- Ce afin îmi curge perdeaua vorbelor tale în urechi!
- Te pricepi să le asculți.
- Am trandafiri, crini sădiți prin curte. Și-un coacăz.
- Ai coacăz?
- Da, lângă cișmea. O să se facă mare. I-au dat boabele, aproape odată cu florile. Niciun alt pom nu rodește atât de repede. Îi sunt boabele verzi. Ies precum mingile sau baloanele în miniatură. Printre petale mici, banale. Lângă el, peste straturi, rodiul a dat noi mustăți roșii. Doar pe cele trei tulpini împletite în sus, din pământ. Iarna a fost prea aspră. L-am învelit cu un carton nou, foarte gros, petrecut de vreo patru ori de sus până jos, dar în iarna asta grea tot i-au degerat crengile.
- Și n-o să mai facă niciun rod anul acesta?
- Nu știu. El poate înflori în toate lunile, până și în iulie, iar fructele sale mi-au rezistat până aproape de Crăciun pe ramuri. O să-l scurtez. Însă, peste un an, sigur o să dea iarăși în copt. Cred c-o să-mi dea cel puțin o ladă întreagă de rodii.
- Și cum înflorește rodiul? Are flori mari?
- Florile rodiului sunt cele mai mari și frumoase flori de pom fructifer. Însă unele, care nu apucă să stea la soare, îi cad după vreo două săptămâni. Florile care nu cad niciodată, în anul rodirii, se transformă în mingi de ping-pong grena-verde, cu niște capete despicate, precum cele de pară. Cele căzute pe pământ, cărnoase la petale, pot rămâne neofilite o săptămână întreagă.
- Și cum este inflorescența?
- Precum o rochie, nuanța roșu-flacără, carmin foarte roșu. Inițial, doar în primele două zile de la desfacerea bobocului alungit și bombat la capăt, are aspectul de trandafir japonez. Apoi, în următoarele două săptămâni, capătă în exterior o stea cărnoasă, mai roșcată, cu cinci brațe în părți, prin absorbirea faldurilor carmin și a staminelor galbene. Stau și trei-patru flori pe vârful unei singure crenguțe. Rodiul este planta care crește cel mai repede. Dintr-o creangă tânără, pusă într-un mic ghiveci în casă, se ridică primăvara o tulpină până în tavan. Dacă este tăiată, se ramifică, crescând însă mai lent. Pusă în grădină, tulpina prinde niște rădăcini uriașe, mai mari decât tulpina, precum rădăcinile premolarilor și molarilor unor zimbri de la poalele Munților Stâncoși. În mod paralel, un copac simbolic, ce nu mai poate fi dezrădăcinat complet niciodată, se dezvoltă prin adâncul pământului, trecând și prin gardul vecinilor, până la temelia caselor.
- Chiar nu mă minți?
- Nu. Am vrut acum două săptămâni să mut rodiul de lângă plasa de sârmă a gardului vecinului. Am dat mult la cazma, prin jurul său. Pădure de firișoare. Se lovea însă la o palmă cazmaua ca de piatră, în anumite locuri. Erau rădăcinile superficiale, groase de doi centimetri, care pornesc aproape orizontal, precum ordonata pe abcisă, din punctul zero. Sau precum stativul rockerilor. Să-l fi smuls anul trecut, când era pitic, i-l dădeam lui Cristi Minculescu, după ce ieșise din operație, să îl învârtă pe scene. Am dezgolit cam jumătate de metru de pe două dintre ele. Parcă n-aveau de gând să se îngusteze, ori să o ia și oblic, în adâncime. Mi-am zis că au oțelul incandescent al brațelor de caracatiță.
- Semănau cu tridentul lui Poseidon, mai degrabă. Dar fructele cât de mari au crescut, în comparație cu alte fructe?
- Păi mi-era ciudă că nu creșteau repede, ci numai cu încetinitorul. Erau ca niște mere, semănând cu globurile roșii de brad. Chiar aveau pe o parte câte o pată verde-întunecat, de la început, fiind partea nevăzută de soare. Apoi s-au înroșit și acolo. Nu mi-au crescut decât de dimensiunea pumnului. Pentru că a fost primul an. Dintr-un pitic de vreun metru, se mărise cam de douăzeci de ori.
- Povestește-mi, te rog, dar sincer-sincer, ce-ai făcut în această zi prin grădină!
- Am aflat narcise îngemănate. Două fire, având două capete de Baphomet, de Ianus bifrons. Erau într-un mănunchi des de frunze, care le protejau prin colțul grădinii, chiar și de privirea mea. Pe ele le-am rupt ultimele, când gata-gata era să plec pe poartă. Peste bobocii narciselor, îmi închipui c-a fost o fuștie, o fașă foarte subțire. Când a plesnit fașa, mirosul trupesc de narcisă a fâlfâit din aripi, ca un pescăruș peste valuri verzi.

