poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2335 .



Lună amară - V II -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-07-25  |     | 



Fiecare dintre noi așteaptă în mod personal, diferit de ceilalți, marile evenimente ce ne însoțesc trecerea. Pentru Antonia, ziua când pășise pentru prima oară în clasa I-a, premiul obținut la prima ei Olimpiadă, examenul de admitere la facultate cu subiectul acela imposibil, dar frumos prin complexitatea lui, “Eminescu în viziune călinesciană”, toate acestea erau frânturi ale unui întreg ce-i dăruiseră tot atâtea momente de împlinire. Acum, cu o seară înainte de operația de care se temea atât, i se părea că ar da toate acele reușite pentru una singură: cea în urma căreia să nu-i fie mai rușine decât i-a fost până acum de a se privi în oglinda vieții. Dormise agitat, cu dese reveniri în semiîntunericul ce urca dinspre ferestre spre patul ei, ca un vânt necruțător ce amenință macii dintr-un lan de grâu. Visele fuseseră săgeți înmuiate în veninul coșmarului. Dar nicio fizionomie sau gest al acelor năluci fulgurante, nicio șoaptă pornită de pe buzele lor diforme, hidoase, nu ajunseseră la împlinirea unei semnificații de care ea să se lege în rarele clipe de trezie.
Dimineața sosise ca o mireasă îmbrăcată în razele unui soare năvalnic. Nu știa dacă pe altarul spre care aurora dimineții se îndrepta va putea păși și ea vreodată cu atâta farmec, cu atâta curăție. Cu atâta distincție.
O întâmpinară în sala de operație vorbele blânde ale doctorului Despot, acompaniat în răstimpuri de frazele guturale, aproape înghețate ale britanicului. O învăluia de jur împrejur prin difuzoarele abil mascate “Bolero-ul “ lui Ravell. Îl privi pe doctorul Despot cât era de destins și asta îi dădu curaj. Cum fredona acea partitură ce pe ea o luase parcă de mână, așezând-o sub o arteziană de trandafiri îmbobociți. Mai mult, acel Lambert cu bărbuța lui roșiatică o mângâiase părintește pe păr și Antonia se simți în siguranță. Mulțumi Bunului Dumnezeu că n-a trecut dincolo de câmpiile morții și simții cum unul câte unul bandajele ce-i protejaseră rănile adânci dezveleau realitatea de care se temuse atât în zilele de când fusese adusă aici. Ar fi vrut să pipăie cu palmele-i transpirate de emoție și de teama pentru ce va urma acel tranșeu tragic săpat de impactul dureros cu manuscrisele lui Ureche și Neculce. Făcu un gest imperceptibil de a atinge craterul ce simțea că i se lățise pe față. Dar Despot o privi un pic mustrător, apoi privirea i se mută spre una dintre asistentele sale. Abia atunci Antonia sesiză că se afla iar sub încătușarea sub care se trezise la intrarea în spital. Mâinile îi păreau inerte și doar când acul fin al perfuzorului îi străpunse pielea uscată își dădu seama că operația putea începe. Anestezicul valsa parcă odată cu boleroul ce o transporta într-o altă lume. Înlănțuită de brațele unui bărbat. Răzvan. Într-o îmbrățișare pe care numai muzica o poate transfera îndrăgostiților din întreaga lume. Întotdeauna, dansul fusese pentru ea o magie neîmplinită. Căci ea știa ca orice femeie că dansul, înlănțuirea brațelor și a trupurilor, constituie primul pas spre contactul total dintre un bărbat și o femeie. Clipa când parfumurile toate, când șoaptele toate, răsfrânte într-un nevăzut curent alternativ se scufundă în tactilul ce devine un curent continuu, ce te absoarbe și te contopește practic cu ființa iubită. Luminile orbitoare ale oglinzilor de deasupra ei începură să danseze parcă sub sonurile un nou melos. Recunoscu “The second waltz” al lui Shostakovich. Și atunci o năpădiră