agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6330 .



Despre neajunsul de a te fi născut
proză [ ]
Fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2009-10-10  |     |  Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian



Nu trebuie să ne ostenim cu o operă, trebuie doar să spunem ceva care să se poată murmura la urechea unui bețiv sau a unui muribund.

Nu fac nimic, se înțelege. Dar VÃD cum trec orele - și asta e preferabil încercării de a le umple.

Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată.

În cel mai adânc colț al sufletului, să aspiri să fii la fel de sărac, la fel de vrednic de milă ca Dumnezeu.

Capacitatea mea de a fi dezamăgit depășește înțelegerea. Ea e cea care mă face să-l înțeleg pe Buddha, dar tot ea mă împiedică să-l urmez.

Adevărata legătură dintre ființe nu se stabilește decât prin prezența mută, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios și fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.

Ceea ce știu la șaizeci de ani știam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare...

Că totul e lipsit de consistență, de temei, de justificare, sînt de obicei atât de sigur, încât cel care ar îndrăzni să mă contrazică, chiar dacă e omul pe care-l stimez cel mai mult, mi-ar apărea ca un șarlatan sau un idiot.

Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil.

TOTUL ESTE; NIMIC NU ESTE. Și o formulă, și cealaltă sânt purtătoarele unei egale împăcări. Anxiosul, spre nenorocirea sa, rămâne între ele două, înfricoșat și perplex, mereu la discreția unei nuanțe, incapabil să se fixeze în siguranța ființei sau a absenței faptului de a fi.

Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din fașă.

A FI ÎN VIAÞÃ - sînt deodată izbit de ciudățenia acestei expresii, ca și cum nu s-ar aplica nimănui.

Dacă în luciditate intră atâta ambiguitate și zbucium este pentru că ea e rezultatul faptului că nu am știut cum să ne folosim insomniile.

De fiecare dată când ceva nu merge și când mi-e milă de mintea mea, mă cuprinde o irezistibilă dorință de A PROCLAMA. Atunci înțeleg din ce meschine abisuri apar reformatorii, profeții și mântuitorii.

O idee, o ființă, orice lucru care se întrupează își pierde înfățișarea, devine grotesc. Frustrare a rezultatului. Să nu evadezi niciodată din posibil, să te complaci în postura de etern veleitar, SÃ UIÞI să te naști.

Adevărata, unica neșansă: aceea de a vedea lumina zilei. Ea își are obârșia în agresivitatea, în principiul de expansiune și de furie localizat în origini, în elanul spre rău care le-a agitat.

Când revezi pe cineva după mulți ani, ar trebui să te așezi unul în fața celuilalt și să nu spui nimic ore în șir, pentru ca, profitând de tăcere, consternarea să se poată autosavura.

E foarte greu să accepți să fii judecat de cineva care a suferit mai puțin ca tine. Și cum fiecare se crede un IOV nerecunoscut...

De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obișnuința de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare, și chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.

Nu mi-ar place ca oamenii să fie drepți în privința mea: aș putea să mă lipsesc de orice, în afară de tonicul injustiției.

Ce înseamnă o crucificare unică, pe lângă aceea cotidiană, pe care o îndură cel care suferă de insomnie?

Nu-mi iert faptul că m-am născut. E ca și cum, strecurându-mă în această lume, aș fi profanat o taină, aș fi călcat cine știe ce legământ important, aș fi comis un păcat de o gravitate fără seamăn. Totuși, mi se întâmplă să fiu mai puțin tranșant: nașterea îmi pare atunci o calamitate pe care aș fi nemângâiat să n-o fi cunoscut.

Gândirea nu e niciodată NEVINOVATÃ. Ne ajută să ne rupem lanțurile tocmai pentru că e nemiloasă, pentru că înseamnă agresiune. Eliminând ce are ea mai rău și chiar demonic, ar trebui să renunțăm la însăși ideea mântuirii.

De multă vreme, dintotdeauna, simt că lumea aceasta nu e ce-mi trebuia și că n-aș putea să mă deprind cu ea; numai și numai așa am dobândit o fărâmă de orgoliu spiritual, propria-mi existență apărându-mi ca mutilare și secătuire a unui psalm.

