agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6905 .



Aforisme(VI)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2009-08-31  |     |  Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian



Fiecare gând ar trebui să amintească stingerea unui surâs.

Stânjeneala pe care-o încercăm când ne gândim la viața de zi cu zi a oamenilor de seamă... Ce făcea oare Socrate pe la orele două după-amiază?

Credem cu atâta ingenuitate în idei fiindcă uităm că au fost concepute de mamifere.

Poezia demnă de acest nume începe prin experiența fatalității. Numai poeții slabi sânt liberi.

Mi-e sete de îndoială, și nimic nu mi-o poate domoli. De-aș avea toiagul lui Moise, ca s-o fac să țâșnească din piatră seacă!

Ofensiva eului, ca rod al paraliziei generale, e singurul leac pentru crizele de depresiune morală, pentru sufocarea în neființă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat.

O modă filozofică se impune precum o modă gastronomică: nu poți respinge o idee, așa cum nu poți respinge un sos.

Sântem cu toții niște șarlatani: supraviețuim problemelor noastre.

Obligându-ne să zâmbim pe rând la tote ideile celor de care ne lovim, Mizeria ne degradează scepticismul în metodă de asigurare a subzistenței.

În vremurile în care Diavolul prospera, spaima, tulburarea, neliniștea erau niște rele care beneficiau de protecția supranaturalului: se știa cine le isca și le cârmuia înflorirea; rămase acum de capul lor, se transformă în "drame interioare" sau degenerează în "psihoze", în patologie secularizată.

Plictisul nivelează enigmele: e o reverie pozitivistă...

Există o angoasă înnăscută care ne ține loc și de știință, și de intuiție.

Fericirea e atât de rară, fiindcă poate fi atinsă numai după bătrânețe, la vârsta senilității, pe care puținor muritori le e dat s-o trăiască.

Îndatorire a lucidității: să ajungi la o disperare decentă, la o ferocitate olimpiană.

Atât de departe se-ntinde moartea și-atâta spațiu ocupă, că nu mai știu unde să mor.

Există o "angoasă înnăscută" care ne ține loc și de știință, și de intuiție.

Cinismul extremei singurătăți e un calvar pe care-l îndulcește insolența.

Filofozia e leac împotriva tristeții. Și mulți mai cred încă în "profunzimea" filzofiei.

Moartea pune o problemă care le copleșește pe toate celelalte, substituindu-li-se. Ce poate fi mai nefast pentru filozofie, pentru credința naivă în ierarhia perplexităților?

Neajunsul filozofiei e de a fi prea "ușor de îndurat".

Obiecție împotriva științei: lumea asta nu merită să fie cunoscută.

Scepticul ar vrea să sufere alături de ceilalți pentru himerele care te țin în viață. Nu izbutește: e un martir al bunului-simț.

Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă așa cum sânt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioșilor, blânda brambureală a vieții zilnice capătă chip de tragedie.

Cum poți fi filozof? Cum să ai neobrazarea să încerci să descurci probleme ca timpul, frumusețea, Dumnezeu și toate celelalte? Spiritul se umflă-n pene și țopăie cu nerușinare. Metafizică, poezie - impertinențe de păduche.

Avantajul celui care se apleacă asupra vieții și morții e că poate spune orice despre ele.

Dacă împotriva unui acces de depresiune mai pot totuși lupta, în numele cărei vitalități să mă-nverșunez împotriva unei obsesii care-mi aparține, care mă precedă? Dacă sânt sănătos, o apuc pe drumul care-mi place; o dată "atins" de boală, nu mai hotărăsc eu, ci boala. Pentru obsedați, nu există opțiune: obsesia a optat înaintea lor, pentru ei.
Îți alegi calea atunci când poți într-adevăr să alegi orice cale, dar precizia unei boli anumite anulează diversitatea căilor de ales. Să te-ntrebi de ești liber sau nu - un fleac, pentru spiritul pe care-l mână caloriile delirului. Pentru el, să propovăduiești libertatea înseamnă să vădești o sănătate dezonorantă. Libertatea? Sofism al celor sănătoși.

Stoicism de paradă: să fii un pasionat al lui "Nil admirari", un isteric al ataraxiei.

