mama nu are serviciu și își petrece timpul îngrijind copiii. Ei sunt mândria ei, speranța ei. În ei și-a pus nădejdea și către ei și-a concentrat toate visele.
Timpurile sunt grele și tatăl, din funcționar superior în minister a ajuns casier aici în gara G.
Își face serviciul conștiincios, iar în timpul liber visează și gândește. Doar n-a făcut rău la nimeni!
Copil de la țară, a învățat, a venit în București. I-a plăcut cartea, a terminat facultatea de drept și a urcat treptele administrative până la funcția de subdirector.
De când sunt comuniștii la putere a trebuit să se recalifice. A urmat un curs de casieri pe care l-a absolvit cu bine. A fost repartizat casier în gara G. Așa-i viața!
A trebuit să lase Bucureștiul și să vină să muncească aici. Trebuie! Are familie: nevastă și doi copii mici. Trebuie!
Își repetă mereu că trebuie să fie răbdător și să se mulțumească cu ce i-a oferit viața. E liniștit și retras. Își iubește familia și vrea să ducă o viață demnă. Pleacă totdeauna dimineața la ora potrivită. E punctual și conștiincios. Nu vrea ca în noua muncă cineva să-i reproșeze că nu-și face datoria.
Astăzi a plecat la serviciu la ora obișnuită. O oră obișnuită, într-o zi de muncă obișnuită, într-o localitate obișnuită a țării Și totuși ...
Mama privește pe fereastră la joaca băiatului în curte. Zâmbește cu ochii senini, căprui și este mulțumită.
„Parcă a mai crescut puțin! Pantalonașii scurți i-au rămas mici. Trebuie să-i cumpăr alții, dar să vedem la leafă ce bani mai rămân”, gândește ea.
E puțin neliniștită, nerăbdătoare, parcă fără motiv. Pregătește mâncarea cu gesturi sigure, rapide, în timp ce fetița se joacă lângă un scaun cu o păpușă nu prea nouă și goală.
Deodată portița de la stradă se deschide cu repeziciune și intră în curte vecina. Poartă o rochie ușoară de vară, înflorată și fără mâneci, pe cap o basma legată la spate și în picioare niște papuci.
Aproape că aleargă pe poteca ce duce spre casă.
- Vecină! strigă ea și glasul ei răsună puternic în curte, se lovește de pereții casei, intră pe fereastră, întrerupând brusc ocupațiile mamei.
Parcă se simte spaima în glasul ei. Băiatul și-a întrerupt joaca și se apropie încetișor de casă.
Mama iese grăbită, nehotărâtă, în prag.
- Vecină, l-au ridicat pe-al tău, spune ea dintr-o suflare și, ajunsă în prag, se repede la mamă s-o strângă în brațe.
- Cum! Când? se aude vocea mamei, care se zbate ca o pasăre în cușcă.
- Fugi repede la gară, poate apuci să-l mai vezi, zice din nou vecina și răsuflarea ei gâfâită este acum șuierătoare și miroase a usturoi.
Mama strânge buzele, pleoapele i se zbat, mâinile i se zbuciumă, încercând să-și smulgă șorțul de la brâu, picioarele tremură nesigure, încălțându-și pantofii puțin cam uzați.
Băiatul, ajuns aproape de casă, a auzit tot. Simte că ceva nu este în regulă. Se uită la mama lui și-i vede ochii umeziți. Atunci se repede și o prinde de mână cu mânuța lui mică și umedă.
Mama se întoarce fără o vorbă, o ia pe fetiță în brațe și cu băiatul de mână pășește repede spre stradă.
Portița rămasă deschisă o închide vecina, care vine în urmă la o oarecare distanță.
Mama merge repede, din ce în ce mai repede, aproape că aleargă. Băiatul nu mai poate merge în ritmul ei și-și retrage mâna dintr-a mamei. Rămâne puțin în urmă, dar merge cu pasul hotărât.
Gara nu e departe și totuși cât de departe pare! Din dreptul casei nu se vede decât clădirea gării, pustie. Câțiva câini stau tolăniți la umbră, apărându-se cu coada de muște.
Mama e din ce în ce mai neliniștită. Nu vede pe nimeni, nu vede oameni și mai ales nu-l vede pe tată. S-a apropiat suficient de gară ca să-l poată vedea dacă ar fi prin apropiere și totuși nu e nicăieri.
Intră hotărâtă, cu fetița în brațe, în sala de așteptare. Pe o bancă două femei tăifăsuiesc cu glas molcom.