ca niște frunze îngălbenite de timp lungile seri de iarnă. Petrecute în cămăruța ei de taină, când se imagina în brațele lui Răzvan alunecând sub aripa acestui vals. Iarna din acele seri se transferă treptat din imagine în senzație de frig cotropitor, acoperind-o ca o mantie de zăpadă ce cădea molcom dintr-un cer violet. Se afla pe un lac înghețat. Îmbrăcată doar cu o rochie albă din pânză topită. Aburi străvezii urcau spre înălțimile viorii în timp ce ea râdea. Se bucura ca un copil de acea ninsoare proaspătă. Pe care ar fi vrut să o guste. Să simtă cum fragilul fulgilor se topește pe buzele-i ce murmurau acel vals minunat. Întinse mâinile spre un tânăr ce se afla pe malul celălalt al lacului. Care parcă o aștepta cu brațele întinse pentru a o purta în acel vals amețitor. Înainta greu pe suprafața poleită a lacului. Și cu fiecare pas călca pe câte o stea din cele ce se răsfrângeau în oglinda încleștată de frig. Mai avea câțiva pași și tânărul putea să o atingă. Dar, cu cât înainta, își dădea seama că nu Răzvan era cel care o aștepta cu brațele larg deschise. Ca o pasăre care ar fi vrut să o încălzească la adăpostul aripilor sale de viscolul ce se stârnise din senin. Și, cu cât se apropia, cu atât creștea deznădejdea ei. Fiindcă bărbatul din fața ei nu era Făt-frumosul viselor sale dintotdeauna. Nu era Răzvan. Era Felecan. Acesta îi întinse mâna dreaptă, chemând-o sub căușul brațelor lui ce deveniseră aripi uriașe. Din degetele mâinii izvorau spre ea, plutind prin aer, litere de mărimi și culori diferite. Cum cădeau pe suprafața înghețată a lacului se transformau în cuvinte. Cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze kilometrice. Frazele se uneau în cărți cu cotoare argintii. Erau cărțile ei de suflet, ce nici acum nu o părăsiseră. Privi în ochii de o lumină caldă a lui Felecan și îi zâmbi. Vru să simtă căldura ce izvora din acele aripi devenite albăstrii, dar dintr-o dată totul se nărui. Pojghița fragilă a lacului trozni macabru. Antonia vru să se prindă cu mâna de stelele ca de cremene. Dar ultimul ei strigăt de deznădejde se topi în scufundarea latentă, dureroasă, înghețată, sub platoșa apelor. Și ea trecu definitiv în lumea somnului.
Când se trezise era în salonul ei. Cu aceleași bandaje ce îi imobilizau maxilarele, lăsând numai ochii să comunice cu lumea din jur. Lângă ea se aflau Laura, Sorana și Marius Felecan. O priveau timid, ca și cum le-ar fi fost teamă să-i pună o întrebare. Ca atunci când te afli într-un bazar, atras de ceva, întârziind să întrebi care este prețul produsului râvnit, de teamă ca suma rostită să nu te dezamăgească.
- Antonia, sparse Laura tăcerea acelui moment delicat, fragil ca un glob de cristal. Acum totul va fi bine, ai să vezi. Lambert și cu tata au format mereu o echipă de plasticieni fără pereche în Europa. Când va sosi momentul să-ți fie îndepărtate bandajele, promite-mi că vei fi calmă. Că nu vei face un gest nesăbuit, atunci când îți vei vedea noua fizionomie. Fiindcă, trebuie să-ți spun, tata și cu Lambert ți-au dat o nouă viață. Pe care merită să o trăiești de acum înainte. Alături de noi, prietenii tăi...
Felecan, mai îndrăzneț, o prinse de mâna stângă, cea eliberată acum de orice amenințare a perfuziei și i-o strânse încet. Parcă pentru a-i da certitudinea că și el se va afla printre cei alături de care ea își va putea trăi noua viață.
- Domnișoară Antonia, la primăvară, când ne vom revedea în sala noastră de lectură, o să credeți că totul nu a fost decât un vis urât. Va trebui să aveți încredere în d-voastră. Și, mai ales în noi, cei care vă vom fi mereu alături!
