Totuși, încercă să-și stăpânească emoția, stârnită nu atât de faptul că nu mai călcase acele locuri, un sat de pescari ale cărui ulițe păreau să aibă nisip în loc de pământ bătătorit, un nisip gălbui care abia lăsa o vegetație sărăcăcioasă pe lângă garduri, să crească, după cum va observa mai târziu plimbându-se la vremea amiezii, când nu e nici țipenie și chiar și micul magazin prost alimentat, doar niște bere la cutie era mai de soi, deci chiar și el era închis, un sat de pescari despre care se așteptase să fie foarte liniștit, dacă se poate chiar pustiu, avea nevoie de puțină singurătate, într-un fel chiar pentru asta please de acasă, un sat care însă nu părea de loc a fi așa, cel puțin judecând după mulțimea de curioși care așteptau la coborârea de pe ponton, ce anume nu-și dădea prea bine seama, poate pe cineva cunoscut, sau pur și simplu veniseră să asiste la unul din puținele evenimente ce mai alungau, probabil, monotonia, la două zile venea vaporul și probabil că era un eveniment acesta, și de ce nu - în fond, încercă, totuși, așadar, să-și stăpânească emoția, stârnită mai ales de atâtea priviri care, deși își dădea seama că e absurd, avea impresia că îl țintuiau doar pe el, sau mai mult pe el, luă un aer liniștit, nu știu dacă să zâmbească sau nu, pentru că gândul îi fugi la cineva care știa foarte bine să facă pe inocenta, și sprijinindu-se de balustradă se lăsă supt de șuvoiul de oameni ce coborau de pe vapor, simți sub picioare bălămbănindu-se puntea de lemn către ponton, ale cărei scânduri transversale nu putu să le zărească din pricina prea marii înghesuieli, deși ar fi fost curios să știe dacă se zărește apa printre ele, fără să-și dea prea bine seama din ce motiv, poate că îi era teamă să nu piardă ceva, să nu scape ceva, și cu un gest reflex își controlă buzunarele, nu, banii îi lăsase în rucsac, iar pe acesta îl ducea într-un loc foarte sigur, în spate, în fine coborî pe pământ, pe nisip adică, fără a se opri, valul îl împingea înainte și se lăsă dus, e mult mai bine să te lași dus decât să te împotrivești în mod absurd, să-ți risipești energia pentru a rămâne pe loc, și după scurt timp simți că în jurul lui nu mai e nimeni, nici o carne fierbinte, udă, mirositoare. Era în sat.

Unele case erau văruite, altele aveau pereții doar din chirpici gol, una era de cărămidă, un lătrat puternic îi atrase atenția, fără să îl facă să tresară, de felul lui nu prea tresărea, avea nervii tari, la marginea satului era un far, începuse deja să lumineze, intermitent, ca orice far din lume, după un ritm bine stabilit, astfel încât marinarii să îl recunoască noaptea de pe mare și să știe unde se află, întrucât se lăsase seara. La un moment dat se opri.

Avea în față un gard de trestie legată, o căsuță joasă, mirosea a baltă, culoarea era gălbuie, iar casa albastră, cu bleu și puțin var deasupra ferestrelor, foarte joasă, o lumină palidă venea de la o fereastră, dar în așa fel încât părea că geamul o radia. Parcă era de la un soare verzui, gata să apună. Ori poate că nu era verzui. Totuși parcă, parcă era. În oraș soarele nu e verzui, e roșcat și dacă vrei să îl vezi cum apune mergi până la marginea cartierului, unde se află un lan de grâu, vara. Nu se auzea nici un zgomot, nu era nici un câine în curte. Intră în curte, călca ușor, fereastra lumina în același fel. Nu era nimeni acasă, mai bine.

- Intră !

Mai așteptă puțin, în tăcere, se înnoptase de-a binelea. M-am strecurat înăuntru. Te-ai strecurat prin ușa întredeschisă. În dreapta părea a fi o altă ușă, probabil către camera cu lumină. V-ați aplecat ușor urechea la canatul ușii. Întrucât nu se auzea nimic am bătut și am deschis. Noi am bătut, noi am deschis-o. Ai intrat.
Își aruncă rucsacul într-un colț. Nici pat, nici scaun. Doar o masă. Parcă ar fi murit cineva de curând acolo. Simții deodată că i se face foame. Pesemne că îi era mai demult. Nu-ți merge însă gândul la astfel de banalități când totul e atât de nou și de vechi, în același timp, în jurul tău.

- Dacă îți e foame, ar trebui să mânânci. Niciodată nu e prea târziu să mănânci.

Pe masă găsi, mai mult intui, dar în cele din urmă văzu, întrucât ele luminau, sau păreau că luminează, nu știu prea bine (voi știți?), o pâine, o strachină cu pește fript și un pahar cu vin. Ce om ciudat va fi stând aici !

Se puse pe pământ, întrucât era pământ jos, și înfulecă. Ceru apoi o cafea. Dar oare e bine? Cafea fără țigară nu merge, și parcă v-ați lăsat de fumat. Dar și ea s-a lăsat, și s-a apucat din nou, acum pare că s-a lăsat definitiv. N-am mai văzut-o de mult timp fumând. Fusese bun peștele. De altfel, peștele întotdeauna e bun.

- Imaginează-ți un animal imposibil !
- Ce fel? Care este sau care nu este? Adică inorog, eu știu…, altele…?
- Ce vrei, dar nu mai întreba.

Privi pe fereastră. Profilat pe cer se zărea un copac. Un plop, probabil.

- Un copac cu mâini. În loc de crengi să aibă mâini.
- Atât?
- Da.
- Nimic în plus? Ochi…
- Nu, atât.

