poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2791 .



Ucigașul de vise
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oglinda Literara ]

2005-09-06  |     | 




Din cauza arșiței, traversele fumegau. Călătorii se întrebau: când vor izbucni flăcările. Un rest de țigară aprins, ardea printre ele, în atmosfera supraîncălzită. Din difuzoare izbucni moleșită o voce, anunțând sosirea trenului.
Mulțimea se îndrepta cu încetineală, formând șiruri uleioase, negrăbite să se urce-n tren.
Iar în valul mișcător, cu o valiză neagră uriașă, se strecura privind neliniștită, o bătrânică. De parcă nu i-ar fi păsat de căldura înăbușitoare. Purta peste părul albit, o băsmăluță colorată. Valiza îi îngreuna mișcările mai mult decât vipia moleșitoare. Din când în când o mai lăsa jos și o târa pe roțile atașate de fundul geamantanului.
Urcată în tren se așeză în compartimentul gol, răsuflând ușurată. Nu-i plăcea singurătatea, am dedus după felul cum mă privi.
— Mergeți departe? mă întrebă deschis fără ocolișuri, dornică de sporovăială.
— La Constanța, i-am răspuns sec, fără a-i încuraja pofta de vorbă.
— Înseamnă că schimbați la Buzău, preciză ea, ca o cunoscătoare, așteptând de la mine confirmarea. N-am zis nimic. Îmi era prea cald. Fusesem nevoit să plec, iar o călătorie pe asemenea căldură îmi era destul de neplăcută și mai ales greu de suportat. De parcă i-ar fi fost milă de starea mea sufletească, bătrâna mă lăsă în pace.
Iar când ușa compartimentului se deschise lăsând să intre un alt bărbat, se bucură. Drumul lung era mai ușor dacă avea cu cine sporovăi.
— Mergeți departe? îl întrebă ea pe bărbat.
— Doar la Focșani. De aceea am ales personalul. E o distanță scurtă.
— Eu merg întotdeauna cu personalul. E mai puțină lume și mai puțin grăbită. Fumați?
— Da, dar de ce mă întrebați?
— Fumați, dacă vă face plăcere! Îmi place mirosul de tutun. Al meu nu s-a lăsat, din cauza mea. Trage din pipă numai ca să-mi facă mie plăcere.
— Bună ziua, se auzi din cadrul ușii deschise vocea unei tinere femei, întrerupându-le conversația.
— Bună ziua dragă, bună ziua, îi răspunse băbuța înveselită la gândul de-a avea încă un însoțitor. Mai mult, o femeie avea mult mai multe de spus altei femei, decât un bărbat.
— Și cum îți spuneam, poți să fumezi fără grijă, își continuă bătrâna gândul.
Bărbatul își scoase un pachet de Snagov.
— Fumați? zise el către bătrână.
— M-a ferit Dumnezeu, se apără ea cu amândouă mâinile, în fața pachetului întins.
— Dar dumneavoastră? își continuă el invitația.
— Mulțumesc, nu, îi răspunse sec femeia nou venită, deschizându-și ostentativ o revistă în care își cufundă privirile.
Bărbatul își aprinse țigara, trăgând cu sete câteva fumuri ce umplură compartimentul.
— Ei, așa mai zic și eu că merg cu un bărbat! Am mai multă siguranță. N-am încredere în cei care n-au nici un viciu. Nu sunt sinceri.
Bărbatul îi zâmbi. Părea plină de înțelepciunea unei vieți trăită fără nici un fel de opreliști.
— Mergeți la copii, la București? întrebă el mai mult ca să-i facă plăcere, decât din curiozitate.
— Da de unde! Merg la băi. Al meu mă trimite în fiecare an la Herculane.
Dac-ar fi fost mai tânăr aș fi bănuit că mă trimite ca să rămănă cu una, dar așa, mă trimite ca să mai scape de gura mea. Ei, maică, nu-i prea vorbăreț. Copii n-am avut că nu i-am putut face, dar am crescut o mulțime de copii din cartier. Dacă mergi și întrebi de Mama Maria , mă știe întreg cartierul. Ce zic eu un cartier, o jumătate din oraș. Am legănat doctori, ingineri, și scuzați-mă, derbedei, cu aceiași dragoste. Părinții la serviciu și Mama Maria cu ei. Aveam și câte trei, patru deodată. Al meu se bucura că-l lăsam în pace. Tare-aș fi vrut să am și eu. Câteodată plângeam ca o proastă de nenorocul meu, dar acum nu mai plâng. Uite, acum, când am plecat, toți s-au adunat să-mi aducă ceva. Ciocolăți, bani, tot felul de fleacuri femeiești, rochii și mărgele de-alea scumpe, care mai de care. Așa fac în fiecare an. De-abia pot să le car. Dar n-am spus nimic. Georgel ar fi pus mâna pe volan și m-ar fi dus până acolo. Dar eu știu că n-are cum. Cu rația de benzină de-abia poate să mă ducă la spital când mi-e rău.
— Dar soțul cu ce se ocupă? o întrerupse bărbatul a cărui țigară se stinse la jumătate din cauza tutunului cioturos, ce se încăpățâna să nu ardă.
— Uite vezi, de aia al meu fumează pipă. Ia țigările, le sfărâmă și le arde liniștit. Și-așa nu mai găsești tutun de pipă. Al meu a fost profesor, profesor la liceul de construcții, completă bătrâna.
Bărbatul n-o mai întrebă nimic. Își scoase o altă țigară, pe care o frecă între degete pentru a-i înmuia eventualele cioturi.
Tânăra continua să-și răsfoiască revista, neluând seama la conversația lor. Căldura din compartiment devenise de-a dreptul înăbușitoare. Mama Maria deschise fereastra, după ce-și desbrobodise capul, lăsându-și părul albit în bătaia vântului și a zăngănitului roților de tren.
— Tăcă-tăcă, tăcă-tăcă, uite așa se duc și zilele noastre. Ca mâine veți fi ca mine.
— Cum ca dumneata? zise bărbatul ipocrit.
— Așa ca mine, bătrână ca mine.
— Oho, aș vrea să fiu ca matale. Câți ani ai?
— Încă puțin și fac șaptezeci, zise ea cu nedisimulată mândrie.
— Păi cum, dumneavoastră mai adăugați?! Toate femeile se străduiesc să mai scadă, iar dumneavoastră ...
— Dragul meu, prefer să se zică de mine, uite o bătrânică frumoasă, decât uite-o și pe asta cum o face pe tinerica! Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ridicolă. Mă simt mai bine când arăt ca o bătrână ce s-a ținut bine, decât ca altceva ...
Ascultam sporovăiala ei și mă bucuram că nu mă implicasem în tainele vieții, pe care cu atâta nonșalanță ne-o relata. Bărbatul continua să fumeze ascultând sau prefăcându-se că ascultă cu bunăvoință spovedania simpaticei bătrâne. Nu mai aveam mult până la Focșani. Bărbatul cobora înaintea mea și presimțeam că voi deveni eu ținta spovedaniilor pe care Mama Maria îl asaltase pe el. Întradevăr, după ce trecurăm de Mărășești, bărbatul se ridică, își luă valiza diplomat, apoi luându-și și rămas bun, coborî. Mă așteptam ca să-mi adreseze un cuvânt. Dar spre norocul meu mă lăsă în pace. Bătrâna nici nu privea spre mine, cu toate că eu o priveam destul de direct. Probabil că avea să converseze cu tânăra care-i era mai apropiată pentru astfel de lucruri. Așteptam, fără nici un rezultat. Tânăra continua să fie tăcută. Frunzărea cu aceeași atenție paginile revistei. Strădania ei mi s-a părut curioasă la început, apoi am început să mă obișnuiesc.
