– Cezara!... răcni Ovidiu, ca o fiară prinsă în capcană.
Și întradevăr se simțea prins în capcana propriului suflet, din care după el, se putea
elibera numai prin moarte.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu scrâșni din dinți și trânti puternic cu pumnul în noptiera de tablă de lângă patul său.
Lovitura a răsunat ca un foc de armă, sfâșiind parcă tăcerea albă ce domnea în salon.
– S-a întâmplat ceva, vă e rău? întrebă sora medicală, vârându-și capul roșcat prin ușa întredeschisă.
– Cui îi este bine în ziua de azi? încercă să glumească Ovidiu.
Femeia zâmbi mai mult din politețe și închise ușa.
”Ce înseamnă viața flăcăule?” își aduse aminte de întrebarea bătrânului Găvrilă. Închise ochii și revăzu chipul palid al lăutarului mort.
”Viața, omul o înțelege abia la bătrânețe, când nu mai poate face mare lucru cu ea” răsuna ca un clopot vocea bătrânului, undeva din adâncul memoriei sale, amestecându-se cu vocea preotului: ”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om și în praf se va întoarce”.
”Ehei, dacă ai ști tu flăcăule ce curvă mare-i viața asta!..”
Existau clipe în care gândul morții îl tulbura, însă era deajuns să se gândească la liniștea din moarte și tulburarea dispărea, se topea precum zăpada de primăvară sub razele soarelui.
Sufletului său îi era dor de acea liniște eternă după care tânjise întreaga-i viață zbuciumată.
Liniștea eternă și uitarea. Uitarea care nu-i va mai aparține lui ci Timpului, care va șterge toate urmele trecerii sale prin această lume. Timpu-și așterne uitarea dureroasă peste toate. Peste amintiri, peste cruci, peste morminte...
Cine poate cere Timpului socoteală pentru dureroasa uitare?
Dar Cezara?...
Nu, Cezara nu-l va uita niciodată! Era convins de asta. Deși e dreptul ei să-l uite, ea nu se va folosi de acest drept. Și chiar o poruncă dacă ar fi fost, ea ar fi încălcat-o și nu l-ar fi uitat. Asta îi încălzea sufletul bolnav de dragoste neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” urla sufletul său obosit de așteptare.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” gemea inima sa bolnavă de o iubire neîmplinită.
”Cezara, Cezara, Cezara!...” loveau în geam ramurile bătrânului castan.
Ovidiu luă de sub pernă, unde-și ascundea țigările, cutia cu somnifere pe care le primise tocmai din Tel Aviv, de la bunul său prieten Leb Torbinovici.
…Una, două, trei… și așa până la douăzeci, deși ajungeau trei, patru pastile, pentru a-și îndeplini dorința. Se întinse pe pat, închise ochii și își încrucișă mâinile pe piept.
Deodată i se păru că în locul lui stă întins bătrânul lăutar și îi face cu ochiul:
”Ehei, dacă ai ști tu flăcăule ce curvă mare-i viața asta!..”
”Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om și în praf se va întoarce” i se părea că aude și vocea preotului și își aminti că bătrânul paroh Andrei Movilă, era de fapt bunicul Cezarei, dar asta s-a întâmplat atât de demult, de parcă nici nu a fost vreodată.
”Ce înseamnă viața flăcăule?”
”Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!...”
– Neexistența e doar lipsa existenței! șopti Ovidiu.

Va urma.