Dacă, altădată, în fața unui mort, mă întrebam: "La ce i-a servit oare să se nască?", acum îmi pun aceeași întrebare în fața oricărui om viu.

După asta îl recunoști pe cel cu aptitudini pentru căutarea interioară: el va situa eșecul mai presus de orice reușită, îl va căuta chiar, inconștient, se înțelege. Asta pentru că eșecul, întotdeauna ESENÞIAL, e cel care ne dezvăluie nouă înșine, ne permite să ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu, în vreme ce succesul ne îndepărtează de ceea ce e mai profund în noi și în tot.

Două feluri de spirite: diurne și nocturne. Nu posedă nici aceeași metodă, nici aceeași etică.
În plină lumină, te supraveghezi; în obscuritate, spui tot. Pentru cel care-și pune întrebări la orele la care ceilalți sînt pradă somnului, urmările salutare sau supărătoare a ceea ce gândește contează prea puțin. Iată de ce meditează el la ghinionul de a se fi născut fără să-i pese de răul pe care-l poate face altcuiva sau sieși. După miezul nopții începe beția adevărurilor vătămătoare.

În stările de anxietate și teamă, calmul instantaneu la gândul foetusului care am fost.

Accentul pus pe naștere nu e nimic altceva decât gustul pentru insolubil împins până la nebunie.

X mă insultă. Sînt gata să-l pălmuiesc. După ce mă gândesc, renunț.
Cine sânt? Care e adevăratul meu eu: cel care ripostează sau cel care dă înapoi? Prima mea reacție e întotdeauna energică; următoarea, moale.
Ceea ce se cheamă "înțelepciune" nu e, în fond, decât un veșnic "după ce mă gândesc", adică nonacțiunea ca prim gest.

Să te duci cu gândul la o lume în care încă nimic nu s-a înjosit să se ivească, în care presimți conștiința fără să aspiri la ea, în care, tolănit în virtual, te bucuri de plenitudinea vidă a unui eu anterior eului...
SÃ NU TE FI NÃSCUT, numai să te gândești la asta, ce fericire, ce libertate, ce spațiu!

Să te trezești, să-ți faci toaleta și să aștepți apoi cine știe ce varietate neașteptată de plictis sau de spaimă.
Aș da tot universul și pe Shakespeare în întregime pentru o fărâmă de ataraxie.

Dacă e adevărat că lui Dumnezeu îi repugnă să se pronunțe, n-aș încerca nici o stinghereală în prezența lui, atât de mult mi-ar plăcea să-l imit, să fiu, în tot, asemeni Lui, un lipsit de opinie.

Ani de zile, o viață de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constați, când te apropii, în sfârșit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morții ajută la tot, doar să mori nu!

Obsesia nașterii ține de exacerbarea memoriei, de omniprezența trecutului, ca și de aviditatea pentru impas, pentru PRIMUL impas. - Nici o deschidere, nici chiar care să-și aibă obârșia în bucurie, care să provină din revolut, ci doar din prezent, ca și dintr-un viitor EMANCIPAT DE TIMP.

Dacă dezgustul față de lume e de-ajuns să confere sfințenia, nu văd cum aș putea evita canonizarea.

Nimeni nu a trăit atât de aproape de scheletul său cum am trăit eu față de al meu:
au rezultat de aici un dialog fără sfârșit și câteva adevăruri pe care nu reușesc nici să le accept, nici să le resping.

E mai ușor să avansezi cu viciile decât cu virtuțile. Viciile, conciliante prin natura lor, se ajută reciproc, sînt pline de indulgență unele față de altele, în vreme ce virtuțile, invidioase, se înfruntă și se anulează, dezvăluindu-și în toate incompatibilitatea și intoleranța.

Să crezi în ce faci sau în ce fac alții e ca și cum te-ai da în vânt după fleacuri. Ar trebui să nu te prezinți la întâlnirea cu iluziile și chiar cu "realitățile", să te situezi dincolo de tot și de toate, să-ți alungi sau să-ți reprimi aspirațiile, să te situezi dincolo de tot și de toate, să-ți alungi sau să-ți reprimi aspirațiile, să trăiești, potrivit unei zicale hinduse cu tot atât de puține dorințe ca un "elefant singuratic".

Nu e umil cel care se urăște.