Toate aceste promisiuni, chipurile lor blânde, deși un pic îngrijorate, o readuseră pe Antonia definitiv în realitatea imediată. Ar fi vrut să le zâmbească. Să le spună câteva cuvinte de mulțumire. Dar nu putea încă. Îi răspunse lui Felecan printr-o strângere simbolică de mână. Pentru ca bărbatul acesta insignifiant pentru ea până acum câteva zile să absoarbă în palma lui toată căldura și mulțumirea pe care ea voia să le-o transmită prietenilor. Celor care se gândiseră la ea. Care suferiseră alături de ea. Speraseră odată cu ea. Și care acum îi dădeau atâta putere să creadă că totul va fi bine. Că viața merita trăită și sub alte circumstanțe. Sub o altă înfățișare. Fie ea poate și una dezagreabilă.
Numărase zilele ca un copil ce așteaptă sosirea Crăciunului. Zilele acelea de disperare și nesiguranță. Și, când sosise clipa adevărului, ea era gata să-l înfrunte cu demnitate. Prietenii fuseseră aceia care o pregătiseră sufletește prin tot ceea ce făcuseră pentru ea. Avea însă un regret ascuns. Că niciun cuvânt, niciun mesaj nu răzbătuseră până la ea de la Răzvan. De vizite nici nu putea fi vorba. Dar știa că trebuia să înfrunte totul singură. Așa cum făcuse de altfel de când părinții o părăsiseră unul după altul. Și viața o luase de mână ca pe o fetiță orfană și neștiutoare și o învățase să creadă că prin tine, și numai prin tine, totul poate deveni posibil. Chiar și fericirea, care, de obicei, se spune, nu se obține, ci este dăruită. Sorin Despot hotărâse că a venit ziua în care Antonia trebuia să facă cunoștință cu sora ei. O soră vitregă. Care până atunci fusese plecată într-o altă dimensiune și care acum punea piciorul într-o realitate de care ea trebuia să țină cont. Antonia nu va uita niciodată acea zi. Stătea în fața unei oglinzi uriașe ce urma să-i dezvăluie noul ei chip.
- Antonia, o rugase Despot, ținându-i strâns palma în a lui. Vreau să ne bucurăm împreună de această clipă... Fără lacrimi... De fericire sau regrete... Fără să forțăm inima să devină o pompă ce trebuie să alimenteze o mașinărie scăpată de sub control. Care să-i poată fi fatală. Ești un om stăpân pe tine. Știu asta de la Laura mea. Și mai știu că ești o visătoare fără frontiere. Dar acum trebuie să fim cu picioarele pe pământ.
Unul câte unul bandajele o eliberau dintr-o închisoare acceptată cu greu zi de zi. Nu mai răsunau în jur acum nici boleroul, nici acel vals fastuos. Acum totul va fi real. Extrem de real. Când Antonia își zări bărbia ce se ascunsese pe sub tifoanele nemiloase, inima încetă parcă o secundă să se învârtă în caruselul ei. Buzele, nasul, obrajii, noii săi obraji, apoi ochii, prinseră contur. Prinseră viață, vrând să-i vorbească. Să o salute. Chiar și ochii, deși scăldați în aceeași apă lăptoasă și parcă icoloră, căpătaseră un pic de strălucire sub trandafiriul obrajilor. Când, în fine, fruntea fu eliberată din celula de pânză rigidă, Antonia scoase un strigăt de uimire. Ar fi vrut să plângă, dar nu reușea. Singurul sentiment care o bântuia acum era cel de bucurie. Antonia, sora ei vitregă, noua Antonia, avea trăsături atât de fin creionate de bisturiul chirurgilor din fața ei, încât Antonia rămase cu ochii pironiți în oglinda ce acum nu mai putea deforma realitatea.
- Antonia, știam de la Laura cât de mult îți doreai o schimbare, rosti Despot care parcă avea și el un nod de emoție în gât. Se putea ca operația să nu fie ceea ce ne-am dorit noi, eu și Lambert. Dar mâna lui și inventivitatea mea au făcut minuni. Acum poți să privești viața drept în ochi. Fără rușine!
Frumusețea noii Antonia era un pic dură, rece. Statuară. Dar care te atrăgea prin modul în care elibera din ea un parfum de epocă trecută. Ca acele femei din filmele mute, ce catalizau atenția masculină prin înfățișarea lor angelică, rafinată, tainică…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!