Îndepărtate și timid lipite, fețele duble de narcisă, ar fi rezistat mai multe zile decât cele simple. Alături, fiecare în pletele albe ale celeilalte…

La poartă știam înflorit liliacul sălbatic. Se mai albise, se mai ștersese cu prosopul pe ochii săi. Alături de-acest maidanez al raselor de liliac, dându-i îmbrățișări ca un frate mai risipitor, văd cu surprindere, înflorit, un alt liliac. Roșcat-lila. E posibil ca liliaceul să fie culoarea florală a putrezirii stelei în cinci colțuri de rodiu, fiind denumită chiar de la această nuanță aparte. Florile acestei tufe tinere, liliachii, sunt de mărimea frunzei trifoiului negru, în patru petale, ce-mi împânzește pe alocuri cu flori galbene grădina.
Liliacul bătut alb este fala de noapte a grădinii. În două candelabre înalte de trei metri, cu locații diferite, mai prin spate, piramidele lor ascuțite luminează precum aplicele, în interiorul negrilor pereți ai nopții.

Lăcrămioarele s-au amestecat, ca să se afle și ele în chestie, pe lângă alee, cu florile căpșunilor, de nu le deosebești: oare care dintre ele miros-plâng în perle suave, și care sunt cele ce plesnesc alb, ca să dea miezuri verzi pentru viitoarele fructe?!
Tulpinile cu frunze țepene ale căpșunilor amanți, de-o palmă înalte, iau mărgăritarele la libertango, la musica brutal. Le înnăbușă, mâncându-le ciorchinii de cupe albe, pilea lor parfumată. Se întind tulpinile căpșunilor în volute aeriene, dar mai mult subpământene. De pe toate poantele ori de pe toți pantofii spanioli, cu tocuri, ale rizomilor, ele îmi apar ca niște brațe mari, cu peri, de balerini, dansatori de tango-flamenco.

Patru motani așteptau, ca să coboare pisica mea ageră dinspre curțile din față. Această pisică a făcut ravagii printre rozătoare. Nu se mai apropie niciun dințat urecheat, câțiva metri buni de terenul casei mele, de ani întregi. Pisica i-ar sugruma. I-ar aduce pe prag, loviți cu târnăcopul danturii ei, încă impecabilă.
Primul motan venea înaintea mea, de la vecinii din spate, trecând peste frontiera gardului și-a viței-de-vie. Ochelari albi, mustață albă, piept și burtă albă, însă frac negru, de mușchetar bătrân. Pâșșșșș!
Degeaba, el se ducea pășind cu pieptul bombat, țanțoș. Pare-se, el era alesul. Bine, să-l las.
Al doilea, mă pândea de după acoperișul băii, cocoțat pe magazia cu lemne. Nu prea voia să-și părăsească foișorul coroanei viticole, dezvoltată din vechiul meu butuc de viță-de-vie, care dă struguri blancă, tămâios negru, cu bob cât Muscatul de Hamburg.
Alți doi cotoi, acrobați, sar unul pe umerii celuilalt, în spatele casei vecinului din față. Unul mai alb, altul mai închis, ori bălțat. I-am văzut o clipită doar. Aveau saltul precum cocoșii bătăuși – o verticală rapidă de-un metru – și harșt, o bucată de piele sau blană din obraji, ori un piercing pe sprânceană!
Ce competiție crudă, și ce voci guturale de bebeluși… Zât!

Vișinul meu uriaș ploua. Confetti. Scuturat de vântul ușor, în sfârșit cald, făcuse pe jos un parchet de rouă, sidefat de raze la amiază. Mai trecea o pală de vânt și mărea circumferința parchetului ori a mochetei de petale albe. Și frunzele groase de pătlagină erau parțial văruite, la fel ca toată platforma de sub bară, unde scutur covoare și pături.

Lalele peste tot, pe lângă cimentul aleii. Primele, cu petale ascuțite și întoarse, de-un roșu carmin precum florile din rodiu. Lalele galbene, adunate în adevărate falange macedonene, cu boboci ridicându-se precum sulițele, dese, în cohorte. Lalele roșii cu fund alb și pete negre în interior. Și încă un fel hibrid de lalele. Cu dungi roșii combinate cu galben, dar și albe-roșii, albe-galbene-roșii.

- Ce-ai făcut, dragă, cu atâtea flori?
- Ce să fac? Mai răresc dintre ele, să crească mai multe… Am strâns un braț de flori, de mă dureau mâinile ținându-le când am plecat spre centrul orașului. Schimbând două autobuze, pe care am eu abonament ca să ajung la serviciu, ochii tinerilor se cam fereau de această nesimțire inocentă a florilor spreiate de la mama lor natură, ce se cam revărsa peste pieptul meu. Le țineam cu toate cupele și florile în sus, sprijinite pe geantă. Cine mă vedea așa, cu ochelarii de soare și florile drepte, pe picioarele lor, ar fi zis că am plecat cu ele la plimbare…, că mi-am dat întâlnire cu zâna lor, La Primavera. Chiar înainte de weekendul vesel muncitoresc.
- De ce nu mi le-ai oprit mie?
- Pe tine te-așteaptă alte flori, iar mai apoi zmeură, căpșune…