La unii, totul, absolut totul, ține de fiziologie:
trupul le e gândirea, gândirea le e trupul.

N-ar trebui să scriem cărți decât ca să spunem lucruri pe care n-am îndrăzni să le destăinuim nimănui.

Am căutat întotdeauna peisajele de dinainte de Dumnezeu. De unde predilecția mea pentru Haos.

Îi iert totul lui X, din cauza surâsului său demodat.

Violenții sînt în general oameni plăpânzi, "terminați", care trăiesc într-o efervescență continuă, în detrimentul propriului trup, exact ca asceții, care, familiarizându-se cu chietudinea, pacea, ajung să se erodeze și să se epuizeze tot atâta cât furioșii.

Nu mai e posibilă nici o formă de originalitate literară dacă nu forțezi, dacă nu sfărâmi limbajul. Situația e diferită dacă ne mărginim la exprimarea ideii ca atare. Ne găsim aici într-un domeniu în care exigențele nu s-au schimbat de la presocratici încoace.

Privind lucrurile din perspectiva naturii, omul a fost făcut să trăiască orientat spre exterior. Dacă vrea să vadă în el însuși, trebuie să închidă ochii, să renunțe la acțiune, să iasă din torent. Ceea ce numim "viață interioară" e un fenomen tardiv, care n-a fost posibil decât printr-o încetinire a activităților noastre vitale, căci "sufletul" n-ar fi putut să apară, nici să se afirme decât în detrimentul bunei funcționări a organelor.

Un păduche-de-frunze CONȘTIENT ar avea de înfruntat exact aceleași dificultăți, același tip de insolubil ca și omul.

Există nopți pe care nici cei mai inventivi dintre torționari n-ar fi putut să le imagineze. La capătul lor, ești sfărâmat, năucit, rătăcit, fără amintiri și presimțiri, și chiar fără să știi cine ești. Și atunci ziua pare inutilă, lumina vătămătoare, și încă și mai chinuitoare decât întunericul.

E inutil să-ți iei zilele, pentru că întotdeauna o faci prea târziu.

Tot ce poate exista mai bun în noi provine din indolența, din incapacitatea noastră de a trece la acțiune, de a ne pune în aplicare proiectele și intențiile. Neputința sau refuzul de a ne realiza ne păstrează "calitățile", iar voința de a da tot ce putem ne conduce la excese și la desfrâu.

Când Mara Ispititorul, încearcă să-i uzurpe locul lui Buddha, acesta-i spune, între altele:
"Cu ce drept pretinzi să domnești asupra oamenilor și asupra universului? AI SUFERIT PENTRU CUNOAȘTERE?"
E întrebarea capitală, poate că singura care ar trebui să ne frământe când ne punem întrebări despre cineva, mai ales despre un gânditor. Nu putem, pe cât am vrea, să facem suficientă distincție între cei care au plătit pentru cel mai mic pas către cunoaștere și cei, incomparabil mai numeroși, cărora le-a fost dăruită o cunoaștere comodă, indiferentă, o cunoaștere FÃRÃ ÎNCERCÃRI.

Același sentiment de neapartenență, de joc inutil, oriunde aș merge: mă prefac că mă interesez de ceva de care nu-mi pasă deloc, mă agit din automatism sau milă, fără să particip vreodată, fără să fiu vreodată prezent undeva. Ceea ce mă atrage se găsește altundeva, și acest altundeva nu știu ce înseamnă.

Ce dezamăgire că Epicur, înțeleptul de care am cel mai mult nevoie, a scris mai bine de trei sute de tratate! Și ce ușurare că s-au pierdut!

N-am întâlnit nici măcar un singur spirit VREDNIC DE INTERES care să nu fi fost înzestrat din belșug cu slăbiciuni de nemărturisit.

Tânăr, găsești o anumită plăcere în infirmități. Par atât de noi, de pline! Cu vârsta, ele nu mai surprind, le cunoști prea bine. Or, fără un dram de neprevăzut, nu merită să fie îndurate.

Îi e specific bolii să stea de veghe atunci când totul doarme, când totul se odihnește, chiar și bolnavul.

