agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1643 .



jurnal 38
proză [ ]
aproape jumătate de drum

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [viorel-dona ]

2009-07-09  |     | 



Mersul pe jos a început să nu mă mai obosească atât de tare. Numai căldura îmi făcea probleme, dar faptul că aproape la tot pasul găseam apă bună și rece, mă ajuta atât fizic cât și psihic. Știam că acel suport al existenței primare există și asta îmi dădea o tărie extremă. Tot timpul cât Mihai a fost lângă mine era ca acest gând al existenței apei. Am trecut de Estella și m-am oprit la o fântână străjuită de o cruce coptă. Aspectul acestei cruci, care putea fi confundată foarte ușor și cu alt fel de cruci, mă făcea să mă gândesc la faptul că, uneori în viață, măsura medie poate fi o măsură radicală. Atitudinea neutră, lipsa măsurilor finale, puteau fi echivalentul supraviețuirii în așteptarea momentului potrivit. "A amâna un pic, a câștiga un pic". Am băut apă și am lăsat câțiva stropi să curgă pe o piatră. Apa a luat forma denivelărilor de pe suprafața aparent netedă iar surplusul încerca să își croiască un nou drum. Degetele mele, acum neîngrijite, au încercat să îi croiască un nou drum. Urmăream cu plăcere urmele umede, cum se resorb din planurile fierbinți. Diferențele mari de căldură din timpul zilei mă obligau la pauze dese și în câteva rânduri am forțat mersul pe drum, pentru câteva ore în plus, pe timpul nopții. Spaima de întuneric nu mai era o dominantă. Încercam să văd cu ochii minții ceea ce ochii nu puteau distinge în noapte. Dormeam mult mai puțin dar starea de oboseală nu era atât de mare pe cât mă temeam. Somnul e o stare vremelnică de moarte. Dacă voi muri pe drumul acesta? Câți pelerini nu muriseră pe parcursul acestui drum?
Tores del Rio, Viana, Navarette, Lograno, Najera, sunt locații pe care le-am depășit pe drumul spre Santo Domingo. Până să ajung la Lograno, am trecut de Pamplona. Într-una din nopțile petrecute într-un refugiu, am visat că am adormit și am trăit visul din vis. În visul din vis, Mihai stătea pe o piatră mare și se juca cu degetele între fărâme de pământ și pietricele, încercând să-mi explice de ce poarta care apără visele este atât de greu de trecut de către cei care aspiră spre iubirea totală, fără să renunțe la ancorarea în teluric. Toate localitățile semănau între ele, diferențele fiind făcute doar de încărcătura evenimentelor petrecute în istorie.
Foncebadon este o localitate părăsită, despre care se spune că e plină de câini hoinari și sălbăticiți. Mihai iubea câinii, dar eu nu am manifestat chiar o dragoste excesivă față de ei. În mijlocul unei cărări, ce mă purta spre ieșirea din localitate, loc în care nu am văzut niciun câine, am întâlnit totuși un reprezentant al acelei legende. Un câine mare și negru stătea pe labele din spate și mă privea, fără vreo urmă de agresiune. Albul ochilor de porțelan mă urmărea cu interes și o atitudine de cerșetor umil. Limba mare și roșie arăta cât îi este de cald. Vederea dinților mari nu m-a speriat pentru că atitudinea lui era mai mult decât pașnică. M-am oprit ca să îl privesc. Pentru câteva clipe ne-am privit ochi în ochi, el s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine dar s-a oprit la o distanță de câțiva pași, mișcându-și coada cu prietenie. I-am întins mâna cu palma în jos, așa cum mă învățase Mihai, pentru a nu manifesta agresivitate față de el. A mai făcut câțiva pași, mi-a mirosit palma și a început să o lingă cu mișcări lente. I-am dat o bucățică de carne uscată, pe care a mâncat-o sârguincios și metodic. Mi-am continuat drumul și am zărit o colibă dărăpănată, pe coșul căreia se insinua un fuior de fum. Probabil că această localitate nu era chiar nelocuită. Am mărit pașii, pentru că aveam drum lung de parcurs, dar nu mi-am dat seama, decât într-un târziu, că acel câine mă urma, în stânga și înapoia mea, la mică distanță. La o altă fântână i-am dat să bea apă și m-a privit cu recunoștință. Apa se scurgea din blana de pe bot lăsând o mică băltoacă. Ne odihneam amândoi la umbra câte unui pom și am început să îi vorbesc ca unui om. Îmi făcea bine prezența lui, mie, care eram o vorbăreață și care, pe acest drum, nu prea vorbisem decât cu mine însămi. Fără să te împaci cu tine și să te înțelegi, nu îți poți urma destinul, pe care ți l-ai propus. Dar eu ce destin mi-am propus? Mi-am propus să îmbătrânesc alături de Costel, să ne plimbăm la bătrânețe nepoții în parc și să formăm acel cuplu idilic din visele părinților noștrii. Pe peretele casei Ioanei nu va rămâne acel tablou cu doi bătrânei înțepeniți, așa cum era la bunica pe perete. Nu am acceptat consecințele ce rezultau din liberul arbitru al soțului meu și acum nu mai eram împreună. Oare cea mai înaltă formă de iubire reprezintă această acceptare? Am trecut de Azofra și de Santo Domingo de la Calzada. Acest fel de a parcurge distanțe mari, fără a participa decât fizic, gândurile urmându-și drumul lor, mă ajuta la mers. M-am mulțumit să marchez trecerea prin Belorado, Vilafranca, San Juan de