A fost odată ca niciodată... Te-am amăgit cu începutul ăsta de poveste pentru a te face să te simți într-o lume aparte, plină de prințese și prinți, cu aventuri colorate viu și cu povești de dragoste fenomenale; dar nu va fi așa.
Pe o perdea plină de praf stătea o muscă neagră și plină de amorțeală în aripi. În colțul camerei se desena un fotoliu geamăn. Somnul își întindea picioarele leneș și se așeza comod pe trupul fără mișcare. Puteai privii cum plămânii respiră încet și rar. Pe canapea se afla un El, cel care voi fi Eu și care vei fi Tu. A înțeles că gândul este cel căruia nu trebuie să îi dea atenție pentru a putea trăi real printre ceilalți. Se acoperea cu colțuri rupte din somnul care se tolănise lângă. Puteai să pariezi că numără secundele, dar secundele erau soldați credicioși ai generalului Timp și erau infinite, treceau uimitor de repede pe lângă el și îi apăsau, fiecare dintre ele, într-un tact de marș, pe tâmple, pe piept, pe suflet.
Dorea răspunsuri la întrebări și căuta soluții la probleme. Dacă ar putea să suprapună secunda de azi cu cea de ieri și cu cea de acum în două zile? Ar fi primul? Sau ultimul? Cine ar vrea să facă așa ceva? Puri în suflet și în întrebări trebuie să fie aceia. Să nu aibă nimic și nimeni conflict în ei și în afara lor.
A observat, deocamdată, că ceilalți fug de trecut, păstrează clipele plăcute, nu le suprapun, nu le amestecă, nu le povestesc prea des (nici nu au cui). O poză este o pictură a unui sentiment, este o impresie vizuală asupra unei secunde. O poveste de dragoste este o poză unică a două lumi diferite unite prin crediță și vise în o singură lume, și acea lume va muta munți, va creea legende și tragedii și va face omul să aibă ce să își amintească din viața, din marșul ăsta furtunos al secundelor.
Secundă cu secundă, un El, rămânea fără amintiri, doar creînd amintiri într-o lume ireală, într-o poveste paralelă cu poveste, într-un colț de cameră în care prindea viață, plămădit din aer, timp și gândurim un alt El.