Îi privesc mâinile și fața. Se uită la degete. Bate ritmul. Aud în surdină un contrabas, apoi tonuri în Si Be Mol Minor.
De undeva, din sală, cineva încearca să-și facă vocea auzită: ,,E simfonia a zecea de Mahler….”.
Așa l-am cunoscut pe dirijorul Filarmonicii din Berlin, Simon Hentzel. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Nu știu ce m-a atras la el: ochii verzui sau părul blond și cârlionțat. Își ridica ușor degetele când dirija, de parcă ar fi plutit, avea ceva din Herbert von Karajann.
Nu putea confunda partiturile nici dacă ar fi vrut. Le știa dumnezeiește.
Mă aflam la această repetiție a patra oară. Începusem să mă obișnuiesc cu notele, cu siurile și mai ales cu dourile…, deși la școală nu le înțelegeam așa cum ar fi trebuit. Băteam mai tot timpul tactul greșit.
Lui Simon Hentzel i se mai spune și Majestatea Sa. E atât de simplu și totodată la fel de normal după atâția ani de studiu…