Și vinul fusese bun. Aspru, tare, exact.

- Ești un om echilibrat. De fapt, nu ești chiar echilibrat, însă ești pe calea cea bună.
- Tu cum ești?
- Ce importanță are?

Nu mai avea ce lumina acum în cameră, dar tot era lumină. Cauți, te apleci, privești cu atenție, asculți, dar lumina ne însoțește pretutindeni.

Ar trebui să dorm. Nu mi-e somn. Deloc nu mi-e somn.

La ce distanță o fi marea? Plaja trebuie să fie nu prea departe. Cel puțin așa arată harta, maxim doi kilometri. Se descălță, își luă un prosop și porni cam pe unde credea că ar fi mai bine. Întotdeauna e bine să mergi pe acolo pe unde crezi că e mai bine. Aseară fusese lună plină, acum, deși nu se observa, știa că nu mai este. După ce e lună plină luna începe să descrească. După scurt timp ieși din sat. Acum, într-adevar, era singur. Doar drumul și luna. Absolut nimeni, niște ierburi poate care nu se zăresc, dar care pot fi smulse foarte ușor din nisip. Se păstrează bine și pot fi puse, uscate, într-un vas, în casă, într-un colț al camerei ori lângă raftul cu cărți.

Piciorul se afunda plăcut în nisip, deși mersul era destul de greoi. Când mergi noaptea pe nisip ai impresia că stai. Nu ai nici un reper, grindul e orizontal, drumul e drept și doar când începe plaja adevărată cu scoici și se aude marea tot mai tare începi să crezi că nu dormi, ca și cum ai fi crezut până atunci…

Se opri brusc. În drum era o formă cenușie. Cu mișcări greoaie se ridică, suflând apăsat. Talanga tulbură liniștea, pentru câteva clipe.

Era foarte lată plaja, dar scoicile nu erau tăioase. Se gândi că poate ar fi bine să-și ia ca reper ceva, ca să regăsească drumul. Privi în spate și își alese câteva luminițe din sat, în stânga farului. Abia acum observă că lumina acestuia mătura periodic, pentru o fracțiune, plaja. Într-adevăr.

Pe țărm se dezbrăcă, își puse hainele și prosopul la un loc, dar nu intră imediat în apă. Hotărî să se mai plimbe puțin pe nisipul ud. Bătea o briză caldă, apa nu era deloc rece. Observă că atunci când scufunda piciorul se aprindeau o mulțime de sclipiri, fosforescente. Totul are puțină lumină în seara asta, chiar și marea.

Dar aici? Aici ce e? Pe plajă, în bătaia ușoară a valurilor părea a fi ceva. Se apropie, un pește ! Nu… Nu e un pește. Maxilarele caracteristice. Un delfin mort. Nu mirosea, deși părea într-un stadiu destul de avansat de putrefacție. Ba mirosea cumva, a pâine caldă. Ei i-o fi plăcând pâinea caldă? Chiar nu știu. Dar cui nu-i place pâinea caldă? Se sprijinea de cadavrul lui.

Se ridică înfrigurat. Adormise. Prima intenție a fost de a pleca de acolo, cât mai repede. Apoi s-a schimbat. Te-ai așezat în genunchi lângă el și ai început să-l mângâi. L-ai mângâiat îndelung, avea o piele tare, dar cumva catifelată. Și părea atât de ușor încât te mirai că nu se ridică în aer.

Intră în apă și începu să înoate. Fiecare mișcare era însoțită de o urmă luminoasă, verzuie. Din când in când căuta cu privirea luminile satului. Să înoți în mare, noaptea, și într-o mare fosforescentă, aproape că te adoarme. Trebuie să fi foarte atent. Și era, pur și simplu, atent, fără să gândească nimic. După un timp, își spuse că ar trebui să se întoarcă. Până în sat mai face o jumătate de oră, iar dimineața ar vrea să se poată trezi devreme, să prindă răsăritul soarelui.

Porni spre luminile satului. Liniștit. Le privi din nou, dar, în mod ciudat, păreau puțin mai depărtate și ușor deplasate spre stânga. Își propuse să înoate mai repede, însă după scurt timp nu mai avu răbdare și privi din nou. Acum deplasarea spre stânga a luminilor era evidentă.

- Un curent !

Cum de nu și-a dat seama? La locul de vărsare al unui fluviu în mare se formează curenți. O pâlnie de curenți care duc spre larg. Nu mai înota. Împotriva unui curent nu are rost să lupți. Nu trebuie să îți consumi energia ca să stai pe loc. I se făcu frică. Simți un frison în tot corpul, apoi un fel de încleștare. Hotărî să lupte. Își luă ca țintă farul, cel mai vizibil, și cu toate forțele porni într-acolo. După un lung, un lung timp, se uită din nou. Nu se mai depărtase. Dar nici nu se apropiase. În jur era o spumă fosforescentă. În rest, întuneric. Apa dintr-o dată se răci și deveni mai densă.

Oboseala i se lăsă în brațe. Se simțea un pic greoi, și, totuși, în mod paradoxal, liniștit. Își dădu seama că de fapt îi venea să plângă. Vălurelele pe care până acum nici nu le observase începură să-l deranjeze. Îi loveau fața plescăitor, făceau să-i intre apă în nas. Era extraordinar de bine că măcar nu le vedea. La un moment dat înghiți apă, se zbătu să se ridice puțin ca să poată tuși, dar primi un val peste față care îl dezorientă complet. În loc de o gură de aer luă o gură de apă. Întuneric și ud. Ce rost avea, ce rost avea să se zbată, nu e mai bine să mori în liniște? N-avea aer, se simțea sub apă, se percepea tot mai greu. Era ca un somn puțin dureros.

(august 1992)