Eu nici măcar asta nu făceam și tot nu scosesem un cuvânt. Nu mai aveam mult. Trebuia să cobor la Buzău. Umbrele înserării au început a se prelinge în compartiment. N-aveam încotro, nu era tren direct spre litoral, iar singura posibilitate de a ajunge acolo, era cu schimbare la Buzău. Așa că, după ce am trecut de halta Bobocu m-am ridicat, mi-am luat sacoșa de voiaj din plasa de bagaje, am spus bună seara și-am ieșit din compartiment. Nu mi-a răspuns nimeni. Intrigat, le-am privit prin geamul ușii pe care abia o închisesem. Cele două femei nu se sinchisiră. De parcă nu m-ar fi văzut. Curios, am mai deschis odată ușa compartimentului. Nici o reacție. Am mai spus odată bună seara ba chiar și la revedere și, nimic! Am plecat uluit. Așa ceva nu mi se întâmplase. M-am repezit la toaletă. M-am privit în oglindă. Eram eu, cel dintotdeauna. Trenul începu să încetinească. Intra în gară. Pe coridorul vagonului, se auzi un strigăt.
— Dați-mi, dați-mi voie, îi este rău! Dar nimeni nu se mișcă, Mama Maria vroia să dea ajutor, dar nu putea trece de călători. Precis că este foarte bolnav scoase cineva un strigăt de spaimă. În jur, spațiul se eliberă. Toți se fereau privind cu teamă. Nimeni nu se grăbea să-l ajute. Bătrâna se apropie, de corpul căzut pe coridor.
— Dragul mamei, zise ea ridicându-i cu o mână capul ce se lovise de linoleum. Îl privi cu atenție în albul ochilor bănuind despre ce-ar fi vorba. Chiar dacă trupul nu-i era scuturat de frisoanele specifice, la câte văzuse ea și din câte aflase de la viață, își dădu seama că era epileptic. Nimeni nu-i putea face nimic. Nici un doctor înpreajmă. În vremea asta tânăra din compartiment, rămasă singură, își scoase cu precauție capul pe culuarul aglomerat. O zări pe bătrână printre picioarele călătorilor, aplecată deasupra tânărului căzut. Înșfăcă valiza neagră cu o energie pe care nu i-ai fi putut-o bănui. Apoi se îndreptă cu iuțeală spre celălalt capăt al coridorului.
— Oameni buni, dați-mi o mână de ajutor, se auzi glasul bătrânei. Călătorii rămași, se priviră stânjeniți.
— Trebuie să-l cobor aici. Din câte înțeleg, aici trebuia să coboare. Ajutați-mă vă rog, insistă ea cu îndărădnicie.
Câțiva călători, apucară de trupul celui căzut. Bătrâna ridicând sacoșa acestuia, coborâ la rându-i pe peronul plin de lume. Îl întinseră pe una din băncile de pe peron. Bătrâna își apropie urechea de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Le auzi distinct, regulat. Nu-i nici o primejdie își spuse ea, dând să plece spre trenul din care coborâse. Dar trenul pornise, fără ca ea să-și fi putut da seama. Privi în urma trenului ce se îndepărta până când, abia de mai zări luminile aprinse din spatele garniturii. Acum ce mă fac? Bagajele mele! îi fulgeră prin suflet grozăvia în care intrase fără voie. Iaca poznă își mai zise ea, lipindu-și cu tristețe palmele una de alta în poalele fustei ușoare de vară. Tânărul gemu. Bătrâna îl privi cu compătimire. Eh tinere dac-ai ști ... Tânărul gemu din nou, în vreme ce Mama Maria se repezi la ciușmeaua de pe peron să-i aducă în baticul de pe cap, răcoarea strânsă cu grijă de fibrele țesăturii. Compresa trebuie să-i facă bine , gândi ea. Căldura asta-i de vină zise oftând. Merse încă o dată la ciușmea, muie din nou broboada și se întoarse vânturând-o c-o mișcare de rotație în aerul încins, răcorind-o cât mai mult. Apoi așteptă. Așteptă să-și revină ...
Călătorii treceau pe lângă ei, îi priveau și clătinau din cap. Deodată bolnavul își mișcă o mână gemând. Mama Maria se aplecă deasupra lui, gata să-i surprindă orice cuvânt.
— Constanța ... Maria ... Constanța ... rosti cu greutate, în inconștiența lui, tânărul.
Înduioșată, bătrâna îl mângâie pe frunte. Săracul, cine știe ce Marie l-o fi așteptând la Constanța. Nu-i nimic! O să mă urc cu el în trenul de Constanța. O să-i explic controlorului, o să-i explice și el când își va reveni, căci trebuie să-și revină, dar cel puțin fac o treabă bună. Bagajele` Mă va răsplăti cel de sus. Noroc să banii-s la mine, în buzunarul fustei. La Herculane mă pot duce și după aceea. Doar nu-s cu bilet. Gazdele n-au decât să mă aștepte , gândi ea luând hotărârea de a se ruga de cineva s-o ajute să se urce în trenul de Constanța.
Găsi doi călători binevoitori. Ajunși într-un compartiment liber, bătrâna îl întinse pe o banchetă apoi se așeză și, ostenită de drum, ațipi. Noaptea se instalase de-a binelea, iar în lumina slabă de pe coridor, o tânără cu un geamantan negru imens, își căuta loc într-un compartiment mai liber, în vreme ce trenul se apropia de Făurei. Sătulă de căutare, zărind bărbatul întins pe banchetă, tânăra se gândi că n-ar greși dacă l-ar ruga să se scoale, să-i facă și ei loc. Trenul încetinea. Intra în gară.
Tânăra trase de mânerul ușii. Pe bancheta de vizavi zări deodată pe bătrâna pe care credea c-o lăsase în trenul din care tocmai coborâse, la Buzău. Moțăia sau se prefăcea că doarme, pentru că la zgomotul ușii începu să se miște. Trenul oprise. Fără a mai deschide ușa compartimentului, tânara se năpusti spre ușa de la coborâre. Nu avea de gând să coboare de partea luminată a gării, căci putea fi văzută. Coborâ pe partea cealaltă a trenului, profitând de întuneric. Dintr-un salt fu jos, cu ochii ațintiți în urmă, să vadă dacă bătrâna o recunoscuse. Trebuia să treacă mai repede de șinele de cale ferată și să se piardă în noapte. Apucă valiza cu ochii măriți de spaimă pășind pe șinele căii ferate alăturate, dar ...
Un marfar trecu tocmai atunci în plină viteză și tânăra dispăru sub roți. Nimeni nu auzi strigătul de groază al tinerei dispărută în noapte pentru totdeauna ...