Ortega, Burgos. Eram frântă de oboseală când am intrat în Burgos. Am mai avut putere să caut Catedrala ce adăpostea mormântullui El Cid. Câinele fără nume mă urma, cu tenacitate și răbdare. Când am ieșit din catedrală, câinele s-a ridicat, așteptând să vadă încotro vom merge. Începuse din nou să mă doară spatele. Mi-am lipit spatele de un copac încercând să captez din energia benefică a lui. Mihai vorbea cu pomii în fiecare dimineață și mi se părea ciudat dar am făcut-o și eu cu toată seriozitatea și încrederea. După câteva minute mă simțeam mai bine sau așa credeam. Apropierea de câmpie a adus cu ea și un val de muște și țânțari. Meseta, în toată splendoarea ei, m-a făcut să privesc în jos cu pioșenie. Priveam pamântul care purta pelerinii spre Santiago. Mi-am observat picioarele acoperite de părul neepilat de la începutul drumului. Nici până atunci nu prea fusesem o vorbăreață pe acest drum dar la ieșirea din Palencia m-am decis să nu mai vorbesc deloc până la Santiago. Am încercat să-mi rememorez amintirile din această stranie experiență și am constatat că cele mai vechi amintiri erau cele mai proaspete și mai clare. Ceea ce trăisem în urmă cu câteva zile era neclar. Același lucru se întâmplă și cu bătrânii care își amintesc cu claritate evenimente de la vîrste fragede, dar lucruri petrecute cu câteva zile în urmă sunt uitate. Oare am îmbătrânit pe acest drum? De câte zile merg? Traversând meseta, m-am oprit la una dintre nenumăratele fântâni, să dau apă câinelui și să beau și eu. Era o fântână săpată de curând. Am constatat asta pentru că pământul scos nici nu era împrăștiat prea mult, iar pe movilă nu crescuse iarba. Pe ghizdul fântânii am deslușit, scrijelit în piatră, numele meu. Am rămas pe gânduri întrebându-mă dacă și scrisul și fântâna fuseseră făcute de Mihai. Adesea avea ciudățenii și aceasta putea fi una dintre ele. Am ajuns la un han în Calzadilla de la Cueza. Hangiul m-a primit cu căldură dar l-am atenționazt că am și un câine. L-a hrănit, l-a adăpat și l-a lăsat afară. Am primit o cameră curată și apoi am coborât să mă scrie în registru și să mănânc ceva cald și proaspăt. La caligrafierea numelui meu a stat o clipă pe gânduri, apoi a plecat într-o încăpere din spatele tejghelei. Când s-a întors mi-a înmânat o cutie de carton rotundă, ca de pălării, pe care era scris numele meu. Înăuntru era într-adevăr o pălărie florentină pe a cerei panglică era brodat în română un citat celebru: "sexul este un dans între ce unul dorește și celălalt are nevoie". Am pus pălăria înapoi în cutie, am mâncat și am urcat să mă odihnesc. Bărbații, când sunt respinși, încep un război al lor cu ceilalți sau chiar cu ei înșiși. Sunt tentați să dea pedepse, adesea disproporționate, altora sau chair lor înșiși. Așa a procedat și Mihai, când am refuzat biletele numai dus. Am vorbit cu Cornelia. Acasă totul este normal. Nu am mai căutat-o nici pe Sanda și nici pe Mihai. În refugiu am căutat jurnalul hanului în care adesea pelerinii își lăsau mesaje. Sanda mă îndemna să nu abandonez cu nici un chip. Am dormit fără vise. Dimineața am mâncat și eu și câinele meu, era de acum al meu, și am plecat la drum. Am ajuns la Ponferada și am oprit pentru scurt timp la un han. Hangița m-a întrebat dacă am un nume de floare. I-am răspuns afirmativ și s-a străduit să îl silabisească. Am confirmat și înainte de a ieși pe ușă, mi-a dat o cutiuță căptușită cu pluș roșu. Eram aproape sigură că în interior era un lacăt micuț cu cheiță. Tot acest joc al lui Mihai începuse să mă distreze într-o oarecare măsură, dar mă enerva această fugă fără comunicare. Ce voia să îmi transmită? Ce reprezenta tot acest drum? Am continuat cu mai puțin elan, dar am continuat. Drumul era presărat pe margini cu multe obiecte abandonate de pelerini, semn că ne apropiasem vertiginos de final. Când am ajuns la Arzua mai aveam de parcurs mai puțin de o sută de kilometri. Plecasem de acasă să parcurg acest drum de opt sute de kilometri cu mașina și deja făcusem șapte sute pe jos. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi parcurge o asemenea distanță pe jos aș fi zâmbit ca de o glumă bună. Am ajuns la Muntele Bucuriei. Am urcat monumentala scară de piatră și am prezentat preotului carnetul de călător. Câinele rămăsese la capătul de jos al scării. Preotul mi-a spălat picioarele, așa cum se cerea, mi-a înmânat carnetul cu viza și am coborât treptele.
Pe seară am ajuns la Santiago de Compostela. Drumul aproape se încheiase. Mai era un pas până la Finistere, pe malul oceanului. Simțeam o tristețe covârșitoare și nu puteam înțelege. Am ieșit din catedrală și lîngă câinele meu am găsit-o pe Sanda. Slăbise mult și avea o privire abătută. Am întrebat-o unde este Mihai și ea mi-a răspuns că mă așteaptă la Finistere dar că acum e târziu și ar trebui să ne odihnim. Am găsit cu greu loc la un hotel, am făcut o baie și am constatat că Sanda convinsese personalul să lase câinele în cameră. Uriașul s-a cuibărit la picioarele patului meu, ca o santinelă. Sanda s-a culcat și ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!