Cu cât ești mai nedreptățit de timp, cu atât mai mult vrei să evadezi din el. Faptul de a scrie o pagină fără cusur, o frază numai, te înalță deasupra devenirii și stricăciunilor ei. Transcendem moartea căutând indestructibilul prin cuvânt, prin simbolul însuși al caducității.

Forța explozivă a chiar și celei mai mici mortificări. Orice dorință învinsă te face puternic. Avem cu atât mai multă putere asupra acestei lumi cu cât ne depărtăm de ea, cu cât aderăm mai puțin la ea. Renunțarea conferă o putere nemărginită.

E imposibil să citești un rând din Kleist fără să te gândești că s-a omorât. E ca și cum sinuciderea i-ar fi precedat opera.

Ori de câte ori ceva mi se pare încă posibil, am impresia că mi s-au făcut vrăji.

Mi-era cu totul indiferentă. Gândindu-mă dintr-o dată, după atâția ani, că, orice s-ar întâmpla, n-o s-o mai întâlnesc niciodată, era cât pe ce să-mi vină rău. Nu înțelegem ce e moartea decât amintindu-ne pe neașteptate chipul cuiva care nu va fi avut nici o importanță pentru noi.

Budismul numește mânia "murdărie a sufletului"; maniheismul, "rădăcină a arborelui morții".
Știu. Dar la ce-mi folosește asta?

Suferințele imaginare sînt de departe cele mai concrete, pentru că avem statornică nevoie de acestea și le născocim deoarece nu e chip să ne lipsim de ele.

Dacă înțeleptului îi e specific să nu facă nimic inutil, nimeni nu mă va întrece în înțelepciune:
nu mă cobor nici măcar la lucrurile utile.

Paradoxul nu e admisibil la înmormântări, nici, de altfel, la căsătorii sau nașteri. Evenimentele sinistre - sau grotești - cer locul comun; terifiantul, ca și penibilul, nu se împacă decât cu clișeul.

Nu există sfințenie fără o predispoziție pentru scandal. Lucru adevărat nu numai în legătură cu sfinții. Oricine se exprimă, indiferent în ce fel, dovedește că posedă, mai mult sau mai puțin dezvoltat, gustul provocării.

Totul se învârtește în jurul durerii; restul e accesoriu, ba chiar inexistent, pentru că nu-ți aduci aminte decât de ceea ce-ți face rău. Senzațiile dureroase fiind singurele reale, e aproape de prisos să încerci altele.

E liber acela care a descoperit zădărnicia tuturor punctelor de vedere și eliberat cel care a tras din asta consecințele.

Am suprimat din vocabularul meu un cuvânt după altul. Masacrul o dată încheiat, un singur supraviețuitor: SINGURÃTATE.

Un gând care nu e tainic marcat de fatalitate e interschimbabil, nu face doi bani, nu e decât gând...

Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume și, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copil aș fi exclamat: "Prea târziu, prea târziu!"

Dacă am putea dormi douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, am regăsi cu repeziciune marasmul primordial, beatitudinea lâncezelii fără cusur de dinaintea Facerii - visul oricărei conștiințe excedate de sine.

Naștere și lanț sînt sinonime. Să vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătușe...

Omul emană un miros special: din toate animalele, numai el miroase a cadavru.

Dacă n-am purta stigmatele vieții, cât ar fi de ușor să te eschivezi și cum ar merge totul de la sine!

Când ai depășit vârsta revoltei, și încă te dezlănțui, îți faci ție însuți impresia unui Lucifer ramolit.

Oricine-și supraviețuiește se disprețuiește fără să și-o mărturisească, și uneori fără s-o știe.

În zadar urmăresc de atâtea toamne spectacolul acestor frunze atât de grăbite să cadă, de fiecare dată încerc totuși aceeași surpriză, în care "frigul din spate" ar birui de departe de n-ar fi revărsarea, în ultima clipă, unei bucurii a cărei origine nu sînt în stare s-o lămuresc.

Să mergi și mai departe decât Buddha, să te ridici peste nirvana, să înveți să te lipsești de ea..., să nu mai fii oprit de nimic, nici măcar de ideea de mântuire, s-o consideri un simplu popas, o neplăcere, o eclipsă...

