Fumez niste liniste le umbra unui gand. E un Gand mare si batran, cu radacini noduroase si lungi. il stiu de cand eram copil. Veneam des la el cu prietenii mei si-i mancam frunzele, apoi ii legam crengile si incepeam sa cantam. Uneori il scoteam cu totul din radacini si ne rostogoleam cu el la vale pana deveneam cu tosii un bulgare. Niciodata nu ne-a fost teama ca o sa se strice. Il gaseam mereu in acelasi loc, mereu mai mare si mai plin de frunze. Acum e mai frumos si mai ademenitor ca niciodata.

Imi scot plamanii si-i atarn de o creanga. Inspir adanc si scot pe nari frunzele golite de idei. intind mainile si apuc un alt buchet pe care-l arunc in stomacul memoriei potolindu-mi foamea. Sunt bune. Aproape uitasem cat de bune sunt frunzele. De fiecare data au un alt gust si-mi pacalesc instinctele, dar am invasát sa gust cu atentie, fara graba si fara prejudecati. Mi-e pofta de frunze. Niciodata nu m-am putut satura.

Deschid larg gura si golesc trei crengi deodata. Mai trebuie. Imi imping plamanii si buzele in mijlocul Gandului si inspir cu toate deodata. Mai vreau. Imprastii mainile si picioarele printre crengi si ma mulez pe tulpina. Imi asez creierul pe radacini ca sa nu se sufoce si inspir adanc, cu tot corpul. Vantul creat imi spulbera instinctele si ma umple de frunze, de toate frunzele, de tot Gandul.

Ma sufoc cu mine si mor.