Nemulțumit de suferințele reale, anxiosul își impune altele închipuite; e o ființă pentru care irealitatea există, trebuie să existe, căci, de n-ar fi așa, de unde ar putea găsi rația de chinuri pe care o cere natura lui?

De ce nu m-aș compara cu cei mai de seamă dintre sfinți? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti și păstra contradicțiile, tot atâta nebunie câtă au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?

Când Ideea își caută adăpost, trebuia să fi fost viermănoasă, fiindcă singurul loc unde a găsit găzduire a fost creierul.

Tehnica pe care o practicăm spre paguba noastră, psihanaliza ne degradează riscurile, pericolele, prăpăstiile lăuntrice; ne deposedează de necurății, de tot ceea ce ne făcea să fim curioși de noi înșine.

Aprofundând o idee, o vătămăm: îi luăm farmecul, dacă nu chiar viața...

Dacă problemele au sau nu rezolvare e preocuparea unei minorități; dar dacă sentimentele nu au nici o dezlegare, nu ajung nicăieri, se pierd în ele însele - iată o dramă, inconștientă, a tuturora, nerezolvabilul afectiv, de pe urma căruia suferă toți fără să-și dea seama.

De-aș fi mai înfocat în nihilism, mi-ar fi cu putință - negând totul - să mă scutur de îndoieli și să le birui. Dar nu am decât apetitul negării, nu și harul ei.

Să încerci fascinația extremelor și să rămâi undeva, între diletantism și dinamită!

Intolerabilul, și nicidecum Evoluția, ar trebui să fie calul de bătaie al biologiei.

Cosmogonia mea personală adaugă la haosul primordial o infinitate de puncte de suspensie.

Cu fiecare idee care se naște în noi, ceva din noi putrezește.

Orice problemă profanează o taină; la rândul ei, problema e profanată de rezolvare.

Patetismul trădează o profunzime de prost gust; la fel și acea voluptate a răzvrătirii în care s-au complăcut un Luther, un Rouseau, un Beethoven, un Nietzsche. Marile accente - plebeianismul singuraticilor.

Există o nevoie de remușcări ce premerge Răului, ba, mai mult: îl creează.

Aș putea viețui o zi măcar de n-ar fi milostivirea nebuniei mele, care-mi făgăduiește Judecata de Apoi pentru a doua zi?

Suferim: lumea exterioară începe să existe...; suferim din cale-afară: se destramă. Durerea nu plăzmuiește lumea decât spre a-i vădi irealitatea.

Gândirea eliberată de opinii preconcepute se destramă și dobândește incoerența și răzlețirea lucrurilor pe care încearcă să le stăpânească. Cu idei "fluide", te așterni pe real, nu-l explici. Astfel, plătești scump refuzul de a fi adoptat vreun "sistem".

Ne displace să ducem până la capăt un gând deprimant, fie el fără cusur: începem să-i rezistăm din clipa în care ne afectează măruntaiele, în care devine suferință, adevăr și dezastru al cărnii. - De câte ori am citit o predică a lui Buddha sau o filă de Shopenhauer, am văzut "trandafiriu" în fața ochilor.

Subtilitatea o întâlnim:

La teologi. Neputând demonstra cele afirmate, sânt nevoiți să facă o sumedenie de disocieri, până obosesc spiritul: e tocmai ceea ce vor. De câtă virtuozitate e nevoie pentru a clasifica îngerii în zeci de specii! Să nu insistăm în ceea ce-l privește pe Dumnezeu: "infinitatea" lui a vlăguit multe creiere;

la trândavi, la oamenii de lume, la cei din soiul nepăsătorilor, la toți cei ce se hrănesc cu vorbe. Conversația - mumă a subtilității...
Neavând chemare pentru ea, germanii s-au cufundat în metafizică. Doar neamurile vorbărețe, vechii greci și francezii, versați în grațiile spiritului, au excelat în "tehnica fleacurilor";

la persecutați. Obligați la minciună, la viclenie, la duplicitate, ei duc o viață dublă și falsă: nesinceritatea - silită - stimulează inteligența. Siguri de ei, englezii sânt plicticoși: e tributul plătit atâtor veacuri de libertate, în care au putut trăi fără să recurgă la șiretenie, la zâmbetul fățarnic, la tertipuri. Înțelegem de ce, aflați într-o postură opusă, evreii au privilegiul de a fi poporul cel mai ager;

La femei. Osândite la pudoare, trebuie să-și ascundă dorințele și să mintă: "minciuna e o formă de talent", în timp ce respectarea "adevărului" se însoțește cu o grosolănie greoaie;

la cei tarați - care nu sânt internați..., cei care s-ar potrivi de minune unui cod penal ideal.

