Soarele de toamnă al Olandei atunci când este pe cer își face datoria cu prisosință: încălzește, coace, usucă. Apoi vine iar ploaia care nu se mai oprește. Altă vegetație își ia zborul deasupra pământului.
Flavia avea ocupație tot timpul cu plantele din seră, mai ales când rămânea singură acasă, lucru ce se întâmpla des.''Păcat că nu trăiește tata'' își spunea deseori, imaginându-și ce mândru și fericit ar fi fost de realizările familiei ei.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După ce l-au înmormântat cu mare greutate din motive financiare, răvășită și dezorientată trebuia să ia decizia dacă să mai meargă sau nu la facultate. Trebuia să o îngrijească și pe mama ei, al cărei diabet avansa într-un ritm alert. Îi rămăsese o mică pensie de urmaș din partea tatălui, în cazul continuării școlii iar bugetul familiei se completa cu pensia, la fel de mică a mamei. Și totuși, cum visul tatălui său fusese să facă școală și cum acesta era singurul mod de a ieși din anonimat și de a se afirma cumva într-o societate care o respingea, hotărî să-și continue studiile. Cu mintea ei ascuțită, cu firea studioasă chiar tocilară, Flavia termină primul an cu rezultate foarte bune, prima din grupă. Din dorința de a lega prietenii, deveni prietenoasă și serviabilă, uneori în exces. Rezultatele însă erau doar eșecuri. Colegii o foloseau atât cât le era necesară, ca apoi să uite de ea până la o altă trebuință.
Se omora veșnic cu niște diete pentru slăbit, dar se părea că la ea nimic nu-și făcea efectul.
- Flavia eu nu mai văd cu ochiul stâng, îi spuse mama ei într-o zi când veni de la facultate.
- Nu se poate! Þi se pare...
- Serios, nu mai văd. Uite dacă-mi acopăr ochiul drept, nu mai văd nimic, spuse Elena.
- Dar cu celălalt vezi?
- Da, dar nu așa bine cum vedeam înainte.
- Mâine mergem la medic.
- Nu mai merg...
- Cum să nu mergi? Cum să stai, fără să vezi deloc? Diabetu' o să-ți afecteze și celălalt ochi.
- În casă mă descurc. La medici trebuiesc bani și noi nu avem.
- Mergem cu ce avem.
De când îi murise soțul Elena nu mai dorea să meargă la medic. Spunea tot timpul: ''Ei mi-au omorât bărbatul, nu era el așa bolnav ca să moară. Au pus la diagnostic ''abdomen invadat de neoplasm'', așa ca să scape ei. El nu a avut cancer''.
Însă de Flavia nu scăpă, așa că merse la medic. Cu mare dificultate o scoase din casă. Acum pe lângă greutate mai era și nevăzătoare, aproape total. La același spital dar secția oftalmologie, alături de chirurgie, unde-i murise soțul.
Diabetul avansat o conduse la orbire în scurt timp. Tratamentele nu-și mai făceau efectul, operație nu era recomandată, nefiindu-i garantată vindecarea. Însă pentru a-i fi mai bine, timp mai îndelungat rămăsese în spital iar Flavia, însoțitoare.
Datorită firii ei blajine și săritoare, fata le ajuta pe asistente cu bolnavii dupăamiezele și nopțile, fapt ce condusese la apropierea acestora de ea. Petrecea mult timp prin cabinete, stând de vorbă cu personalul când mama nu avea nevoie de ea. În una dintre nopți, îi povesti doamnei Marta despre tatăl ei mort de un an și-i spuse diagnosticul.
- Îmi amintesc de caz Flavia, atunci lucram la chirurgie.
- Și ce spuneți doamnă Marta, tatăl meu a avut neoplasm?
- Eu nu știu, nu am fost în sala de operație, dar știu că nu s-a mai trezit după anestezie. Medicul anestezist nu mai este în spital. A ieșit la pensie, e foarte bătrân. Tatăl tău nu a fost singurul care nu și-a revenit din anestezia făcută de doctorul Marcu, dar a fost ultimul. În urma acestui caz a fost obligat să se pensioneze.
- Deci tata a murit dintr-o eroare medicală.
- Eu nu am spus asta, replică asistenta, cu zâmbetul pe buze.
În minea Flaviei era clar. Gândul care a urmărit-o mereu, acum s-a confirmat aproape dar cum să descopere? Cum să cauțe adevărul prin procese, prin hățișul încurcat al legilor fără bani și trăind sub imperiul marginalizării. O altă durere o încercă în suflet, de-i dădea stare de vomă. ''Și cu mama oarbă...Doamne, ce-o să mă mai fac...''
Toată vara aceea și-o petrecu în casă cu mama sa, privind pe geam la trecători, la viața citadină din centrul orașului. Deschidea geamul și auzea vuietul orașului, muzica de la restaurantul din apropiere, râsetele tinerilor care se opreau sub geamul ei. Știa întotdeauna moda de actualitate, cum e vremea sau cât e ceasul, doar privind pe geam.
- Flavia dacă vrei să te plimbi, eu pot sta și singură, spunea mama ei.
- Nu vreau mamă, mai bine citesc, răspundea Flavia, profitând de handicapul mamei sale. Ea privea doar cu jind la forfota de pe stradă.
Toamna hoinară se făcea simțită pe sub geamul fetei. Frunzele, din copacii bătrâni de pe marginea trotuarului, începuseră să-și modifice ușor culoarea, soarele aproape nu mai ajungea la ea, trecând foarte repede pe după magazinul de peste stradă. Începea un nou an școlar.''Ce bine-mi pare că începe școala... mai plec și eu din casă'', gândea fata. Și urmă rutina studiilor.
Pe la începutul lui decembrie, când se întorcea de la facultate i se păru cam straniu faptul că mama ei nu zicea nimic, după intrarea ei în cameră.
- Mama am venit! Ce faci?
Nu primi nici un răspuns. Se repezi la fotoliul mamei. Aceasta stătea cu capul răzemat pe un umăr, parcă dormind.
- Mamă, mamă, ce faci? Glumești?
Nici un răspuns. Puse mâna pe ea dar era inertă. Atunci se gândi la ce era mai rău și o pipăi pe mâini, pe față. Era rece ca gheața.
Flavia se prăbuși la picioarele mamei și simți cum un vid își face loc în mintea ei. Nu mai putea gândi. Rămase așa ceasuri întregi. Se ridică și se duse la geam, căutând parcă soluția acolo, pe stradă, prin sticla incoloră. Afară un vânt subțire flutura câțiva fulgi, îi așternea pe stradă, luându-i din nou și fluturându-i prin fața ochilor. ''Aș putea sta așa aici, cu mama în fotoliu toată viața...cât o să mai am dacă nu mănânc, stând așa la geam, privind cum mă scurg''. Într-un târziu adormi pe scaun. Când se trezi era noapte, lumina stinsă și frig, uitase să aprindă focul pe care-l stinse din instinct: ''morții nu au nevoie de căldură''.
Cu mare greutate își înmormântă și mama. Primi niște ajutoare financiare de pe la primărie și de pe la puținii vecini cu care locuia în curte. Apoi se trezi singură, în locuința din centru, care acum i se părea enormă.

va urma