*
* *

Când și cât am ațipit nu știu. M-am trezit după un timp la zgomotul produs de închiderea ușii compartimentului. Intrase pășind timid o tânără zveltă și grațioasă.
Întreaga-i făptură degaja un ceva, un fel de a fi ce-ți impunea o atitudine mai mult decât binevoitoare.
— Bună seara, murmură ea închizând ușa compartimentului.
— Bună seara, i-am răspuns eu, cuprins brusc de o sfială inexplicabilă.
S-a îndreptat spre locul de la geam, în diagonală cu locul meu, de parcă și-ar fi cerut scuze că nimerise în același compartiment cu mine.
— Permiteți, a mai șoptit trecând prin fața mea.
— Desigur, domnișoară. Îmi face chiar plăcere. Știți, suport mai greu singurătatea, m-am pomenit mințind cu o seninătate și un firesc pe care nu mi l-aș fi putut bănui mai înainte. Ea se așeză ca-ntr-o plutire ciudată. Își strânse genunchii, acoperindu-i cu fusta lungă și mătăsoasă. O priveam tăcut purtând în ochi dorința de a vorbi, de a comunica.
— Mergeți departe? am îndrăznit eu într-un târziu.
— La Constanța, spuse ea firesc.
— Și eu tot acolo, am rostit cu o bucurie nedisimulată. Sper să nu vă deranjeze prea mult compania mea. Obișnuiesc să vorbesc mult, am continuat să mint, dând glas pornirii mele sufletești și nu felului meu de a fi.
— Nu mă deranjează deloc. Abia trece timpul mai repede.
Atât mi-a fost deajuns. Am început să-i spun vrute și nevrute, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Iar această senzație punea stăpânire din ce în ce mai mult pe ființa mea. Cu cât conversam mai mult, cu atât aveam senzația că o mai întâlnisem undeva. De la o vreme îmi simțeam făptura chinuindu-se sub povara acestui simțământ. O ușoară stânjeneală punea stăpânire pe rostirea fluentă a gândurilor mele. Curând nu m-am mai putut stăpâni și am întrebat:
— Cum vă numiți domnișoară?
— Maria. Dar de ce întrebați?
M-am gândit să-i ascund frământările mele, dar m-am trezit rostind:
— Trăiesc cu impresia că v-am mai întâlnit undeva.
Ea roși puternic. Un tremur ușor al buzelor îi trădă emoția.
— Și eu cred asta, murmură ea privindu-mă de-a dreptul în ochi, reducându-mă la tăcere. Trenul se oprise undeva, într-o gară. Iar atunci când tăcerea noastră devenise apăsătoare, odată cu pornirea trenului, am realizat că Maria cea din fața mea, semăna cu Mama Maria . Am privit-o cu spaimă aproape, dar n-am fost observat. Nu, nu mai eram în stare să mai înțeleg nimic. Bătrânica era Maria? Era peste putință! Era peste puterile mele de înțelegere! Am părăsit nedumerit compartimentul. Voiam să înțeleg, să mă liniștesc și să judec. Pe coridor nu era nimeni. Priveam din când în când, spre locul unde era Maria. Mi-am aprins o țigară.
O priveam și nu mai știam ce să cred.
De parcă mi-ar fi înțeles gândul, Maria se ridică și veni lângă mine. Am așteptat-o cu nerăbdare. Voiam să-i spun ... Voiam să-i vorbesc ... Și n-am putut rosti nici un cuvânt. Am întins mâna și i-am atins umărul. I-am simțit trupul înfiorându-se. Nu s-a retras. Privea tăcută prin întunericul nopții spre luminile din depărtare. Când mi-am retras mâna, am simțit că trenul își încetinise mersul. De parcă cineva ar fi tras semnalul de alarmă. Frecarea roților se prelungi ca un strigăt. Îmi imaginam ce scântei erau sub roți. Din șocul frânării, Maria căzuse în brațele mele. Eu însumi era să mă prăbușesc.
Din vagoane se auziră strigăte de spaimă.
Toată lumea ieși pe coridor. În vagonul nostru nu erau călători. Am deschis geamul. Ne oprisem undeva unde nu se zărea nici o urmă de viață. În lungul garniturii, aidoma nouă, călătorii își scoseseră curioși capul prin geamurile deschise. Apoi s-a stins lumina. Toate vagoanele fură cuprinse de întuneric. Se zăreau doar flăcările brichetelor sau a chibriturilor aprinzându-se în interiorul vagoanelor. Mi-am aprins o altă țigară. Maria își reluă poziția din fața geamului. Am privit-o. Mi s-a părut că plânge. N-am îndrăznit s-o întreb. De-a lungul coridorului călătorii începuseră a presupune. Păreri diferite. Afară același întuneric. Iar garnitura zăcea în aceeași nemișcare.
— Eu cobor să văd ce s-a întâmplat. Pur și simplu nu suport să nu știu ce-i cu mine, am rostit îndreptându-mă spre unul din capetele coridorului.
— Vin cu tine, spuse ea cu voce șoptită.
Mâinile noastre s-au întâlnit în întuneric. Nu trebuia să ne rătăcim, sau ne simțeam bine așa. Era greu de spus. Am ajuns la ușă, am apăsat pe maneta de deschidere și am văzut că era blocată.
— Ce-i de făcut? murmură ea.
Nu i-am răspuns. Am strâns-o mai tare de mână și ne-am întors ajungând aproximativ în locul pe care-l părăsisem. Între timp călătorii se liniștiseră. Intraseră iar în compartimente, continuându-și presupunerile. Am aprins din nou bricheta. Ne-am regăsit compartimentul, dar îmi dispăruse cheful de-a mă mai întoarce înăuntru. Fără a-i da drumul mâinii, am tras-o după mine. De fapt n-a trebuit să fac acest lucru. Ea mă înțelese și dorea să mă urmeze. Am simțit acest lucru. Ne-am îndreptat spre celălalt capăt al vagonului. Era chiar capătul trenului. Am ajuns la ușă, am apăsat clanța și ... din nou blocată. Începusem să-mi ies pierd calmul.