Gânditorul "generos" uită - în defavoarea lui - că dintr-un sistem filozofic supraviețuiesc numai adevărurile dăunătoare.

Pe vremuri, filozoful care nu scria, dar gândea nu era disprețuit; de când lumea se ploconește în fața eficacității, cerința de căpetenie a devenit scrierea "operei", iar cei ce n-o fac sânt socotiți "ratați". Acei "ratați" ar fi fost însă înțelepții unor alte vremuri, și o vor mântui pe a noastră tocmai pentru că nu au lăsat nici o urmă.

Vine o vreme în care scepticului, după ce a tăgăduit totul, nu îi mai rămâne nimic de care să se îndoiască și își suspendă de-a binelea judecata. Ce-i mai rămâne de făcut? Să se distreze sau să amorțească - frivolitatea sau animalitatea.

De câte ori nu mi s-a întâmplat să întrezăresc scăpătarea cerebralității, istovirea conștiinței, ultima scenă a gândirii, urmată de o lumină care-mi îngheață sângele în vine!

Către o înțelepciune vegetală: m-aș lepăda de toate spăimântările pentru "surâsul" unui copac...

A fi "modern" înseamnă să cârpăcești în Incurabil. Tragicomedia învățăcelului: mi-au făcut praf și pulbere gândirea ca să-i întrec pe moraliștii care nu mă învățaseră decât s-o fac fărâme...

În zbuciumul minții găsim o "ținută" pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii. Scepticismul este eleganța anxietății.

Nu vă dați pe mâna literaturii dacă, având sufletul neguros, sânteți ademeniți de claritate: nu veți lăsa în urma voastră decât suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înșivă.

În "marele dormitor" care este universul - după un text taoist - , coșmarul e singurul mod de a fi lucid.

Înainte de a fi o eroare de fond, viața e o greșeală de gust, pe care nici moartea, și nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.

Aș fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam, mâhnirile lui peremptorii...
El însă "credea" încă în ceva, în vin.

Prolixă din firea ei, literatura trăiește din pletora de vocabule, din cancerul cuvântului.

Aproape toate operele sânt făcute cu străfulgerări de "imitație", cu fiori deprinși de la alții și cu extaze furate.

Poetul: un șiret care-și îngăduie să lâncezească după pofta inimii, care se încrâncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obțină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioșează și-l compătimește...

Ce face înțeleptul? Se resemnează să vadă, să mănânce etc., acceptă, fără să vrea, acea "rană cu nouă deschizături" care e trupul, după Bhagavad-Gita. Înțelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.

Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.

"Avea talent; totuși, nimeni nu se mai ocupă de el. A fost uitat. - Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie "rău" înțeles."

Înfrângerile sânt la ordinea zilei: o situație de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Câtă vreme, însă, va mai fi "interesant"?

Pentru cine a "respirat" Mortea, cât de tristă e duhoarea Cuvântului!

E uimitor că posibilitatea de a avea cândva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunțe să aibă o viață.

Șiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumusețeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe "prin cuvânt", prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!

Ne deosebește de înaintași dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat până și numele: așa s-a născut Absurdul.

Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cândva am dat ocol, pe rând - și, de fiecare dată, în zadar - , prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, când mi-a venit în gând să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine știe? Poate-mi va fi ea mai de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelație ultimă. Zadrnic! Poezia ajunge cu negarea chiar mai departe decât mine. M-a făcut să-mi pierd până și "incertitudinile".

