agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1703 .



Clișeu37: camera de ivoriu
proză [ ]
un spațiu de neliniști

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2010-07-15  |     | 



Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două cratere incandescente. Ardeau în apus.
Cred că cerul o-nțelegea. O privea într-un fel atât de tandru, că toate zburătoarele fâlfăiau o reverență, întorcând un ochi curios către chipul ei, pe care teama lăsa câteva gropițe și un zâmbet abia schițat, ca o semilună sfioasă.
Intra în camera de ivoriu, pe vârfuri, parc-ar fi vrut să fure liniștea și mirosul de cerneală abia așternută. Filele acelea se întorceau aproape singure. O mișcare lină a degetelor, o apăsare scurtă și rândurile pline de vrajă pătrundeau ca serul în vene, alimentând setea de cunoaștere. Simțea prezența lui. Gândurile de iubire care nu puteau părăsi interiorul tocmai pentru că nici el nu era pregătit să înfrunte o dragoste nouă. Þinuta lui o făcea să tremure fibră cu fibră până în adânc - grotă ascunzând povești neștiute. Milenii. Pustiu. Intemperii.
Se bănuiau reciproc. Respirau unul prin celălalt. Ca două tuburi ce-și țineau gura. Deasupra apei, să nu se asfixieze. Niciunul nu greșea cu nimic. Doar că nu-și puteau explica de unde vine freamătul. Tulburarea. Îngemănarea asta de artere înnodate în intersecțiile principale îi aducea în pragul paroxismului. Mai ales pe ea. Care era legată de multe alte lucruri, oameni, acțiuni. Și nu putea să tragă de noduri. Îi era frică de o rupere puternică ce ar fi făcut să năvălească tot sângele. Lavă pe coaste. Iar inimile să se transforme în pietre. Seci. Rostogolindu-se în direcții opuse, ca lacrimile de despărțire. Cu toate acestea, abia așteptau să se așeze față în față, el pe un fotoliu, ea pe un scaun ergonomic. Să comunice. Orbi. În braille. Din degete. Atingeri. Numai sentimente. Chemându-se. Magnetic. Vibrații. Armonioase melodii. Voci lăuntrice. Vrajă...
Cert este că ea nu-l va îndepărta niciodată. Fiindcă el nu e o pată. Este culoare. Ei îi stă foarte bine cu nuanța aceasta mulată pe contururile înalte, rotunde, netede cu mici bombeuri. Trebuie doar să-și asorteze iubirea.
Atât de fragedă. Interior. Nu voia decât să-și rezeme capul pe umărul lui. Să-i asculte inima, să simtă de foarte aproape cum palpită bunătatea. Să se pătrundă de aerul lui prin toți porii încât să uite pentru totdeauna că ea ar putea fi doar ea. De fapt, ea era el.
Trăia cu un timp înaintea lui. Și visa la timpul lui. Tineresc. Poetic. Nu știa dacă el pricepe tristețea ei garnisită cu păstăi de bucurie. Încerca să-i explice, așa cum îi spui unui țânc cum că poate lua elefantul de porțelan, din vitrină, să-l admire, să-l pipăie, dar trebuie să aibă grijă să nu-l scape.
Așteptările ei erau, câteodată, prea lungi încât, obosea. Se întreba de ce nu veneau răspunsurile. Unde era el. Și ce s-a întâmplat cu acea încăpere în care îi plăcea să zăbovească până la ore târzii. Tăcerea se așternea ca o ninsoare care se desprindea în avalanșe la prima tresărire, când ei i se părea că prin fereastra țipător luminată, chipul lui se așeza mască pe fața ei, înghițind-o în cel mai apetisant sărut. Și avea impresia că este adevărat. Poate chiar era, nemaiștiind în care parte a ferestrei se mai afla. Incertitudinea devenea pendulul nopților în care somnul fugea prin acea deschizătură și se oprea în camera de ivoriu, ce părea tapetată în turcoaz. Pesemne de la clorofila care se topea în firele agățătoare și despica retina în lungi dâre, neuniforme.
În spațiul dorințelor, stele sclipesc închipuit peste trupurile pline de voluptate. Lumina se pierde pe sine printre degetele aflate unele în prelungirea celorlalte. Probabil că se iubesc fără știrea lor.

(15 iulie 2010)

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!