N-am aprofundat decât o singură idee, și anume că tot ce realizează omul se întoarce în chip necesar împotriva lui. Ideea nu e nouă, dar am trăit-o cu o forță de convingere, cu o îndârjire cu care nici fanatismul și nici delirul n-au avut de-a face. Nu există martiriu, nu există dezonoare pe care să n-o îndur pentru ea, și n-aș da-o în schimbul nici unui alt adevăr, al unei alte revelații.

Toată seara, încercând să-l explicăm, am trecut în revistă toate eufemismele care să ne îngăduie să nu pronunțăm, în legătură cu el, cuvântul perfidie. Nu e perfid, e numai nesincer, diabolic de nesincer, și, în același timp, nevinovat, naiv, ba chiar angelic. Să ne imaginăm, dacă putem, un amestec între Alioșa și Smerdeakov.

A fost o vreme în care scrisul mi se părea un lucru mare. Dintre toate superstițiile mele, pe aceasta o consider cea mai compromițătoare și cea mai greu de explicat.

Am abuzat de cuvântul DEZGUST. Dar ce alt termen să aleg pentru a indica o stare în care exasperarea e neîncetat temperată de plictiseală, iar plictiseala de exasperare?

Telegrama pe care tocmai o primisem nu se mai sfârșea. Toate ambițiile și toate lipsurile mele erau trecute acolo. Cutare ciudățenie, de-abia bănuită de mine însumi, era indicată, divulgată acolo. Ce fler și ce migală! La capătul interminabilului rechizitoriu, nici un indiciu, nici un semn care să îngăduie identificarea autorului. Cam cine-ar putea să fie? Și de ce această grabă și acest gest neobișnuit? I s-a spus vreodată cuiva verde în față ceva cu mai multă asprime, la supărare? De unde a apărut acest justițiar atotștiutor care nu cutează să-și declare numele, acest laș la curent cu toate tainele mele, acest inchizitor care nu-mi acordă nici o circumstanță atenuantă, nici chiar pe aceea pe care i-o admitem celui mai inveterat dintre torționari? Și eu am putut să cad în greșeală, și eu am dreptul la puțină indulgență. Mă trag înapoi din fața inventarului defectelor mele, îmi pierd răsuflarea, nu mai pot să suport această defilare de adevăruri... Blestemată telegramă! O rup, și mă trezesc...

În picioare, în toiul nopții, mă învârteam prin cameră cu certitudinea că sânt un ales și un nelegiuit, îndoit privilegiu, firesc pentru cel ce veghează, revoltător sau de neînțeles pentru prizonierii logicii diurne.

Dacă-mi place atâta corespondența lui Dostoievski e pentru că acolo nu e vorba decât de boală și de bani, unice subiecte "arzătoare". Tot restul nu e decât înflorituri și talmeș-balmeș.

Un călugăr din Egipt, după cincisprezece ani de izolare completă, e primit de la rudele și prietenii săi un întreg pachet de scrisori. Nu le-a deschis, le-a aruncat în foc, ca să scape de agresiunea amintirilor. Nu poți rămâne în comuniune cu tine însuți și cu gândurile tale dacă le îngădui strigoilor să se arate, să te bântuie. PUSTIUL nu înseamnă atât o viață nouă, cât moartea trecutului: ai evadat, în sfârșit, din propria-ți istorie. În lume, nu mai puțin decât în pustnicie, scrisorile pe care le scrii, ca și cele pe care le primești atestă că ești încătușat, că n-ai rupt nici o legătură, că nu ești decât un sclav și că meriți să fii așa.

Moartea e salvarea celor care vor fi avut gustul și darul eșecului, e răsplata tuturor celor care n-au reușit, n-au ținut să reușească... Ea le dă dreptate, e triumful lor. În schimb, pentru ceilalți, pentru cei care au tras din greu ca să reușească și care au reușit, ce rușine, ce palmă!

Când examinezi la rece rația de durată acordată fiecăruia, ea pare tot atât de îndestulătoare, pe cât de derizorie, fie că se întinde pe o zi sau pe un secol.
"Mi-am trăit traiul." - Nu există expresie pe care s-o poți profera mai potrivit în orice moment al vieții, inclusiv în primul.

În paradis, lucrurile și ființele, împresurate din toate părțile de lumină, nu aruncă umbră. Mai bine zis, sînt lipsite de realitate, ca tot ce e neatins de întuneric și renegat de moarte.

