SONATÃ


Noaptea se lasă ușor învăluind cu aripile sale întreg orașul. Luminile se aprind una câte una și o boare de vânt se agită printre ele. Cerul este acoperit de nori iar marea de lumină ce se revarsă din mijlocul orașului umbrește sclipirea puținelor stele și a lunii.
Oameni obosiți în mașini prăfuite se îndreaptă fiecare spre casele lor. Odată, orașul fusese un început, o speranță. Acum este un contabil de vieți, posomorât de rutina activităților locuitorilor săi.
Din când în când, câte un străin își face apariția, în localul în care am ales să-mi iau cina. Dar nu stă mult. De obicei caută o adresă anume sau un telefon. În rest localul este cam gol. În afară de bătrânul de lângă jocul de șah, mai este o femeie trecută de prima vârstă, ce se ocupă de curățenie, și o chelnăriță. Liniștea este unul din motivele pentru care eu, un melancolic incurabil, prefer acest local.
Chelnărița, o fată drăguță dar prea obosită și fără chef de vorbă, îmi întinde o farfurie cu două ouă prăjite în puțin ulei și îmi urează poftă bună. Nu îi răspund.
Afară începe să plouă. Picături se aud ușor și cadențat pe acoperișul de tablă. Se scurg pe geamurile negre și aburite până când, în final, ating pământul și se grupează cu suratele într-o baltă limpede și întinsă.
Mașinile trec din ce în ce mai rar, iar când o fac, stropesc cu înverșunare tot ce întâlnesc în jur. Ceasul din fața tonomatului ce încălzește atmosfera cu un blues, bate ușor de ora unsprezece. Privesc în farfurie la ouăle ce se răcesc, dar gândurile mă duc în altă parte...
Nu, în seara asta nu pot să mănânc. Caut în buzunar și las pe bufet niște hârtii. Mă ridic și mă îndrept spre ușă. Afară, o perdea de ploaie s-a întins peste bulevardul de pe malul râului. Lumina felinarelor cade pe fiecare strop, creând impresia unei vijelii în toată regula.
Arunc o ultimă privire scaunului în care acum un minut mă odihneam, bătrânului cufundat în jocul de șah și chelneriței care îmi spune noapte bună. Ușa se închide cu un clinchet slab și fără să privesc în față sau în spate, mă topesc în noapte.
Merg fără să știu unde, văd fără să știu ce, aud picăturile ploii ciocnindu-se de asfalt și nu mă opresc. Trebuie să merg. Este singurul lucru care mă liniștește momentan.
Ușor, o iau pe lângă râu, privind pierdut în valurile formate de vântul ce adie la nivelul apei. Mă îndrept spre parc de unde o mireasmă de trandafiri mă atrage fără să mă pot împotrivi. Dar asta îmi face mai mult rău. NU. Trebuie să schimb și gândul și direcția. Încerc să mă gândesc la altceva. Am auzit că echipa de handbal a orașului are noi jucători tineri și plini de talent. Dar...Nu, trebuie să mă împotrivesc. Poate dacă încerc să mă gândesc la politică... sau la o caleașcă cu doi îndrăgostiți sărutându-se ... Stop, că iar încep să derilez. Încerc să meditez la o infinitate de minute...dar secunda e mai rapidă, iar planul meu este dejucat din nou.
Degeaba, orice fac, gândul mă poartă doar la ea, la sonata lui Beethoven, și la aceea seară...