— Mai încerc și aici, am zis îndreptându-mă spre ușa prin care de obicei se trecea dintr-un vagon în altul și care la capăt de tren se închidea cu un lanț și un lacăt. Bâjbâind pe întuneric n-am găsit lanțul. Nu-mi venea să cred. Am aprins bricheta și am constatat același lucru. Am tras de mânerele ușii culisante. S-a deschis de parcă toate lucrurile normale trebuiau să fie anormale. Aerul nopții ne întâmpină liniștit. Același întuneric și nemișcare.
— Riscăm?! am întrebat-o.
Mi-a răspuns cu o strângere de mână.
Am sărit în pietrișul ascuțit dintre traverse. I-am simțit duritatea în tălpi. Mi-am dat seama că înățimea era mare. S-a aplecat și s-a lăsat luată în brațe. Avea trupul mai încordat decât al meu. L-am simțit când s-a lipit de mine tremurând ușor. Pentru o clipă amețisem. Ne-am revenit din surpriză destul de greu și ne-am luat de mână ca la început. Apoi am ieșit dintre șinele de cale ferată cu gândul să ne îndreptăm spre locomotivă. Din când în când priveam la ferestrele vagoanelor. Întunericul lor era tulburat de licărirea vreunei țigări. Cineva întrebă:
— Pe unde ați coborât?
— Pe la capătul trenului, i-am răspuns laconic dându-mi seama că și ei aveau ușile blocate. Ne continuarăm drumul, ghicind denivelările terenului cu vârful picioarelor. Curând am ajuns la locomotivă.
— Hei!, am strigat. Nici un răspuns. Am mai strigat de câteva ori fără nici un rezultat. Atunci am luat o piatră găsită pe pipăite și am lovit în metalul locomotivei. Nici un răpuns. La lumina nelipsitei mele brichete, am dibuit treptele spre mecanic. Am strigat din nou, lovind cu palma în sticla geamului fierbinte. Nici un răspuns. Ea mă aștepta.
— Nu-i nimeni, i-am zis coborând.
Înțelesese fără să-i spun. Am tăcut înspăimântat.
Nu-mi puteam explica nici asta, pe lângă celelalte lucruri ce se adunaseră în sufletul meu de-a lungul zilei. Căldura ei mă liniștea. Ne-am îndreptat spre capătul trenului.
— Mergem, ne luam bagajele și plecăm. Părăsim trenul ăsta blestemat. Trebuie să găsim un sat, o casă. Nu s-a sfârșit lumea cu asta, i-am zis cu hotărâre, în vreme ce ne deplasam spre coada trenului. Când ajunsesem la jumătate o voce din noapte întrebă:
— Ați aflat ceva?
Nu am răspuns. De parcă ar fi vrut să ne pedepsească pentru asta, trenul porni. Plecă la fel de brusc după cum oprise. Luminile nu se aprinseră decât după ce s-a îndepărtat mult de noi. Ne-am privit în tăcere, fără a regreta cu adevărat pierderea locurilor și a bagajelor. Am pornit în urma lui fără să ne spunem un cuvânt.
Ieșise luna. Se înseninase și un vânt răcoros cu miros de grâu copt, năvălea peste trupurile noastre înfierbântate. O sprijineam atent. Traversele străluceau mat, în lumina lunii, ajutându-ne să le dibuim mai ușor. Mergeam fără grabă, de parcă am fi vrut ca drumul să nu se mai sfârșească. Deodată ea se împiedică. Era să cadă. N-am lăsat-o. Am luat-o de umeri și am oprit-o. Apoi nu i-am mai dat drumul. N-am mai putut. Pur și simplu n-am putut. Trupurile dogoreau în nemișcarea ce ne cuprinsese. Ne-am luat în brațe cu disperarea unei minunate regăsiri. De parcă ne-am fi căutat toată viața. Doar nevoia de aer, ne-a făcut să ne reamintim că existăm. Ne-am desprins și ne-am continuat drumul atenți la orice zgomot. Dar nimic. Mergeam fără oprire sperând să dăm peste ceva care să ne poată lămuri. Am început să simțim oboseala. Ceasurile de mers, într-o liniște nefirească, treceau pe lângă noi fără să le simțim curgerea. Și nici un semn de viață. Nici un tren care să mai treacă, nici un lătrat de câine. Alături de Maria, de tăcerea ei, mă simțeam liniștit și mai ales puternic. Mi se părea că nu există primejdie de care să mă tem. Continuam să merg încredința t că nimic neplăcut nu mi s-ar fi putut întâmpla. Timpul trecea pe nesimțite. Deodată, de undeva se auzi un murmur neclar, ca o rumoare minerală, ciudată. Ceva luminos clipi la orizont semănând cu fulgerele unei îndepărtate furtuni. Ne-am oprit. Mâna ei tremura în căușul palmei mele. I-am strâns-o în semn de liniștire. De acolo, de unde zărisem fulgerul, zarea începuse să se lumineze ușor. Nu se zărea de fapt nici o lumină în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un fel de tivire ca, o ceață luminoasă în bezna văzduhului spuzit de stele. Părea că luna-și primește lumina înapoi, din oglinda unui lac îndepărtat, cufundat într-o noapte veșnică. Nedumeriți, ne-am continuat drumul. Trebuia să ajungem neapărat, acolo. Era singura noastră șansă de a da de viață și de a ne lămuri. Simțeam această nevoie de liniștire a sufletului și nu voiam s-o înspăimânt și pe Maria cu întrebările ce mă chinuiau și a căror răspunsuri ar fi putut să mă facă să înțeleg ceea ce văzusem, sau poate credeam că văzusem. Poate ajungând în zarea luminată crepuscular aveam să aflu, aveam să mă liniștesc.