Primele noastre intuiții sînt cele adevărate. Ceea ce gândeam despre o grămadă de lucruri în prima tinerețe mi se pare din ce în ce mai îndreptățit și, după atâtea rătăciri și ocoluri, mă întorc acum la asta, îndurerat că am putut să-mi clădesc existența pe ruina acelor evidențe.

La bâlci, în fața măscăriciului care se strâmba, răcnea, se ostenea, îmi spuneam că-și face datoria, în vreme ce eu mă eschivam de la a mea.

Nu-mi amintesc de un loc pe unde am trecut decât dacă am avut norocul să cunosc acolo vreo depresiune morală provocată de gânduri negre.

Omul nu-mi stârnește interesul decât de când nu mai crede în el însuși. Atâta timp cât era în plină ascensiune, nu merita decât indiferență. Acum provoacă un sentiment nou, o simpatie specială: aversiunea ÎNDUIOȘATÃ.

Începând din momentul în care înfrângerea era previzibilă, Hitler nu mai vorbea decât de victorie. Credea în ea - se comporta, în orice caz, ca și cum ar fi crezut - și a rămas claustrat până la capăt în optimismul său, în credința sa. Totul se prăbușea în jurul lui, fiecare zi aducea speranțelor lui o dezmințire, dar, continuând să mizeze pe imposibil, făcându-și iluzii așa cum numai incurabilii o pot face, a avut puterea să meargă până la capăt, să născocească grozăvie după grozăvie, și să continue dincolo de propria-i nebunie, chiar dincolo de propriu-i destin. Astfel că putem spune despre el - despre el, cel care a ratat totul - că s-a realizat mai bine decât oricare alt muritor.

"După mine, potopul" e deviza nemărturisită a oricui: dacă îngăduim ca alții să ne supraviețuiască, e cu speranța că vor fi pedepsiți pentru asta.

Nimic nu întrece în gravitate mojiciile și grosolăniile pe care le săvârșim din timiditate.

Ceea ce seamănă de aproape sau de departe cu o victorie mi se pare atât de dezonorabil, încât nu pot s-o combat, în orice împrejurare, decât cu hotărârea fermă de a fi în dezavantaj. Am depășit stadiul în care aveau importanță ființele, și nu văd nici o rațiune să lupt în universurile cunoscute.

Conștiința acută de a poseda un trup, asta e lipsa sănătății.
... Ca și cum ai spune că n-am fost niciodată.

Percepția precarității ridicată la rangul de viziune, de experiență mistică.

Singurul chip de a îndura o înfrângere după alta e să-ți placă însăși ideea de înfrângere. Dacă ajungi la asta, nu mai există surprize: ești deasupra a tot ce se întâmplă, ești o victimă invincibilă.

Când, furios că te-ai obișnuit prea mult cu tine însuți, începi să te detești, îți dai imediat seama că e mai rău ca înainte, că a te urî întărește și mai mult legăturile cu tine însuți.

În senzațiile de durere foarte intense, cu mult mai mult decât în cele ușoare, te controlezi, te dedublezi, rămâi în afara ta, chiar dacă gemi sau urli. Tot ce se învecinează cu suferința trezește în fiecare psihologul, curiosul, ca și experimentatorul: vrei să vezi până unde poți merge în intolerabil.

Prietenia fiind incompatibilă cu adevărul, fecund rămâne doar dialogul mut cu inamicii noștri.

Mă vizitează un tânăr pe care mi-l recomandase o doamnă, precizându-mi că-i vorba de un "geniu". După ce mi-a dat amănunte despre o călătorie pe care tocmai o întreprinsese-n Africa, mi-a vorbit de preocupările, de lecturile, de proiectele sale. În tot ce spunea era ceva ce nu mergea, o înfrigurare goală care mă stingherea.
Cu neputință de aflat cine era și cât prețuia. După o oră, s-a ridicat, m-am ridicat și eu, m-a privit drept în ochi și, concentrat și absent totodată, s-a îndreptat spre mine încet, foarte încet, precum un melc halucinat. Îmi amintesc că am făcut remarca: "Geniul ăsta vrea să mă omoare", și m-am dat înapoi cu un pas, ferm hotărât să-i trag un pumn direct în mutră dacă ar fi continuat să se apropie. S-a oprit schițănd un gest nervos, de parcă s-ar fi înfrânat, împotrivindu-se, ca un alt doctor Jekyll, la cine știe ce sinistră metamorfoză; apoi s-a liniștit și s-a întors să se așeze, dându-și silința să zâmbească. Nu l-am întrebat nimic care să-l poată tulbura. Ne-am reluat conversația exact din locul unde fusese întreruptă și, pe măsură ce-și venea în fire, simțeam că starea LUI mă cuprinde pe mine și că acum e rândul meu să mă ridic. Clipă în care, din fericire, i-a venit ideea să se ducă.