~ *** ~

Am cunoscut-o în al doilea an de facultate și n-am crezut nici o clipă că jocul de-a „inabordabilul” o să dea rezultate. Și totuși, în prima săptămână după sesiune, mergeam la film, ne țineam de mână și ne sărutam cu patimă și dorință, stârnind invidie în toți cei ce ne vedeau pe stradă, cunoscuți, prieteni, sau simpli trecători.
Aveam o viață întreagă înainte iar lumea cât vedeam cu ochii, era doar a noastră. Filmul, teatrul, discoteca și orașul noaptea ne intraseră în sânge.
Dragostea era mai necruțătoare ca oricând, așa că ne-am mutat împreună într-un apartament aflat pe o colină de pe care întreg orașul ni se oferea privirilor noastre flămânde după aventură și iubire.
Dimineața, soarele urca ușor pe trupul gol al Adelinei, învăluind-o într-o glazură de lumină și acuratețe. Un zâmbet senin se așternea peste ochii albaștrii, întredeschiși, iar mâna ei o căuta pe a mea. Privirea ei mă ațintea în ochi, iar piciorul gol trezea în mine un animal stăpânit doar de furia iubirii. Și într-o mișcare uniformă și mlădioasă, buzele ni se întâlneau și pentru câteva minute, deveneau dependente unele de altele.
Ciudat, chiar și după atâta timp, încă mai simt gustul de nucșoară dulce-amăruie al buzelor sale în fiecare dimineață. Și totodată, îi văd părul blond în vântul de dimineață ce intra nepoftit pe ușa balconului, înviorând încăperea și aducând dimineața.
Se ridica ușor și-și căuta hainele cu privire de felină. O dată ce și le găsea, începea un ritual prea bine cunoscut de mine : să vezi o femeie cum se îmbracă e poate mai senzual decât să vezi una dezbrăcându-se. Iar eu o priveam nesătul de ea, de iubirea ei, de farmecul irezistibil al buzelor sale...
Timpul trecea, iar noi ne aflam într-un club pentru a ne lua micul-dejun. Eu mă așezam într-un fotoliu, ea pe genunchiul meu, mâna mea pe șoldul ei, și ne sorbeam liniștiți cafeaua. Desigur, la început această poziție nu a fost tolerată de cei din club, dar cu timpul, s-au obișnuit, iar chelnerii ne rezervau din timp un separeu retras, dotat cu lumina unor reflectoare slab colorate și un fotoliu negru și sumbru. Nimic altceva nu găseam mai potrivit pentru un dejun alături de Adeline.
Ușor, ușor, soarele urca pe cer, iar noi ne îndreptam spre facultate. Ea își schimbase cursurile cu ale mele. Astfel, toată ziua eram unul lângă altul. Dar se pare ca nu era o opțiune prea bună. Eu eram cu ochii pe ea, ea nu mă rătăcea privirilor ei, și astfel, ne-am pomenit muncind pe ultima sută de metri pentru a trece cu bine examenele. Dar am fost alături unul de altul și totul a fost perfect. De fapt, nu-mi imaginasem nici o clipă contrariul. Am intrat astfel liniștiți într-o vacanță ce se anunța promițătoare. Eu rezervasem bilete într-o frumoasă lună de miere și așteptam momentul potrivit pentru a pune marea întrebare.
Și, DA ! Momentul s-a ivit atunci când eu am vrut, moment în care mă aflam în puterea tuturor forțelor mele, siguranței și curajului. Cum de mă hotărâsem să fac acest lucru ? Vreau să spun că am analizat situația nu mai puțin de două luni. În fiecare seară o priveam adormind pe pieptul meu, iar inima mea mă îndemna tot mai mult. De ce nu ? Ea avea o familie cu renume în Spania, iar tatăl meu era bancher. Nu grija banilor o vom duce. Apoi, tatonasem terenul în ambele familii. Toată lumea era de acord cu legătura dintre noi doi și cu toții ne doreau numai bine și fericire.
La balul din acel an, toți prietenii nu conteneau să ne admire, ca perechea perfectă. O grămadă de laude și sugestii ne bombardau din toate părțile. Dans, muzică, distracție, iar în mijlocul tuturor acestora, Adeline...
Da ! O iubeam ! O iubeam din tot sufletul meu, din toată ființa mea ! Și parcă pentru prima oară, conștientizam gândul și mă umpleam de egoism și fericire căci nimeni din jurul meu nu era mai norocos.
Astfel m-am hotărât, și am început să pregătesc o seară perfectă în care să nu fim deranjați de nimeni și de nimic. Întâi un film siropos. Apoi o cină romantică la un restaurant scump. O plimbare prin parc, la lumina palidă a lunii și apoi acasă, într-o mașină luxoasă. O iau în brațe și o urc în apartament. O așez pe canapea, accentuez o melodie lentă, o lumină slabă, și...
- Ce frumoasă ești astă-seară, Adeline ! Ochii tăi sclipesc în inima mea ca două bijuterii. Sufletul mi se umple de o căldură benefică când tâmpla ta se odihnește pe pieptul meu, iar brațele mele caută să alunge restul lumii din jurul tău pentru a se bucura doar ele de îmbrățișarea ta, de care nu-mi vine niciodată să mă despart. Căci vreau să fi doar a mea pentru tot restul vieților noastre !
Ușor, mâna mea mi se strecoară spre a ei și un inel sclipește în întuneric. O privire ștearsă, un zâmbet fugar și un sărut interminabil. Ochii i se deschid ușor, iar în ei pot să jur că văd licăriri de bucurie, dar ceva e schimbat în ea.
În bătaia razei de lună zăresc un umăr gol. Mâna ei coboară ușor pe gâtul meu și se oprește grăbită pe nasturii cămășii. Brațul meu o cuprinde și fermoarul rochiei alunecă spre capătul său. Cămașa mea adie fluturând și se oprește pe covor. O mână dalbă și fină, obiect ce a constituit pentru mine de nenumărate ori centru de admirație se întinde și stinge lumina becului roșu, lăsând doar pâlpâirile a trei lumânări ce înalță netulburate o flacără lină și uniformă. Vântul suflă pe balconul deschis și lasă camera acoperită de întunericul total. Iar Beethoven închină lunii o sonată clară, limpede, iubitoare...

