agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2218 .



Azilul (3)
proză [ ]
Marița

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2005-08-31  |     | 



Consecventă, mă străduiesc să mă țin de promisiunea făcută Adinei, aceea de a veni zilnic, pentru a aduce un dram de lumină (zicea ea) celor bântuiți de singurătate și plictiseală.
Ca să profit cât mai mult de ultimele zile însorite ale anului, îmi îndrept pașii tot către parcul azilului. Deoarece niciuna dintre bănci nu era liberă, mă orientez către cea pe care stătea o femeie singură, adusă de spate, fixând, cu ochii strânși a miopie, un punct din asfalt. Dau bună ziua și cer voie să iau loc, hotărâtă să n-o deranjez din cine știe ce cugetări ori aduceri aminte. Dar ți-ai găsit! Femeia avea chef de vorbă, mai multă decât aș fi vrut eu, mai ales la acel ceas al dimineții, când mi-aș fi dorit să rămân cu propriile-mi gânduri. Mă privește cu ochii miopi, făcând mâna streașină deasupra lor:
- Hai, maică, oi fi venit la careva dintre noi?
- Nu, nu. Eu...sunt prietenă cu doamna doctor.
- E-n cabinet. Mă duc s-o anunț.
- Nu e nevoie. O voi vedea mai târziu. Acum vreau doar să mă odihnesc puțin.
Ce mi-o fi venit să pronunț cuvântul ăla?
-S’te hodinești? Oi fi fost la smuls fasolea cu noaptea-n cap! Da’ nu prea arăți ca când ai veni de la câmp.
- Nici nu vin. De fapt, nu sunt obosită, vreau doar să mă bucur de soare.
- S’te bucuri!?! Arză-l-ar să-l arză! Acuma nu zic, că și io mă bucur să-mi încălzesc nițel oasele-astea bătrâne, da’ l-am cam dușmănit o viață-ntreagă, mai ales când eram copil și mă duceam cu-alde tăticu’ la câmp. Că ce de pământ mai avea! Nu se mai sătura de el! Cu ce scotea într-un an, mai cumpăra o bucată. Și noi tot desculțe și ne-mbrăcate eram. „Ia-mi, tăticule, și mie o rochiță!” ne smiorcăiam și io și sor’mea, Rodica, așa mai pe la vremea culesului, da’ el doar că nu ne plesnea: „Rochițe, hai? Să vă ia bărbații când v-oți mărita! Că io tre’ să hrănesc vaca și oile și porcii. Că voi nu mâncați rochițe,’tu-vă muma-n cur!” Așa. Și cu ce s-a ales? Că i-a luat ăia tot pământu’ când a fost cu colectivizarea. Mă mir că n-a murit pe loc de inimă rea. Da’ nici bine nu i-a fost, că s-a luat de băutură și-a mai dus-o așa vreo zece ani, pân-a ajuns unde-i fusese lui mai drag – în mijlocu’ pământului. Da’ cred că s-a-ntors în mormânt când a venit revuluția-aia, sau cum îi zice. M-am dus și eu cu sor’mea la ceapeu să vedem ce ni se cuvine, că băgase tăticu’ și boi și căruță și cal, ce mai cal...o frumusețe! Când, ce să vezi? Rodica s-a ales cu niște foi de tablă, că tot le zburase vântu’ după clădirea ceapeului. „Și ție, Marițo – îmi zice unu’ – uite colea!” „Ce să văz, bre, ce să văz?” „Uite scândurile-astea, ia-le și nu mai face pe chioara cu mine! Și hai mai repede, că n-avem timp cu d-alde voi!” „Ce scânduri, bre, alea-s scânduri?” Erau vreo patru bețe mai mari așa, puse-n formă de ramă, cine știe de la ce-o fi fost. „Știi ce – zice ăla – dacă nu le vrei, nu le lua! S-o găsi vr’unu’ să se bucure de ele.” Le-am luat, ce era să fac? Parcă nu prea-mi venea mie să cred că doar cu-atât m-am ales. Zic las’ că să mai liniștesc treburile și-o veni mai târziu careva să-mi aducă ce mi se cuvine. Că doar l-am văzut la televizor pe președinte când a zis, cu mâna pe inimă, c-o să se dea tot înapoi. D-apăi cum să nu-l crezi? Că d-aia l-am și votat. Așa că m-am dus cu bețele-acasă, mă uitam la ele și vorbeam singură prin curte: „Vezi, bre tăticule, ce s-a ales de munca matale? D-aia ți-ai rupt oasele o viață, ca să mă pricopsesc io cu trei bețe, nici coșciug nu pot să fac din ele. Le-oi pune pe foc, așa de ciudă, da’ nici la foc nu-i bune, că nu-i cine știe ce lemn.”