"Gustul pentru extraordinar este trăsătura mediocrității" (Diderot).

Cu ce drept vă apucați să vă rugați pentru mine? N-am nevoie de mijlocitor, am să mă descurc SINGUR. Din partea unui nenorocit, aș primi, poate, dar din partea nimănui altcuiva, fie el și sfânt. Nu pot tolera ca alții să se preocupe de propria-mi mântuire. Dacă mă tem de ea și-ncerc să-i scap, nimic mai supărător ca rugăciunile voastre! Duceți-vă cu ele de-aici; oricum, nu sântem în slujba acelorași zei. Dacă ai mei sînt nevolnici, am toate motivele să cred că nici ai voștri nu sînt mai grozavi. Presupunând că ei sînt totuși așa cum vi-i imaginați, tot le-ar lipsi puterea să mă vindece de o spaimă mai veche decât propria-mi memorie.

Pe acea coastă normandă, la o oră atât de matinală, n-aveam nevoie de nimeni. Prezența pescărușilor mă deranja: i-am gonit cu pietre. Și am înțeles că țipetele lor, de o stridență supranaturală, erau exact ceea ce-mi trebuia, că numai înspăimântătorul putea să mă liniștească și că doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului.

Pe măsură ce trec anii, descrește numărul celor cu care ne putem înțelege. Când nu vom mai avea pe nimeni căruia să ne adresăm, vom fi în sfârșit așa cum eram înainte de a eșua într-un nume.

Dacă atașamentul e un rău, trebuie să-i căutăm cauza în scandalul nașterii, căci să te naști înseamnă să te atașezi. Pentru a face să dispară urmele acestui scandal, cel mai grav și mai puțin tolerabil dintre toate, ar trebui deci folosită detașarea.

Timpul pur, timpul limpezit, eliberat de întâmplări, de ființe și de lucruri, nu se arată decât în anumite momente ale nopții, când îl simțiți trecând, cu unica grijă de a vă târî spre o catastrofă exemplară.

Să te pretinzi mai detașat, mai străin de toate ca oricine, și să nu fii decât un îndârjit al indiferenței!

Cunoașterea de sine, cea mai amară dintre toate, e și cea pe care o cultivăm cel mai puțin: la ce bun să te surprinzi de dimineața până seara în flagrant delict de iluzie, să tot revii fără milă la rădăcina fiecărui act și să pierzi proces după proces în fața propriului tău tribunal?

Ori de câte ori am un lapsus, mă gândesc la spaima pe care trebuie s-o resimtă cei care ȘTIU că nu-și amintesc de nimic. Dar ceva îmi spune că, după un anumit timp, îi stăpânește o bucurie secretă, pe care n-ar accepta s-o schimbe pe nici una din amintirile lor, chiar și pe cea mai înălțătoare.

Plotin, povestește Porfir, avea darul de a citi în suflete. Într-o zi, pe nepregătite, îi spune discipolului său, extrem de surprins, să nu încerce să se omoare, ci să facă mai bine o călătorie. Porfir plecă în Sicilia: se vindecă acolo de melancolia de care suferă, dar, adăugă el plin de părere de rău, a trebuit astfel să lipsească de la moartea maestrului, petrecută în absența sa.
E multă vreme de când filozofii nu mai citesc în suflete. Nu e meseria lor, se va spune. Se poate. Dar să nu ne mai mirăm că ei nu prea ne mai interesează.

