agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1579 .



Clișeu42: o clipă cât o viață
proză [ ]
trecere

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2010-08-02  |     | 




O bucată de curcubeu. Asta ajunsese. Înfășurat în tricolor. Pe care doar spiritul înălțat îl mai vedea cum flutură. Mândru. Cu un colț ca o mână la chipiu. Privirile toate dau onorul. Pentru ultima oară. Cortegiul întunecat, greu și adus de spate se târăște ca un miriapod uriaș.
Cel din urmă drum. Din viață. Dintre oameni. Aceia care, poate, nu au știut să aprecieze, îndeajuns, efortul, sacrificiul. Omul care a fost, ducând în ranița tinereții gânduri, dorințe, temeri, neputințe numai de el știute. Nemărturisite. Pentru a nu lansa în deznădejde alte suflete. Cu siguranță, dragi.
Un copilandru, aproape. O nevestică cernită și un copil de lapte vor privi, îndelung, poza de lângă icoană. Ea, îndurerată. El, întrebând, după ceva vreme, cine este nenea.
O casă pe malul unui râu care se putea umfla, oricând, ca un gânsac în pene. Unul ce vede doar portocaliu în pupilele sașii. Cu basma neagră, legată sub bărbie. O casă văduvă. În care îndeletnicirile trebuiau să continue, firesc, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. În ziua aceea fatală, animalele și păsările din ogradă se resemnaseră. Cumva, presimțiseră nenorocirea. Se retrăseseră în câte un colț și ascultau trecerea timpului cu pași rigizi. De parcă niște bocanci înaintau pe un drum pietruit, iar sub ei, crăpându-se, rocile se tânguiau. Și, nu știu cum, o boare desprinsă din copacul depărtării înainta în chipul acela, cunoscut, al stăpânului. Liniștea cuprinsese împrejurimile în brațe, ca într-un țarc din care putea oricând să scape și să se tot ducă. Până pe tărâmul celălalt. De unde, chiar venea să se anunțe spiritul tânărului, plecat de câteva luni bune, să-și facă datoria de ostaș, pe meleaguri străine. Pentru asigurarea protecției altor oameni. În timpul acesta, ai lui se chinuiau cu o viață zdrențuită de griji, de spaime, de singurătate. Hrana de toate zilele o dădeau bietele orătănii care se jertfeau. Parcă înțelegeau că trebuie să fie de ajutor.
Într-adevăr, liniștea a sărit gardul tocmai în ziua în care poștașul aducea telegrama morții.
Anuța a prins condeiul ca pe un pumnal. Nici nu mai știa cu ce inimă, care degete mai putea să miște... S-a înfipt în ea. Numele, literă cu literă, strop cu strop, a început să se scrie, roșu ars, ca o cenușă vulcanică, pe bucata de hârtie vestitoare de tragedii. A văzut liniștea fugând dar n-o mai putea prinde din urmă. Prea târziu. Era ocupată. Să-și semneze propria soartă. Două tăvăluguri de lacrimi s-au rostogolit din ochii albaștri ca două sfere decupate din cer.
O ploaie de vară cu stropi cât țâța-vacii era împrăștiată, peste sat, de mâna cerească. Asemeni unor boabe ce aveau să dea rod pământului. Ionică tocmai sosise. Cu o desagă pe jumătate plină cu pește. O avea de la tatăl lui. Necunoscut. Și nu se putea despărți de ea. Þinea la ea mai mult decât la oricare lucru. Nicio jucărie din copilărie nu-l atrăsese atât de mult. De fapt, nu prea avusese el timp de jucării. Asprimea traiului îl călise. Devenise, încetul cu încetul, bărbatul care lipsise, de amar de vreme, din acea casă. Brațul de ajutor. Sufletul unguent de răni săpate adânc. Mir aducător de seninătate. Și credință. Și de care, Anuța era atât de mândră.
Mijea mustăcioara. Era mai înalt decât buna lui mamă. Zâmbetul, alura, felul în care îi străluceau ochii, apăsarea cuvintelor, cum gândea unele lucruri, toate acestea îi aparțineau tatălui. De la mamă avea duioșia. O blândețe pe care o ținea ascunsă între pereții inimii. Scotea, de acolo, câte-o linguriță de dulceață pentru fiecare dintre cei pe care îi îndrăgea. Mai păstra încă ceva în el. Ceva de suflet: figura îngălbenită a unui tânăr căruia îi semăna foarte mult.
Anuța avea buchețele albe pe la tâmple. Dar tot frumoasă rămăsese. Zveltă, chiar dacă mai împlinită trupește. Avea o vârstă, poate cea mai frumoasă. Se-apropia de patruzeci. Cum trecuseră anii! I-a fost greu cu un copil abia ieșit din găoace. Tinerețea i s-a frânt pe umeri. Era atât de fragilă.
Însă, ceva, cineva a însoțit-o tot timpul. A simțit prezența aceasta protectoare, după ce scurgerea zilelor prin clepsidră avea să aștearnă un văl de resemnare adâncă peste suferință.
O ținea pe după umeri. Nu ai fi zis că este vorba de mamă și fiu. Două perechi de ochi curioși hoinăreau dincolo de sticla fumurie a bucătăriei de vară. Ploaia spăla pământul de griji. Fulgerele se înfigeau în pântecul ud și dispăreau bodogănind. Veneau altele și altele. Satul parcă era o prescură pe care ardeau lumânări. Cei doi, unul lângă celălalt, tăceau. Cine știe la ce se gândeau? Un timp, ropotele au lovit pervazurile de parcă suna toaca. O fi murit cineva?!
Deodată, s-a coborât pacea. Soarele se arăta mai întremat, ca niciodată. Ca după o molimă. Ceva ce-a răvășit pământul cu toți oamenii lui.
Ochii li s-au înălțat spre cerul devenit binevoitor. Ionică are o revelație.
-Privește, mamă, curcubeul! Îmi face cu mâna...
O flamură! Se scălda în eternitate.

(2 august 2010)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!