Eh, Dumnezeu să-l hodinească! Ce, parcă el a știut? El știa una și bună – muncă, muncă și iar muncă. Biata mămica se cocoșase de tot, de mergea-ndoită, da’ el tot n-o ierta. Norocu’ meu că m-am măritat de tânără. Că dacă mai stăteam mult, nu mai eram bună nici de măritiș.
Da’ am avut noroc, draga maichii, cum îți spui, că io cred în vorba-aia: „prost să fii, noroc să ai”. Când aveam șaișpe ani, m-a cerut Ilarie, notaru’ satului, el era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Și tăticu’ m-a dat imediat, i-a convenit că ăla n-a cerut nimic de la el, c-avea și case noi, din cărămidă (cine mai avea pe vremea-aia?) și pământ destul, ’cea că nu-i lipsește nimic, decât nevastă. Da’ io nu m-aș fi măritat cu el, am avut și io o dambla-n viață – mi-a fost drag omu’ frumos – și ăsta era vai de mama lui. Că doar nu putea să le aibă și el pe toate. Nici să joace nu știa, juca-l-ar ielele, că mie tare mi-a fost drag și n-am avut cu cine. Da’ tăticu’, când m-a văzut cum dam din colț în colț, să mă bată și mai multe nu: „’Tu-ți grijania mă-tii! Să nu te-aud! După ce că te-a făcut mă-ta urâtă, după ce că te vaiți de muncă toată ziua, după ce că omu-ăsta – nu orș’cine, notaru’, vorb-aia – te ia fără să ceară zestre, mai faci și nazuri acuma. Iete, mă, îți trebe om frumos! Ce să faci cu el? Să-i faci o poză s-o pui în ramă, s’te uiți la ea pân’ s-o-ndura să vie de la altele! Să mai hie și vr’un sărăntoc, să-mi ia și chelea de pă mine, ha? Ieși, să nu te-aud!”
Și uite-așa, mai de gura lu’ tăticu’, mai ca să le fac în ciudă la bleandele-alea care ’cea că, dacă le-a făcut mă-sa frumoase, musai să le fi dat și noroc, m-am măritat. Ilarie, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un om bun să-l pui la rană. Nici la treabă nu m-a pus. E, mai făceam și io, ca orice femeie, p-acolo pân casă, mai o mâncare ceva...da’ io n-am știut ce-i aia sapă. Cât a trăit el. Că după ce l-a luat Dumnezeu, n-am avut încotro. Cu timpu’, îmi mai trecuse și de frumusețe, parcă nici nu-l mai vedeam chiar așa de urât. Da’ tot mă-njunghia în inimă când vedeam câte-o mândrețe de bărbat și deh! Îmi mai aruncam și io ochii. Da-mi trecea repede, că aflam ba că-i curvar, ba că-i băutor, ba că-și bate nevasta, ori că n-aduce bani acasă la copii...
Doar de unu’ singur n-am aflat nimic din toate astea, un neamț ce stătuse cu alți vreo doi la noi în gazdă, pe vremea războiului. Frumooos neamțu’, frumos! Da’ numa’ ce i-a cășunat într-o zi că cică să ne dușmănim. O rupea cât de cât pe românește, chit că n-aveam nevoie de prea multe vorbe să ne-nțelegem.
Io n-am prea priceput, maică, ce-i cu războiu-ăsta. La mine bărbații e de două feluri: ești frumos, bine, al meu ești! Ești urît, du-te-n pălăria mea la nevastă-ta! Și cu asta basta. Ce nevoie am să mă dușmănesc? Da’ p-ăsta nuș’ ce l-o fi apucat într-o dimineață, că numa’ ce-l aud: „Ei, Maritza, eu acuma dușman la tine, pricipit?” și una-două scoate pistolu’ și mi-l arată, de era să mor de spaimă, nu alta. „Ce-ai, bre- zic – ai mâncat ciuperci otrăvite? Azi-noapte, când Ilarie sforăia de să tai lemne pe el, nu s-ar fi zis deloc că mă dușmănești. Ba din contra. Și-acuma scoți pistolu’ la mine? Nu ți-e oarecare? Au poate l-oi fi-ncurcat cu...bre, Frițe, bre, astâmpăr’te n-auzi!” Da’ el nu și nu, îi tot trăgea cu dușmanu’, de zici că alt cuvânt nu mai știa. Îl ciupesc, șugubeață, s-o dau în glumă, el nimic. „Maritza, eu trebuie omor tu, așa zice regulument. Voi a vrut!” și râdea. „S-o omori pă mă-ta de tâmpit! Ce-am vrut io, mă, ce-am vrut? După ce c-am fost femeie cumsecade și v-am dat de toate...Ia, hai, roiu din casa mea!