*
* *

Profesorul Brumaru se sculă cu o durere neânțeleasă de ceafă. Bătrânețea își spuse el, ridicându-se, cu mișcări leneșe, din așternutul mototolit de somnul agitat, pe care-l avusese peste noapte. Dormea stăpânit de vise prostești, pe care acuma, treaz fiind, nu le mai putea povesti. O visase pe Maria luptându-se în împrejurări ciudate, cu tot felul de monștri. Pentru ce, în ce împrejurări, nu-și putea aminti. Asta înseamnă că trebuie să se întoarcă băbuța mea , își zise profesorul încercând o explicație.
Cu părul alb, la cei peste șaptezeci de ani, se arăta stăpân pe trupul lui. Munca îl menținuse până după ieșirea la pensie. Faptul că Maria nu-i dăruise copii, era pentru el o continuă neîmpăcare. Încercase să-l consoleze printr-o grijă excesivă. Secretul vieții lor, care nu mai era de mult un secret pentru o bună parte din oraș era Maria. Ea veghease fericirea lui și-a tuturor celor care au avut nevoie de ea. În cartier i se spunea de la o vreme Mama Maria . Ea care nu fusese niciodată mamă, se bucura pentru cei cărora le fusese ca o adevărată mamă.
Brumaru se îndreptă surâzând spre baie. Era sub impresia aducerilor aminte, când auzi soneria. Apucă un prosop, se șterse de spumă, îndreptându-se spre ușa de la intrare. Niciodată nu ar fi permis pe cineva într-o stare ce ar fi trădat neglijența. Își trecu la repezeală mâna prin păr, își trase pantalonii peste pijama și își acoperi bluza cu un halat de casă din mătase, pe care Maria i-l alesese înainte de a pleca la Herculane. Avea întotdeauna grijă să-i cumpere câteva ceva, înainte de a părăsi, pentru câteva zile chiar, liniștea căminului lor.
În fața ușii stătea un civil și un plutonier de miliție.
— Aici locuiește tovarășa Maria Brumaru? se adresă civilul cu blândețe în glas, profesorului.
— Da, dar nu e acasă, preciză bătrânul profesor deschizând larg ușa, poftind cu un gest al mâinii pe cei doi, să-i pășească pragul casei. Bărbații intrară cu sfială. Sufrageria era mobilată cu gust. Profesorul își făcuse din ea, cabinet de lucru, unde-și mai pierdea orele printre cărțile bibliotecii ce-i împodobea pereții. Se așezară tăcuți. Profesorul întrebător, musafirii stânjeniți. Nu știau cum să înceapă.
— Dacă nu vă supărați, ne puteti spune unde se află soția dumneavoastră, acum? întrebă civilul.
— Desigur. Este plecată la băi, la Herculane.
— De mult? se interesă el.
— De câteva zile. În fiecare an face la fel. Abia așteaptă să plece, dar odată plecată nu stă mai mult de o săptămână. Dorul de casă o aduce înapoi, lămuri profesorul cu liniștea firească a omului obișnuit cu tipicul celui de lângă sine.
— Ați putea recunoaște vreun lucru cu, care aplecat? îl întrebă milițianul cu o voce ce trăda nerăbdare și profesionalism.
— Desigur, chiar eu am ajutat-o să-și înghesuie lucrurile, în valiza neagră pe care abia am reușit s-o închid.
Plutonierul scoase din servieta de piele pe care o ținea pe genunchi, un șirag de mărgele rupt, un batic negru cu trandafiri presărați într-un chenar albăstrui, sobru și elegant.
Bătrânul apucă obiectele, plecându-și privirile. Înțelese că ceva neplăcut se întâmplase și că prezența lor se datora acestui lucru. Recunoscu mărgelele dăruite de Silviu, inginerul crescut de ei, câteva zile înainte de plecare. Baticul îl cumpărase chiar el.
Rosti sfârșit:
— Sunt ale Mariei ...
Plutonierul așteptă câteva clipe, apoi spuse:
— Din păcate s-a întâmplat un lucru nu tocmai plăcut.
— Bănuiesc, altfel nu veneați, zise încet, profesorul.
— Soția dumneavoastră a suferit un accident. Se pare că a vrut să schimbe trenul și nu a fost atentă la trecerea unui marfar. A fost lovită din plin, zise civilul, oprindu-se la geamătul bătrânului.
— Un singur lucru ne face să ne gândim că nu este în regulă, zise plutonierul. Unde ați spus că a plecat?
Profesorul nu le răpunse. Cu ochii ficși, privind imobil printre firele de păr căzute pe frunte, nu mai rosti nici un cuvânt.
— La Herculane? îngână ca un ecou civilul așteptând de la bătrân confirmarea. După un timp acesta-și clătină capul afirmativ.
— Păi atunci ce căuta la Făurei? se întrebă plutonierul nedumerit. Bătrânul își ridică privirile. Ochii prinseră a-i străluci. Apoi, de parcă brusc i s-ar fi aprins în suflet o speranță, îi privi pe cei doi rostind:
— Poate nu e ea. Dacă astea le-ați găsit la Făurei, nu e ea. N-avea ce căuta acolo. Din Bacău spre Herculane, se trece numai prin București. Pe acolo trece de fiecare dată. Schimbă numai trenul. Poate nu e ea, ce ziceți?
Cu o mină încurcată civilul spuse:
— Și totuși actele de identitate, buletinul vreau să zic, este al dumneaei. Altfel nu știam cine este și nici unde stă.
— Da aveți dreptate, conchise bătrânul gârbovindu-se brusc.
— Din nefericire nu vă putem chema la identificare. N-a mai rămas mare lucru. Numai dacă sunteți destul de curajos.
— Desigur, murmură el ridicându-se în picioare. Desigur, mai repetă îndreptându-se spre baie.
Cei doi îl priviră neliniștiți. Auziră zgomotul apei curgând și se calmară. Intrase în baie pentru a se răcori. Se temea de un infarct. Fusese prevenit de medic de mai multe ori. I se dăduseră chiar și calmante, pe care arareori le folosise. Acum luă o doză dublă. Se privi în oglindă și se mustră. Dacă l-ar fi văzut Maria nu l-ar fi lăsat așa. Era bărbat sau ce era .
Gândul la vorbele ei, îi făcu bine. Ieși ceva mai stăpân pe sine.
— Trebuie să fac cele cuvenite, zise el cu voce gravă, semn că-și revenise pe deplin. Unde este?
— Tot ce a mai rămas, este la morga orașului. Vă însoțim, zise civilul.
— Vă mulțumesc. Numai cât să-mi pun ceva pe mine, spuse el, părăsind sufrageria.
E tare bătrân păru să spună privirile plutonierului așteptându -l. Ședeau păstrând tăcerea, apăsați ei înșiși de durerea purtată cu atâta demnitate. Profesorul se întoarse repede. Își pusese un sacou închis peste cămașa albă, la care nu mai adăugase cravata, așa cum obișnuia întotdeauna. Ieșiră. Jos îi aștepta o mașină. Drumul până la morgă îl făcură în tăcere.
Profesorul își frământa mâinile. Palmele i se umeziseră, iar neastâmpărul lor se transmitea întregului corp. Când automobilul se opri, trupul îi era cuprins de frisoane. Soarele își continua revărsarea peste pământul încins. Intrară fără a fi opriți de portarul spitalului. Ajunși în subsolul camerelor frigorifice, îl găsiră pe autopsier închizând una din ușile prin care tocmai introdusese un cadavru.
— Bună ziua, spuse plutonierul.
— Bună, le răspunse plictisit acesta. Iar ați venit?
— Da doctore. Știți în problema identificării Mariei Brumaru. Cea de la Făurei. Þi-am adus-o ieri în sacul acela ...
— Ah, da ... Deschise ușa unei alte despărțituri. Scoase un sac din pânză cauciucată.
— De fapt n-a rămas cine știe ce. Un picior de la genunchi în jos, câteva degete și fragmentele din îmbrăcămintea ce a mai putut fi recuperată, preciză el în vreme ce dezlega gura sacului. Îi răsturnă conținutul pe masa acoperită cu tablă zincată. Fragmente din ceea ce fusese odată un trup, se împrășiară înghețate, scoțând un zgomot sec, pe tabla curată. Profesorul scoase un geamăt.
— Pantoful, paaantoooful! Apoi nu mai zise nimic. Rămase rigid cu ochii ieșiti din orbite, în vreme ce plutonierul se uita la pantoful căzut laolaltă cu ce mai era în sac, pe masa zincată. Nu înțelegea mare lucru. Îl luă și-l așeză cu talpa întoarsă pe laba piciorului rămasă ca prin minune întreagă. Era mărimea potrivită. Medicul, care văzuse destule în viața lui, se repezise în ajutorul profesorului Brumaru. Îl așezară pe scaun strângând conținutul în sac. Curând profesorul își reveni. Ceru apă. Bău un pahar întreg, răsuflă adânc, cu greutate, după care așteptă cu privirile mirate o întrebare fără răspuns. După un timp șopti:
— Pantoful ...
— Ce-i cu pantoful?! întrebă civilul.
— Nu este al Mariei!
Îl priviră stupefiați.

