Primul care deschide vorba, ca de obicei, nu e altul decât Nimeni:
- Încerc să-mi imaginez cum ar trebui să arate locul unde să-mi petrec o vacanță de neuitat, zice el, ușor persiflator. Bineînțeles, după ce criza economico-financiaro-politico-moralo-sentimentală se va sfârși. Dacă e să ne luăm după spusele președintelui țării, adică peste șase luni, din care au trecut deja douăsprezece. Acel colț de lume ar trebui să arate ca un mic paradis terestru, poate o insulă cu adevărat magică, acoperită cu floră și copaci exotici, cu faună nemaiîntâlnită, își dă el frâu liber imaginației.

Cuvintele mai puțin încântătoare ale soției, care-mi răsună, obsesiv, în urechi, mă scot din reverie:
„Nu aduci, dragă, un specialist să repare instalația de la lustră?... să repare... de la lustră?...lustră?”...
„O să aduc”, răspund ecoului.
„Când? De o lună, același răspuns: „O să...” Bărbat ești tu?! Nu faci nimic pentru casa asta. De ce m-am măritat cu tine, să-mi amărăsc zilele?! Nu ești priceput la nimic.”
Și de fiecare dată, discuția ia un făgaș nedorit: îmi reproșează că din ziua căsătoriei nu i-am dăruit o buruiană darămite flori, că părinții mei au venit de revelion doar să ne mănânce sarmalele, nicidecum din dragoste pentru noi.

Amicul Nimeni pare a se lăfăi în luxul imaginației sale:
- ... un mic paradis cu monumente istorice și religioase la care accesul să se facă printr-un gen de străduțe pietruite, înguste, întortocheate, care să aibă o mulțime de cafenele și restaurante și unde să predomine vraja copleșitoare a naturii...

După cum e, povestesc eu, soția ar fi în stare să divorțeze numai dacă i se pare că am jignit-o cu privirea, dar pentru un motiv mult mai grav ca acesta de a-mi neglija atribuțiile de ordin casnic, așa că decid să execut eu reparația lustrei, îndeosebi în condițiile unui buget de familie restrâns, ca acesta de acum. Nu sunt electrician, dar, în glumă vorbind, la serviciu lucrez cu curent, cu tensiune: e un curent în birou de-ți smulge părul din cap, că acolo intră și iese cine vrea, ca la biserică, la spovedit... De tensiune, ce să mai zic!, lucrez la cea mai mare tensiune de când cu lista de disponibilizări a bugetarilor! A dat turbarea în toți: șeful hămăie la noi, noi hămăim la șef, șeful mușcă, mușcăm și noi, șeful stă la pândă, stăm și noi la pândă.
Înainte, însă, de a mă apuca de treabă, mă gândesc ce măsuri să iau ca să nu mă curentez. E periculos curentul. Mai ales că, tot în glumă vorbind, sufăr de lumbago!

- ... Un paradis al plajelor cu nisip auriu, continuă Nimeni, acoperite cu măslini și pini, răcorite de vântul blând al amiezii, cu prundișuri multicolore și ape de smarald, cu peisaje stâncoase amețitoare...
- Dragul meu, nu-ți pun la îndoială talentul poetic, îl ironizează Careva.

Ca primă și obligatorie măsură, îmi reiau nestingherit povestea, verific ușile și ferestrele, să fie închise, din rațiunea obligatorie de a nu fi curent în circuit. Apoi îngrădesc locul unde voi lucra, mai precis spațiul din mijlocul camerei, așa cum am văzut că se practică la case mari, profesioniste; îl îngrădesc după posibilitățile mele, cu o sfoară legată de spătarele a patru scaune. De sfoară spânzur o tăbliță pe care scrisesem cu majuscule: ”Atenție, se lucrează!”, pe o altă tăbliță pictez un cap de mort, iar, dedesubt, scriu: ”Pericol de moarte!”.
Mă gândesc că, uite, în cazul în care mă dau afară ca pe un lefegiu parazitar ce sunt, mă apuc de reparat lustre, nu mor eu de foame.

- Fie criza cât de grea, bani de-o bere ’om avea!, exclamă Careva, cu aluzie la plăcerea de zi cu zi a sa și a amicilor săi.

În loc de schelă, utilizez masa. Lucrând la înălțime, socotesc eu, îmi va trebui și o centură de siguranță. Improvizez una din curele de pantaloni și sunt fericit că port astfel de obiecte, am posibilitatea ca acum, în caz de criză, să strâng cureaua..., apoi încă una și încă una...

Până aici toate bune, zic eu, după ce-mi trag un pic sufletul. Însă, cu tensiunea stau prost, sunt, încă, nervos de la serviciu, plus tensiunea arterială mare și pentru care iau medicamente cât mai am ceva bani, că și dacă am norocul și nu mă dau ăștia afară, tot îmi taie douășcinci la sută din salariu și, apoi, de unde bani de medicamente!
Având tensiune, se impun, deci, măsuri de siguanță: mănuși am, îmblănite chiar; galoși am, de acum cinci ani, dar nu contează, pe masă nu sunt băltoace ca în fața blocului; sau, în locul galoșilor, mai bine folosesc cizme militărești, noi-nouțe; covoraș de cauciuc, izolant, nu am, turcesc, da, este!

Nu se lasă, el, Nimeni. Înșiră la vorbe, ca la mărgele pe ață:
... un paradis terestru, poate Utopia, o lume mai bună dorită de toți, un tărâm al visării cu ochii deschiși, acolo unde, de ce nu, curg laptele și mierea, unde nu statul există pentru președinte ci președintele există pentru stat, unde puterea nu ar fi niciodată exercițiul neputinței, o țară unde puterea nu ar fi niciodată afrodiziac și paranoia, unde conducătorii n-ar urmări niciodată sărăcirea poporului numai și numai în ideea că mizeria îl face mai ușor de guvernat...

Plasez, apoi, covorul pe masă, îmi trag cizmele, îmi pun mănușile, iau cleștele de cuie, că patent nu am, centura improvizată o petrec peste mijloc, o agăț de cârligul din tavan și, când să-mi urez „spor la lucru”, se aude soneria.
Cobor de pe masă. Deschid ușa. În prag, îmi zâmbește drăgăstos soția. Când își imaginează ce vroiam să fac, pălește, se clatină precum plopul în furtună, rostind, abia perceptibil:
- Dacă ții la mine, dacă îți iubești copiii, renunță!

N-a fost chip să duc mai departe ce-mi pusesem în gând. În ce privește lustra, o să aducem un meseriaș, peste șase luni, după ce trece criza!