S-a-nțeles? Cărați-vă!” „Cărat, cărat...” și-mi arată trăiștile gata făcute cu toate hangaralele-alea de le târa după ei.
Da’ ce să zic? Pân’ la urmă a fost un domn – tot ce consuma, plătea. Că eu am pus picioru-n prag de la-nceput: „Auzi, coane Frițule (nuș’ cum îl chema, da’ eu le ziceam Friț la toți), să știi o vorbă de la mine și să n-o mai uiți: una și cu una fac două. În viață totu’ se plătește. Și să mai știi că nici mama nu i-a dat lu’ tata degeaba. ’Þeles?” Nu știu ce-a priceput el, da’ n-am avut probleme, plătea regulat, ba mai dădea și pe deasupra. Numai că nici acu’ nu-s eu prea lămurită, de ce-o fi plecat așa tam-nesam pe nepusă masă. Te pomenești că i s-o fi făcut și lui de femeie frumoasă! Ducă-se! Cu regulamentu’ lui cu tot. Mi-a bălmăjit Ilarie ceva cum că, vezi doamne, ne-am dat cu rușii și-ăștia, nemții, nu mai erau de nasul nostru. Ete na! Și dacă ne-am dat cu rușii, ce? Unde merge rusu’ merge și neamțu’. Nu zic bine?
Auzi, da’ tu pe cine ziceai că vrei să vezi?
- Eu, pe nimeni. Sunt...
- A! Da, uitasem, bată-te norocu’ s-te bată! Că m-am luat cu-ale mele din tinerețe...Aaaaaa....te pomenești c-oi fi ziarista-aia de care ne-a zis doamna Adi.
Dau din cap, neconvinsă, în semn că da, minciuna făcându-mă să mă simt nelalocul meu.
- Așa zi! Și-ai să scrii și de mine ce ți-am zis?
- Păi...nu vreți?
- Ba da. Da’, auzi, vezi chestia-aia cu Frițu n-o spune, rămâne-ntre noi, da? Că ce era să fac și eu, femeie tânără...bărbatu’ stătea la Sfat toată ziua, de ziceai că să-nsurase cu Sfatu’...și când venea acasă adormea buștean. Și când nu dormea, era urât...și nu mă trăgea inima deloc...și neamțu’ băiat fin...eh! De nu l-ar fi apucat nebuneala-aia....Da’ măcar m-am distrat. Ce mai chefuri am tras! Da’ tu asta să n-o scrii! Să scrii așa (ții minte?): „Marița lu’ Ilarie Lungu a fost o femeie tare de treabă, care și-a iubit bărbatu’ și l-a respectat...cum a putut și ea. N-a fost nici frumoasă, nici deșteaptă, da’ a știut ce să ia de la viață.” Și mi-a dat, nu pot să mă plâng. Da’ haină cum e, mi-a luat exact ce-aveam mai de preț, da-o-aș de pomană s-o dau! Mi-a luat singurul copil pe care-l aveam și pe care-l făcusem la șaptișpe ani. S-a prăpădit acu’ câțiva ani, de-abia împlinise șaizeci. Io de-atuncea, om nu mai sunt. Până să se ducă el, nu m-a durut nimic în viața mea, nu tu cap, nu tu măsea, nu tu picioare. Da’ după moartea lui, au tăbărât pe mine toate deodată. D-aia m-am și cocoșat, d-aia nu mai vâz nici pe unde merg...Ce să zic? Numa’ c-un lucru nu mă pot împăca: de ce mi-a lăsat mie Dumnezeu zilele? Că nu mai am, zău, ce să fac cu ele. Am trăit destul.
Acuma am vândut casa, i-am dat banii lu’ nor’mea și m-a-ncântat să mă duc la ea (le luasem casă mare-n Ploiești și mașină, de când trăia Ilarie). Am stat io vreo săptămână, nu-mi găseam locu’. Ce caut aici, dacă băiatu’ nu mai e? Așa că mi-am luat pensia și-am venit încoa. N-am spus unde plec, să mă caute dacă le-o fi dor, ea și cu nepotă-miu, Ionel. A trecut luna și n-a venit niciunu’. Să fie sănătoși! Nu că m-aș fi-ntors acolo, da’ vroiam măcar să văd că le pasă...Ehei, draga maichii, nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!

Hai că io mă dau mai la umbră, a-nceput să ardă tare rânjitu-ăsta și ți-am spus că nu mai pot
să-l sufăr de când ne târa tăticu’ la câmp ca pă boi. Hai, sănătate!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!