*
* *

Ne-am continuat drumul în întunericul nopții continuând să ne apropiem de luminile întrezărite. Parcă stăteam pe loc. Zarea luminată, rămânea tot atât de îndepărtată ca și până atunci. Mă așteptam să văd fulgere, dar nimic. Mă așteptam să apară nori, care să acopere cerul spuzit de stele, dar nimic. Totul părea cuprins de o ciudată încremenire. Zarea luminată era singurul semn, că undeva în spațiu era viață, sau cel puțin așa credeam.
— Am obosit, spuse Maria cu glas șoptit, de parcă s-ar fi jenat să-și recunoască oboseala.
— Să ne așezăm puțin, am consimțit, așezându-mă. Rostirea ei mă făcu să realizez că eram eu însumi obosit. Ne-am așezat pe șina lucioasă de cale ferată. Era fierbinte. Nu ne îndoiam că era și curată. Trecerea atâtor roți de tren o lustruiseră de-al lungul timpului, fără a-i da răgazul necesar oxidării. Numai faptul că de atâta vreme nu se arătase nici un tren, mi se părea curios. Trebuia, de mult să se ivească lumina zorilor. Mergeam de patru ceasuri și ar fi fost timpul să se lumineze de ziuă. Dar acestea erau temerile mele și nu trebuia s-o sperii pe Maria. Am cuprins-o pe după umeri. Avea trupul fierbinte. Din când în când percepeam un tremur ușor trecându-i prin trup, însoțit de un oftat abia deslușit.
— Cum te mai simți? am întrebat-o.
— Mai bine. Era mai greu dacă eram singură, a spus ea cu glas convingător.
Era mai bine dacă nu coboram mi-am zis eu în gând, fără a rosti cu voce tare acest lucru. Dar degeaba mă mai lamentam acuma. Trebuia să ne ridicăm și să plecăm mai departe.
— Gata? am întrebat-o.
S-a ridicat fără să-mi răspundă. Cred că era foarte obosită, dar se temea să mi-o spună, de frică să n-o părăsesc, sau din dorința de a-mi fi alături în toată absurditatea aceasta. Ne continuarăm drumul, călăuziți de strălucirea mată a traverselor și a luminii crepusculare ce tivea depărtatul orizont nocturn. În câteva ceasuri trebuia să ajungem. Numai dacă ar rezista , îmi ziceam privind-o cu îngrijorare. Îi lăsasem mâinile libere, pentru ca să se poată mișca mai ușor. O vedeam bine. Lumina stelelor și a lunii îi estompa trăsăturile făcând-o și mai frumoasă. Am lăsat-o să meargă înaintea mea cu câțiva pași. De parcă i-ar fi fost teamă să nu se depărteze prea mult, se opri. Am ajuns-o. Mă luă de braț, căutând sprijin. M-am bucurat. Ne-am continuat drumul în tăcere. După câtva timp am simțit că ostenesc. Ea nu spunea nimic. Avea o rezintență ieșită din comun. Am îndrăznit să-i spun totuși.
— Ne mai așezăm puțin?
— Da, mi-a răspuns așezându-se. Șinele de cale ferată erau mai fierbinți. Părea că odată cu trecerea timpului, fierul acumulase căldura lunii și a stelelor. Zorile se încăpățânau să apară, deși trecuseră atâtea ceasuri. Mi-am privit ceasul. Mergea. Se făcuse aproape ora 8. Deasupra noastră era același cer înstelat și aceeași lună. Mai mult, mi-am dat seama că poziția lor rămăsese neschimbată. Începusem să fiu cuprins de panică. Atâta nefiresc, devenise apăsător și amenințător.
— Pornim? zise ea cu glas liniștit ridicându-se.
Oare dacă ar fi știut că mie însumi a început să-mi fie teamă, cum ar fi reacționat?
Am pornit , cu îndârjire furioasă, gata să înghițim distanța blestemată până la lumina ce se încăpățâna să rămână depărtată.