Am trăit foarte multă vreme cu ideea că sînt ființa cea mai normală care a existat vreodată. Această idee mi-a deschis gustul, chiar pasiunea pentru improductivitate: la ce bun să te pui în valoare într-o lume populată de nebuni, cufundată în neghiobie sau delir? Pentru cine să te obosești și în ce scop? Rămâne să aflu dacă m-am eliberat cu totul de această certitudine, salvatoare în absolut, ruinătoare în imediat.

Ori de câte ori nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.

Fiecare opinie, fiecare părere e în mod necesar parțială, trunchiată, insuficientă. În filozofie și în orice, originalitatea se rezumă la niște definiții incomplete.

Cântărindu-ne bine faptele numite generoase, nu găsim nici una care, într-o anumită privință, să nu fie condamnabilă și chiar vătămătoare, de natură să ne inspire regretul de a o fi făcut, astfel încât n-avem de ales, la urma urmelor, decât între a ne abține și a avea remușcări.

Au succes numai sistemele filozofice și religiile care ne lingușesc, fie că o fac în numele progresului, fie în cel al infernului. Damnat sau nu, omul simte o nevoie imperioasă de a fi în inima lucrurilor. Faptul că este, că a DEVENIT om se datorează în exclusivitate tocmai acestui lucru. Și dacă într-o zi n-ar mai simți această nevoie, ar trebui să se dea la o parte în folosul unui alt animal, mai orgolios și mai nesăbuit.

Dacă moartea e atât de cumplită pe cât se pretinde, cum se face că, după o anumită vreme, socotim FERICIT orice individ, prieten sau dușman, care a încetat să trăiască?

Cel dintâi gânditor a fost, fără nici o îndoială, cel dintâi maniac al lui DE CE. Manie neobișnuită, deloc molipsitoare. Rari sînt, într-adevăr, cei care suferă de ea, pe care-i rod întrebările și care nu pot să accepte nici o certitudine pentru că s-au născut în consternare.

Nu-i pizmuiești pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce ești plin de invidie față de posesorii de bunuri, față de cei care cunosc bogăția și gloria. E ciudat că te resemnezi cu mântuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Nu există artă adevărată fără o mare doză de banalitate. Aceea care recurge în mod constant la insolit obosește repede, nimic nefiind mai insuportabil decât uniformitatea excepționalului.

De îndată ce faci apel la ce e mai profund în tine și începi să muncești și să te exprimi, îți atribui calități, devii insensibil la propriile-ți lipsuri. Nimeni nu poate să admită că ce izvorăște din profunzimile sale ar putea să nu valoreze nimic. "Cunoașterea de sine"? O contradicție în termeni.

Toate aceste poeme în care nu e vorba decât de Poem, o întreagă poezie care-și este propriul conținut. Ce s-ar spune despre o rugăciune al cărei obiect ar fi religia?

Azi-dimineața, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atât în tinerețe. Îmi plăcea, evident, că ura femeia. Dar și mai mult mă seducea faptul că, evreu fiind, își detesta neamul, la fel cum mie, român, îmi era groază că sunt român. Refuzul originilor, neputința de a te resemna să fii ceea ce ești, drama de a te visa altul, le cunoșteam pe toate; mi se părea, însă, că Weininger a mers cel mai departe în acea voință, acea căutare a autonimicirii, că reprezintă un caz-limită, cazul.

În chiar miezul unui eșec, în clipa când rușinea e pe punctul să ne doboare, ne apucă pe neașteptate un acces de trufie, care nu ține mult, doar câte să ne golească, să ne lase fără energie, să facă să scadă o dată cu forțele noastre, intensitatea propriei rușini.

Mai bine animal decât om, insectă decât animal, plantă decât insectă, și așa mai departe.
Salvarea? Tot ce micșorează influența conștiinței și-i compromite supremația.

ARMA NESCIRI, spune IMITATIO. Să-ți placă să fii neștiut. Nu ești mulțumit de tine și de lume decât dacă te conformezi acestui precept.

Nu mă înțeleg pe deplin cu cineva decât atunci când e la pământ și când n-are nici dorința, nici puterea de a reveni la iluziile sale obișnuite.

Am căutat întotdeauna peisajele de dinainte de Dumnezeu. De unde predilecția mea pentru Haos.





Traducere de Florin Sicoie

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!