Privirea mamei se îndreaptă spre casa de bilete. Ghișeul este închis, iar gratiile din fața lui par gratii de închisoare.
Se repede la ușa prin care se intră în casierie, dar ușa este încuiată. Simte o durere în mână, în corp, parcă și-n inimă.
- Unde-i? întreabă cu glas scăzut. Unde-i?
Femeile de pe bancă parcă nici n-au observat-o.
- Unde-i? strigă mama și băiatul aude și el strigătul, ajuns cu greu în dreptul intrării în sala de așteptare.
- Cine să fie? îi răspunde femeia mai în vârstă din cele de pe bancă.
- Cum cine? Casierul! zice mama, aproape plângând.
- A plecat cu doi bărbați adineauri, cu o mașină, zice și cealaltă femeie, parcă dorind să arate cât de bine informată este ea.
- Nu știți unde s-a dus? zice mama cu glas mai scăzut.
- Nu știm, răspund femeile într-un glas.
Mama se reazemă de perete, pășește încet și se așează pe bancă. A obosit alergând cu fetița în brațe. Lasă fetița pe bancă și aceasta începe imediat să-și legene picioarele, murmurând ceva neînțeles.
A apărut și vecina, care vine gâfâind și se așează pe bancă lângă mamă.
Un timp tac amândouă. Tăcerea pare un rece mormânt. Deodată vecina se însuflețește, ochii-i sclipesc, mâinile se frământă, dar vocea pare totuși speriată.
- Să întrebăm pe șeful gării, zice ea.
Trezită brusc, mama ia fetița în brațe, iese din sala de așteptare și se îndreaptă spre o ușă deasupra căreia scrie „Șeful gării”.
Băiatul, rămas pe peron, o vede și se repede către mamă. La ușa șefului gării o ajunge din urmă și intră toți trei în încăpere.
Vecina a rămas afară cu mâinile la piept.
- Bună ziua, zice mama.
- Sărut-mâna, zice șeful gării, un bărbat gras, potrivit de înalt, cu o șapcă roșie pe cap.
- Nu știți unde-i soțul meu? întreabă mama și vocea parcă i se frânge.
Bărbatul s-a ridicat în picioare, descumpănit. Nehotărât, își șterge cu o batistă fața acoperită de sudoare. Prelungește această clipă, parcă fără voia lui. Ce să spună? Și mai ales, cum?
-Să vedeți ... Au venit doi indivizi care au întrebat de dânsul ... După aceea l-am văzut urcând într-o mașină.
- Și nu știți unde l-au dus? întreabă mama cu o voce hotărâtă.
- Nu, doamnă. Cred că erau de la securitate. Se pare că l-au ridicat ... scapă, cam fără voie, ultimele cuvinte și mâna dreaptă face un gest semnificativ, adică, da, l-au dus pe sus.
- L-au ridicat? De ce? Doar n-a făcut nimic, zice mama.
- Poate n-a făcut, doamnă, dar asta nu se poate ști până nu se cercetează, zice bărbatul, ridicând treptat tonul vocii.
- Deci, nu știți unde l-au dus?
- Nu.
- Atunci, bună ziua ...
- Sărut-mâna.
Ultimele replici s-au spus rapid, cu intonație normală și inflexiuni ale vocii normale.
Mama iese repede din încăpere, trăgând după ea băiatul. Fetița din brațe o ține strâns de păr. Pielea capului doare, dar nu zice nimic, îi face bine.
Se întoarce acasă repede, cât mai repede. Să nu mai vadă pe nimeni, să nu o mai vadă nimeni. I-e ciudă și i-e rușine. Nu știe nici de ce și nici pe cine. S-a hotărât!
Va aștepta liniștită acasă până seara. Poate nu a fost, nu este și nu va fi nimic. Soțul va veni. Mai târziu, dar va veni. După ce va răspunde la întrebări, îi vor da drumul și va veni acasă. Doar n-a făcut nimic! Asta e. N-a făcut nimic, deci nu este vinovat cu nimic.
Se frământă așa până seara. Când se întunecă dă mâncare copiilor și-i culcă. Ea nu se va culca. Va sta să aștepte.
Lampa aprinsă îi transfigurează chipul. Pare o statuie a durerii și speranței, a neliniștii și încrederii.
Stă pe pat lângă copii, ocrotindu-i cu privirea. Ei dorm liniștiți, somnul odihnitor și fără griji al copilăriei.
Mama repetă în gând până adoarme:
„L-au ridicat!L-au ridicat!De ce?”

13 - 15 aprilie 1986
Ploiești
Text autobiografic

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!