Nu vom fi vestejit nicicând îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acestui soi de glosatori, de mașini de citit, a acelei malformații a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizații, al degradării stilului, al supremației trudei asupra capriciului.
Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu privești nimic drept în față, să inventarizezi părerile altora!... Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul.
Odinioară profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puțin scuza că materia lor este absolutul, că se limitu la Dumnezeu, pe când în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenței lor ucigașe.

Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalți. Neîmplinirea - ideal modern de perfecțiune - îi era străină și nu voia să înțeleagă pericolele ce-i pândeau pe alții, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atât de bine, încât n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmația lui Rilke: "Nu am organ pentru Goethe."

Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al "realității"; mania exprimării, chiar la filozofi; nevoia de înnoire în "planul aparențelor" - caracteristici ale unei civilizații în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înțeleptului.

Singura cale de mântuire ar fi "imitarea" tăcerii. Dar limbuția noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sântem "în mod chimic" legați de Cuvânt.

"Talentul" e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluți înfățișarea lucrurilor și de a te înșela în privința propriei tale persoane. Existența "adevărată" e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleșit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers mai fals decât cel literar și un om mai lipsit de "adevăr" decât literatul.

Spiritul e marele profitor al înfrângerilor cărnii, îmbogățindu-se pe seama ei, devastând-o, exultând la nenorocirile ei: trăiește din brigandaj. Civilizația își datorează izbânda isprăvilor unui tâlhar.

Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.

Pesimistul trebuie să-și găsească zilnic câte-o nouă rațiune de a exista: e o victimă a "sensului" vieții.

Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decât i-ar îngădui-o propriile resurse, adăugând la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea "Operelor complete" zace un impostor.

Dezmățul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din rușinea de a-și etala "sufletul" și, mai ales, de a-l numi, e, în orice limbă, cuvântul cel mai indecent.

În definitiv, e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparențelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfățișeze. De ce, atunci, să ne complicăm agățându-ne de o anumită opinie mai degrabă decât oricare alta, de ce să dăm înapoi în fața banalului sau a inimaginabilului, în fața îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum de înțelepciune ne-ar obliga să susținem toate tezele deodată, într-un eclectism al surâsului și al distrugerii.

Publicul se dă în vânt după autorii ziși "umani", știe că n-are de ce să se teamă de ei; ca și el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.

Faptul că Nietzsche, Proust și Rimbaud supraviețuiesc fluctuației modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrânire. Afirmație fără temei? Gândiți-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase din câte-au fost.

Taină - cuvânt pe care-l folosim ca să-i înșelăm pe ceilalți, ca să-i facem să creadă că sântem mai profunzi decât ei.

Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche - în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cânt și în concept. Chinuiți de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.

Cel care, după ce-și va fi însușit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să învețe de la Swift: va afla cum disprețul față de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.

De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit "tonul" dezamăgirii.

Atât de bine s-a obișnuit celula nervoasă cu orice, încât nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzând în creiere, să le facă să pocnească.

Un bun dramaturg trebuie să aibă simțul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine mai știe să-și omoare personajele?

Occidentalul frământat te duce cu gândul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.

"Sursele" unui scriitor sânt de căutat în temeiurile sale de rușinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.

Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeților prudente și al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.

O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimicește și ea ne va fi scos din sărite degeaba.

Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creația spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanță decât în afara articulării, în rictus și catalepsie?

Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată... Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou "mal du siecle".

Adevăratele modele de stil: înjurătura, telegrama și epitaful.

Orice cuvânt mă doare. Și totuși, cât mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!

E ușor să fii profund: ajunge să te lași copleșit de propriile-ți tare.

Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care ființele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecției, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului.

Aforismul e cultivat doar de cei care au cunoscut frica "în mijlocul" cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu "toate cuvintele".

Să fii un Raskolnikov - fără să ai omorul drept scuză.

La mii de leghe depărtare de poezie, sântem legați de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.

O civilizație care a început prin zidirea de catedrale se va sfârși prin ermetismul schizofreniei.

Shakespeare: loc al întâlnirii unui trandafir cu o secure...

Modalitățile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis și incomunicabil. Orice freamăt inteligibil - în pictură, muzică sau poezie - ne pare, pe drept cuvânt, desuet și vulgar. Publicul va dispărea curând și, la scurtă vreme după el, arta.