*
* *

Profesorul Brumaru ieși din subsolul clădirii calm. Cei doi îl, însoțiră până la intrarea în policlinică fără nici un cuvânt. Se urcară în mașina încinsă de soare, cu mișcări de somnambuli. Nimănui nu-i venea la îndemână să deschidă o fereastră spre cele întâmplate. Stânjeneala pusese stăpânire pe toți, deopotrivă. Mașina își continua drumul prin aerul fierbinte, mirosind a asfalt și a oraș încins. Trecură prin centrul orașului aproape pustiu la acea oră, spre sediul miliției municipale. Tăcerea continuă. Intrară în biroul plutonierului. În cameră se aflau trei birouri, din care unul era ocupat de un sergent maior ce se chinuia cu o mașină de scris.
— Te-a căutat șeful, îi spuse sergentul, plutonierului de cum îl văzu.
— Bine, o să mă duc imediat ce termin. E urgent?
— Nu știu, zise acesta continuând să-și caute literele în tastatura mașinii.
— Luați loc, se adresă civilul bătrânului, luând el însuși un scaun. Profesorul se așeză taciturn.
— Va trebui totuși, să încheiem un proces-verbal. Actele sunt în fond ale soției dumneavoastră, iar legea ne cere să întocmim o serie de formalități, zise plutonierul pe ton de scuză, continuând să scoată din sertare tot felul de formulare. Apoi începu să le completeze cu un scris caligrafic. Profesorul fu invitat să le citească și să le semneze. Semnă fără a citi. Când toate actele fură întocmite civilul se ridică în picioare, pentru a-și lua rămas bun.
— Dacă doriți puteți cere incinerarea. E omenește să vreți acest lucru. V-am eliberat și actele necesare, zise el întinzându-i niște hârtii.
Profesorul se ridică, întinzând mâna cu greutate după ele. Se gârbovise, iar pe tenul livid se ghiceau eforturile făcute pentru a fi stăpân pe sine.
— Vă oferim mașina noastră, zise civilul deschizându-i ușa.
— Vă mulțumesc, zise bătrânul, lăsându-se condus până la mașină. Þinea în mână hârtiile și tot nu-i venea să creadă că i se întâmplase o asemenea tragedie. În adâncul sufletului, îndoiala se trnasforma treptat în speranță. Pantoful nu e al ei continua să se repete în adâncul ființei lui. Nu e ea. Ea nu putea să-mi facă așa ceva se trezi el murmurând de parcă ar fi vrut s-o scuze. Șoferul îi auzise murmurul nedeslușit. Își întoarse privirile către el:
— Ați spus ceva?
— Nu, nu. Nimic! preciză cu greutate, reintrând în muțenia de mai înainte.
Curând ajunse în fața blocului. Coborâ din mașină strângând mâna șoferului. Pașii îl purtau aproape fără voie spre apartamentul pustiu. Părea că visează. Bine dar sunt un ucigaș de vise. Refuz să visez își spuse el îndreptându-și spinarea.

*
* *

Mergeam de mai bine de zece ore. Îngrijorarea mea devenise o povară. Îmi simțeam capul plesnind de gânduri care mai de care de neânțeles. Cerul continua să fie nemișcat. Stelele rămăseseră în același loc, luna lumina cu acceași intensitate traversele căii ferate, iar lumina din zare, la fel de îndepărtată. Ne continuam drumul în tăcere. Eu din ce în ce mai greu, Maria la fel de hotărâtă ca la început, cu o tenacitate suspectă. Mă surprindeam adeseori, prinvind-o altfel decât o privisem până atunci.
Deodată, când aproape că nu mai suportam să tac, am observat că strălucirea șinelor de cale ferată în bătaia lunii se estompa brusc. Mi-am dat seama că șinele dispăruseră.
Ne-am oprit nedumeriți. De pe ultima traversă pipăiam cu privirile, ba chiar și cu tălpile pantofilor, fără nici un folos. Se sfârșise. Nici urmă de vreo cale ferată. Dar trenul?
— Și trenul?, o auzii pe Maria spunând.
Am privit-o uluit.
— Care tren?
— Cum care tren băiatule? îmi zise ea cu glas schimbat.
Am tăcut și n-am mai putut rosti nici un cuvânt. Mâinile-mi căutau un punct de sprijin în pietrișul fierbinte. De parcă vroiam să mă frigă, să mă trezească. Dimpotrivă, m-am cufundat tot mai mult în bezna nopții. Am apucat să-i mai rostesc o dată numele.
— Maria...
Imaginea chipului înconjurat de stelele văzduhului, a fost ultima legătură conștientă cu mine însumi.