~ *** ~

...fină, suavă, melodioasă... Sonata îmi umple sufletul de o melancolie tristă ce nu face decât să încurce lucrurile. Dar, pentru sufletul meu devine un drog care îmi stăpânește trupul, inima și întreaga mea ființă.
Ploaia m-a udat leoarcă, așa că acum mă usuc încet într-un fotoliu în fața șemineului și mă încălzesc cu un pahar de vin roșu.
Am vrut să uit melodia aceasta de o grămadă de ori... Prea multe amintiri, prea multă tristețe, prea mult mister. Dar niciodată nu m-am regăsit în acele momente.
Acum stau în fața focului care s-a liniștit asemeni mie. Muzica îmi clătește mintea și inima, și o spală cu amintiri și fericire. O dată oprită, melodia ia cu ea și amintiri, și fericire, și o realitate rece și nepăsătoare mă lovește. Liniștea mă sugrumă, iar în ochii mei mijesc două lacrimi.
Așa că încerc să amân cât mai mult momentul în care voi asculta din nou melodia.
Capul îmi cade pe umărul drept, iar ochii ei parcă mă privesc din mijlocul flăcărilor. Și ea râde. Dar surâsul ei mă îngheață. În mintea mea încep să se înșire întâmplări și clipe minunate alături de ea. Iar rochia pe care a purtat-o în aceea seară mă obsedează. Strânsă la mijloc, dantelată la umeri, coboară muzical pe șolduri unde se strânge cu o curea de culoarea cerului senin. De aici, pornește în cute până jos, lăsând la vedere doar jumătate de pantofi albi, fini. Chiar și culoarea rochiei începe să mă apese. Un albastru purpuriu, ce transformă simplul privitor într-un iubitor de artă.
Și în tot acest timp, sonata prelungește chinul... un chin dulce de care nu vreau să mă lipsesc.
Creierul îmi caută o explicație. Și știu că oricât voi căuta, nu voi obține decât nervi și timp pierdut. Căci răspunsul nu există, iar dacă a existat cândva, cu siguranță acum este pierdut în neant. Uneori este mai bine să nu dezgropi morminte. S-ar putea să nu-ți placă ceea ce vei găsi.

~ *** ~

Aerul răcoros de dimineață îmi mângâie fața, iar albul cearșafului mă îndeamnă să mă ridic. Pe fundal, Sonata îmi aduce încet aminte de noaptea trecută. Mă ridic cu greu și privesc în jur. Perdeaua dansează în ritmul vântului iar razele soarelui îmi iau cu asalt camera. Umbra nucului din fața balconului era nepăsătoare și mă evita.
Petale de trandafiri în jurul patului, un buchet de orhidee pe masă și o scrisoare. Mă îndrept spre masă cu pași ușori și nesiguri. Un sentiment de frică prevestitor pentru ce va urma mă străbate prin toată ființa. Deschid plicul cu tremur în mâini și din el cade un inel. Recunosc scrisul iubirii mele.
În următoarea clipă, bucata de hârtie ce-mi ardea degetele îmi cade din mâini. Două minute mai târziu, trântesc cu sete ușa de la intrare lăsând în urmă un apartament gol de sentimente, casă a amintirilor, loc în care doresc să nu mai pun piciorul vreodată.
N-am pus niciodată gura pe băutură, dar din acea seară nu mai țin minte nimic. Știu doar că a doua zi când m-am trezit am luat scrisoarea și am recitit-o, încercând să mă conving că nu e adevărată. Dar cuvintele ei îmi săgetau ochii iar însemnele lor dureau :
„Iartă-mă Tavi ! Tu ai fost, ești și vei fi întotdeauna singura mea iubire, dar pur și simplu, nu pot. Sper că mă vei putea înțelege într-o zi, iar dacă nu, măcar sper că vei avea puterea de a mă ierta și de a-ți continua viața. Te rog, iartă-mă !
Adeline”

~ *** ~

Liniște deplină. Ploaia a încetat. Dar cerul este noros și nu lasă nici o clipă liberă razelor ce se zbat să doboare perdeaua de plumb.
Sonata a terminat de frământat suflete. M-am oprit din plâns iar acum stau cu ochii închiși. Filmul s-a terminat. Știu că totul are un rost pe lume, dar în cazul meu, excepția confirmă regula. Căci nici acum, după 15 ani, nu înțeleg de ce a plecat și nu s-a mai întors vreodată, să-mi spună că mă iubește, că nu poate trăi fără mine și că totul n-a fost decât o joacă, o încercare de a-mi testa dragostea față de ea. Of, Adeline, ce dor îmi este de tine !
Dar tot ce am de făcut este să arunc toate discurile și casetele cu amintiri, să arunc în vânt o parte din viața mea, o parte greșită și să întorc foaia spre un alt capitol al vieții mele...un capitol singuratic și trist fără ea...