Numai mințile superficiale abordează ideea cu delicatețe.

Să-ți ratezi viața înseamnă să ajungi la poezie - fără sprijinul talentului.

Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creștin.

Menționarea necazurilor administrative printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adânc din spusele lui Hamlet.

Infernul - precis ca un proces verbal;

Purgatoriul - fals, ca orice aluzie la cele cerești;

Paradisul - etalare de plăsmuiri serbede...

"... numai adevărul este plăcut". - De aici provin lacunele Franței, respingerea Nedeslușitului și Negurosului, antipoezia și antimetafizica ei. Mai mult chiar decât Descartes, Boileau avea să copleșească un întreg popor, cenzurându-i geniul.

Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el conviețuiau un Pascal și un Hitler.

Răbdarea germanilor e fără margini, până și în privința nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Holderlin patruzeci.

Plutarh, azi, ar scrie "Viețile paralele ale rataților".

Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil și ftizie; cel german - de alcool, provincie și suicid.

Istoria ideilor e istoria urii însinguraților.

Feriți-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiției, societății. Pentru aceste "renunțări" se vor răzbuna.

Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credință. Lipsiți de un temei solid, ei se agață de cuvinte, simulacre de realitate, pe când ceilalți, siguri pe convingerile lor, nu pun preț pe înfățișare și se răsfață în tihna improvizației.

Dacă Moliere s-ar fi aplecat asupra propriilor adâncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.

Cât de mult îmi plac acele minți socotite de mâna a doua(Joubert, mai ales) care din discreție, au refuzat să-și asume propriul geniu și, temându-se că-l au, și-au dus viața în umbra geniului altora.

Nu mai vrem să îndurăm povara "adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliți de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.

De nu ne-am îndoi de noi înșine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convențională, doctrină filozofică.

Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulți numărul capodoperelor.

Atâtea pagini, atâtea cărți care ne-au mișcat cândva și pe care le recitim numai pentru a studia meșteșugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!

Formați la școala veleitarilor, idolatri ai fragmentului și ai stigmatului, aparținem unui timp clinic în care numai "cazurile" contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul "nu" a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar nu a spus, ne atrage doar fața sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o "operă", dacă s-a înfățișat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranță, îl vom lăsa să cadă în uitare.
Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care și-a risipit dezamăgirile, care nu a știut să le facă să rodească.

Șovăielile noastre poartă semnul probității, certitudinile - pe cel al imposturii. Necinstea unui gânditor se vădește prin numărul de idei "precise" pe care le susține.

Realul mă îmbolnăvește de astm.

În acest univers provizoriu, axiomele noastre n-au decât valoare de "fapt divers".

De când mă știu, n-am făcut altceva decât să nimicesc în mine mândria de a fi om. Și iată-mă hoinărind la periferia Speciei ca un monstru timorat, lipsit de deschiderea necesară ca să invoc ca predecesor o altă ceată de maimuțe.

Planta e atinsă ușor; animalul se străduiește să se strice; la om, anomalia prezentă în tot ce respiră apare exacerbată.
Viața! Îmbinare de chimie și stupoare...
Ne vom refugia oare în echilibrul mineralului? Sări-vom oare de-a-ndărătelea, peste regnul care ne desparte de piatră, ca să ajungem, aidoma ei, "normali"?

N-am găsit, în întreg edificiu al gândirii, nici o categorie pe care să-mi oduhnesc fruntea. În schimb, ce pernă bună pentru Haos!

Orice gânditor, la început de drum, e silit să opteze, fără voia lui, între dialectică și salcia plângătoare.

Am extras din mâhnire câteva gânduri doar pentru că, iubind-o nespus, nu i-am îngăduit minții s-o secătuiască, iscodind-o.

Orice aspect al gândirii își are momentul său, când e pe toate buzele: e, în zilele noastre, cazul ideii de Neant... Cât de perimate ni se par Materia, Energia, Spiritul! Din fericire, lexicul e bogat, fiecare generație poate scotoci prin el ca să-și aleagă o vocabulă predilectă, la fel de importantă ca și celelalte, răposate fără rost.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!