*
* *

Bătrâna privea consternată. Nu înțelegea nimic din toată bolboroseala tânărului. Se vede că m-am înșelat. Nu-i numai epilepsia. Ar fi trebuit să-și revină de atunci. Și mereu mi-a rostit numele. Sau, mă rog, nu al meu, ci al celeilalte Marii. Doamne cât e de bolnav. Dar oricum nu-mi pare rău! Ce s-ar fi făcut fără mine își mai zise ea gata să mai surprindă ceva din delirul celui ce dădea semne că-și va reveni din lunga-i cădere.
Și într-adevăr, nu multă vreme după asta, tânărul deschise ochii de-a binelea.
— Ei, te-ai trezit? îl întrebă cu nedisimulată bucurie Mama Maria .
Tânărul se ridică anevoie în capul oaselor, fără a-i răspunde. Privi buimăcit în jurul lui. Își ridică privirile spre plasa de bagaje. Se liniști. Sacoșa era la locul ei. Își duse mâna la fruntea umezită de atâtea comprese, neânțelegând prea bine ce i se întâmplase.
— Unde mă aflu? rosti el cu privirile rătăcite spre geamul acoperit de întunericul de afară.
— Tu băiete, te afli pe drumul cel bun. Mai avem puțin și coborâm la Constanta. De mine-i mai rău, zise bătrâna oftând. În loc să ajung la Herculane, uite unde merg, mai adăuga ea. Am privit-o îndelung. O văzusem aievea prin tot ce trecusem. Eu eram tânărul care o chinuise fără voia lui și numai eu eram vinovat de cele întâmplate.
— Vă rog să ma scuzați, am îngăimat rușinat de buimăceala mea, ce nu-și mai avea nici o justificare atâta vreme cât redevenisem eu însumi.
Ea îmi zâmbi înțelegătoare. Surâsul ei blajin mă făcu să răsuflu ușurat. Nu mă condamna. Am privit din nou spre plasa de bagaje.
— Dar valiza? m-am trezit întrebând-o.
— Eh, o să merg la București. Probabil că acuma o fi la biroul de bagaje pierdute. Am pățit așa ceva c-o umbrelă, zise ea forțându-se să pară indiferentă. Important este ca tu să ajungi la Maria, la Constanța, zise ea zâmbindu-mi șăgalnic.
A roșit și am rostit totuși:
— Care Marie?
— Las că știi dumneata care. Toată noaptea ai pomenit-o. Poate și de asta nu-mi pare rău că te-am ajutat. Mai greu îmi va fi să mă întorc acasă. Că de băi nu mai poate fi vorba, zise ea înveselită.
— Ba o să mergeți și la băi, m-am grăbit eu s-o asigur. Iar pe Maria, pe Maria, o s-o cunoașteti cândva.
Nu trebuia s-o îndispun pe această bătrână simpatică, cu neîncrederile mele. Dacă ea spunea că există o Marie, poate că așa a fost. Eu nu-mi aduceam aminte de nimic. Iar durerea de cap mă obliga să fiu conciliant. Iar despre Maria, ah da, despre Maria parcă începusem să-mi amintesc ceva. Putea fi adevărat oare ceea ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine să mi se fi năzărit. Odată cu liniștirea durerilor din ceafă, imaginea ei denevea tot mai clară.
Am zărit-o aplecându-se îngrijorată deasupra frunții mele.
— Și ea știe de boala dumitale? îmi întrerupse ea gândurile.
— Nu. Care boală? am întrebat-o eu nedimerit.
— Că doar nu e prima dată când pățești așa ceva, zise bătrâna cu voce tainică.
— Vă jur că nu știu ce mi s-a întâmplat. N-am mai pățit așa ceva niciodată, m-am grăbit eu s-o asigur cu toată sinceritatea.
M-a privit lung, contrariată de ceea ce-i spusesem. Apoi am simțit că m-a crezut. M-am bucurat în sinea mea, pentru că era adevărat. Așa ceva nu mi se mai întâmplase. Mama Maria fusese alături de mine, un străin, la fel de bună ca Maria mea. Și singura răsplată pentru aceasta,era s-o fac părtașă și la bucuriile vieții mele. Dacă Maria exista trebuia s-o bucur.
De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, bătrâna îmi zâmbi, liniștându-mă. Întunericul nopții începu să se destrame.
Am deschis geamul. Rcoarea dimineții îmi făcea bine. Obosită Mama Maria mă privea mulțumită.

*
* *

Când bătrânul profesor deschise ușa apartamentului, auzi apa de la bucătarie curgând și zgomot de farfurii așezate în chiuveta smălțuită. Nu-i venea a crede. Lăsă ușa de la intrare deschisă. Pașii îl purtară spre bucătărie. Ochii îi ieșiseră din orbite zărind-o.
— Tu aici? îngăimă el înainte de a se prăbuși. Mama Maria întoarse capul zâmbind, pentru ca imediat după aceea, zâmbetul să-i înghețe, transformându-se în spaimă și îngrijorare.
Își scutură mâinile de apa rece și se îndreptă spre bărbatul căzut. Încerca să-l ridice. Era greu, dar nu peste puterile ei. Reuși să-l târască pe canapeaua din sufragerie. Îi scoase haina și îi ascultă inima. Bătea nebunește. Alergă spre dulapul cu medicamente. Picăturile nu-i puteau fi administrate. Gura bătrânului profesor era încleștată. O descleștă. Apoi se așeză să-și tragă sufletul, așteptând efectul valerianei.
După zgomotul ce-i pătrundea în apartament, își dădu seama că ușa rămăsese deschisă. Se îndreptă s-o închidă. Pe hol zări hârtiile, pe care soțul ei le ținuse în mână. Le ridică, își luă ochelarii, apoi pe măsură ce le citea, o spaimă cumplită o cuprindea:
— Dumnezeule, ce tragedie! Certificat de deces pentru mine?! Ce s-o fi întâmplat? bâigui în neștire. Apoi încercă să găsească o explicație. Desigur, păi cum altfel? Ce grozăvie! Cine și-ar fi putut închipui? Deci hoața a fost lovită de tren. De aceea a ieșit val vârtej din compartimentul în care intrasem cu tânărul acela. Dar cum puteam să-l las? Cine ar fi putut bănui că era atât de bolnav. Aproape tot timpul delira. Dacă moare al meu ... Doamne, asta să-ți fie răsplata pentru binele ce l-am făcut? Nu trebuia să cobor la Buzău. N-ar fi murit, e adevărat. Dar oricum e prea târziu să mai regret. Trebuie să am grijă de el , zise ea lăsând hârtiile să cadă pe masa din sufragerie.
Pe canapea, bătrânul Brumaru începu să-și revină. Maria răsuflă ușurată. Cu pași repezi se mișca încoace și-ncolo, pregătind câte ceva.
Îi puse pe frunte o compresă rece. Profesorul tresări și-și deschise ochii.
— Ești aici, murmură el cu vocea obosită.
— Desigur, dragul meu, desigur, se grăbi ea să-i răspundă.
— Deci am avut dreptate. Pantoful nu era al tău. Sunt un ucigaș de vise.
— Lasă asta, fii liniștit, se grăbi ea să-l potolească dându-i paharul cu picături.
Îl susținu, ajutându-l să-și ridice capul și să soarbă conținutul paharului. Apoi îl văzu cum ațipește zâmbind. Se bucură ca atunci când o sărutase prima dată.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!