poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2363 .



Caloianul. Zăporul. Prinderea peștilor. Somnul uriaș cât sandâcul
proză [ ]
schiță-interviu cu bunica (X)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-04-13  |     | 




- Cum făceați Caloianul, mamaie?
- A treia joie după Paști este Caloianul. Fietele se strângeau mai multe persoane la un loc și făceau scaloian din pământ galben. Făceam ca un om mort așa, puneam și mâinile lui pe piept. Și găteam cu coji de ouă, numai deasupra. Dedesubt rămânea ca omul. Cu două zile mai nainte făceam. Ca să se usuce pământul acela. Și a treia zi îl găteam cu flori frumos. Poți să spui coșciug din țipirig – noi paporniță-i ziceam! Și un băiat – îl făceam preot – cânta și el acolo „Doamne miluiește…”, nha, nha, nha! Iar noi plângeam.
Pe Niculaie îl luam! Numai pe el, pentru că el era nepotul lu’ nașa Sanda, sora lu’ soacră-mia. Și d’-aia îl luam în toți anii, numai pe el, numai pe el… Și mie mi-era rudă Sanda, tușă mi-era atunci, încă nu mi-era nașă. Soțul ei, Costea, iera băiatu lu’ fratele lu’ tăticu. Dar fratele lu’ tăticu murise. Da, tot ne țineam de neam, știi… Dacă vrei să scrii, că-l chema Jescu pe fratele lu’ tăticu…
Îl puneam în papornița aia acolo, îi puneam flori și-l duceam la gârlă. Îl plângeam când îl duceam și-l dădeam pe apă. Cu papornița aia. Intram până aici (arată până la piept) ca să nu intre băieți mai mici, că dacă erau mai mari, se duceau după el – să nu intre la adânc, că se duceau să-l strice! Zicea că dacă îl ia – că așa zicea băieții, care se ținea după noi – dacă-l lua și făcea pipi pe el, ne prindeau frigurile…
Vineam acasă, ne făcea plăcintă, mâncare și șerbet. Și mâncam. Șerbet – punea apă de la cișmea o căldare, zahăr și văpsea roșie. Și jucam p-orma, cântam, jucam până seara.
- Tataie făcea pe preotul, nu?
- El! Tataie Niculaie era preotul nostru, în toți anii.
- Știa să cânte bine…
- Cânta, cânta bine. Era un băiat bun, domol. Nu era ca alții, să ne bată. Cânta, ce zicea el acolo, noi nu înțelegeam. Că plângeam pe-adevăratelea, nu că…
- Și de ce se făcea Caloianul, pentru că era secetă?
- Tot despre Hristos, nu că era secetă. Îl sărbătorea, înmormântarea lui Hristos. Asta însemna Caloianul, pân’ la omorât pe Hristos. Altceva nu-mi mai aduc aminte.
- Și de ce punea coji de ouă?
- Încă de la Paște strângeam coji de ouă, care erau mai frumoase, văpsite, din alea îl făceam. Încă îi făceam și haine – îl îmbrăcam în coji, și pe urmă îi puneam flori deasupra.
- De ce îl dădeați pe apă?
- Ca să dea Dumnezeu ploaie și bogăție.
- Heeeeei, am zis eu !
- Dar nu numai noi. Mulți copii făcea…
- Păi, mamaie, Caloianul ajungea la Blajini.
- Păi nu știam noi de Blajini. Dacă ți-aduci aminte, scrie din nou. Nu știu, Dragoș, să-ți explic, nu știu. Eu ți-am zis mereu că unde nu știu și nu mă pricep, adaugă de la tine cuvinte, ca să iasă asemănătoare cu astea.
- Matale și cu ceilalți, cu tataie preot, îl duceați la Dunăre pe Caloian, nu?
- Aveam un boaz. Ca un canal. Din Dunăre vinea până în marginea satului. Și nu știu dacă nu avea porți..., că venea câteodată prea multă apă... și închidea, că să nu vină în sat. Că era locul șes unde venea. Și dacă venea-ncontinuu, unde curgea, se-nneca unele case.
Că de multe ori dădea apa umflată peste porțile alea care era. Că dădea peste porțile alea și îneca câte un rând de case. Și le evacua, se duceau la alții, mai în sus.
- Erau viituri mari primăvara?
- Acum venea mai multă, când se topea zăpada și se făcea zăpor și atunci vinea prea multă, la oameni. Era un rând de case pe care le îneca!

- Și pescarii ce făceau?
- Păi pescarii erau oamenii gospodari din sat, care se duceau la pește, la odorob. Era un coș împletit de nuiele. Un coș așa mare, împletit de nuiele din salcie. Și-l ținea. Aici lăsa cât să bage două mâini (indică ambele mânere), într-o parte și-n alta. Se-mbrăcau cu haine, așa, mai vechi… Ca să poată să intre în apă și apuca coșul acela așa. Și mergea…, îl arunca, nu unul lângă altul,… iar la doi-trei pași prindea pești! Somn și crapi, și altă pește, dar nu mai pot eu să zic, fel și fel de pește! Și mai avea și vârși. Vârșile erau din plasă din cârlioanțe. Ai văzut pe la pescari... Le punea în apă. Erau și bețe, expré făcute, de le înfigea în pământ. Vârșile, tot din plasă făcute. Păi era mai multe cercuri băgate, ca să nu rupă peștele – ca să nu poată să iasă… Le punea seara și dimineață se ducea și le controla. Și le strângea, pentru că venea alții și le fura! Parii îi strângea apoi și îi ducea acasă, dimineața. A doua, a treia zi veneau iar. Îi puneau, apoi iar îi luau dimineața…
Iar tăticu Gheorghe a prins un somn cu coșul acela. Un somn mare. L-a ajutat și colegii când l-a prins. L-a legat tăticu bine acolo-șa. L-a legat cu papură, cu funie de cânepă. L-a legat acolo bine, a vinit acasă, a luat caii și căruța. Așa de mare era. Și mai a avut doi prieteni care l-a ajutat de l-a pus în căruță. Că apa asta era veșnică în marginea satului! Da n-a putut să-l aducă acasă, că l-a pârât la gardieni. Că se dădea uium, când să iasă. Gardienii era ai statului, știi, și peștele pe care îl strângea, îl dădea la stat. Și stai acum să…-ți spui, că nu știu cum să-ți spun, să înțelegi!
Că drumurile care vinea spre casă, au fost toate blocate de gardieni. Și i-a luat somnul. Nu l-a amendat, nu l-a bătut, nu nimica, decât că i l-a luat.
Spunea tăticu că era așa de mare, uite, cât e patul acesta, de lung. Că l-a pus – cât era sandâcul la căruță! Așa de mare! Spunea că stătea coada sus, pe deasupra la sandâc de lemn – frumos făcut, lucrat. Că-l invita la nunți pe sandâcul acela ședea mireasa. Punea leagănul în fundul căruței. Și mireasa cu nașul stăteau pe leagăn. N-ai văzut și-acum leagăne ce-i, de pus la căruță?! Ca un fotoliu! Și mirele era cu nașa, într-altă căruță! Și p-ormă, după ce-i cununa, sigur că era mirele cu mireasa în căruța aceea cu sandâc. Poate mai era și nașa, nu mai știu!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!