agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6572 .



Amurgul gândurilor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2005-07-06  |     |  Înscris în bibliotecă de Victor Sosea



„... hrăniti l cu pîinea si
cu apa întristării.“
Cronici 2,18
Poti spune usor că universul n are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar măsuri spre a te sanctiona.
Asa sîntem cu totii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine să ne izolăm într o exceptie. Dacă universul n are nici un rost, scăpat am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vietii se reduce la atît: ea n are nici un rost; fiecare din noi găseste însă unul.
Singurătatea nu te nvată că esti singur, ci singurul.
Dumnezeu are tot interesul să si vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniste metafizică, si el îi tulbură somnul.
Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu îmblînzeste deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îsi căuta pulsul prin teroarea nimicului....
Se spune că Diogene s ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năstea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiratia pentru cinici si două mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...
Dacă ar prinde glas agitatia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.
Tot ce nu i uitare ne uzează substanta; remuscarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenintătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remuscări în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le am vorbi de „accese“, ei n ar putea întelege tăria unui chin inutil.
Remuscarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniste etică pe marginea vietii. N ai nici o vină pe care s o regreti, si totusi simti remuscări. Nu ti aduci aminte de nimic, dar te năpădeste un infinit dureros al trecutului. N ai făcut nici o faptă rea, dar te simti responsabil de răul universului. Senzatii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice si n teroarea imediată a solutiilor.
Cu cît esti mai putin indiferent în fata răului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentială. Aceasta i uneori tulbure si echivocă: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintă.
Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identică întîiului freamăt de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă si zadarnică a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigară — ne dau imaginea ei.
Păcatul este expresia religioasă a remuscării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căiesti de ceva ce s a întîmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atractia răului sau a vulgaritătii a învins reflectia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu i decît interpretarea morală a acestei ireversibilităti.
Răul ne dezvăluie substanta demonică a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celălalt. Dar simtim cu totii căldura dureroasă a răului si răceala extatică a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovătie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduiosare, un patetic al incurabilului.
Sînt atîti oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea îsi creează din viată o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu i decît instrumentul unui funebru narcisism.
Atît animalele, cît si plantele sînt triste, dar ele n au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în măsura în care omul îl foloseste încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! — dar nici unui om.
Lumea nu i decît un Nicăieri universal. De aceea, n ai unde să te duci niciodată...
Toate momentele acelea cînd viata tace, ca să ti auzi singurătatea... În Paris, ca si într un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieste într un colt al constiintei si rămîi cu tine însuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s a izolat si în zvîrcoliri nedefinite se ridică la suprafata ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Si atunci îti dai seama că mai există si alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.
Toate gîndurile par gemetele unei rîme călcate de îngeri.
Nu poti pricepe ce înseamnă „meditatia“ dacă nu esti obisnuit să asculti tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renuntare. Toate initierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m a apucat frica de tăcere. Mutenia cosmică îti spune atîtea lucruri, că lasitatea te împinge în bratele acestei lumi.
Religia i o revelatie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lectiei de nihilism ce ne o inspiră soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastră... Astfel se asază tăcerea la antipodul vietii.
De cîte ori îmi vine n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelatia omului. Si tot de atîtea ori, parcă au atipit muntii pe fruntea mea...
Suso ne spune, în autobiografia sa, că si a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi as scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Si surpriza lui Suso s ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.
Sînt poieni în care îngerii îsi fac vilegiatura. In ele as semăna flori din marginea deserturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.
Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec si o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristete fără motiv, o remuscare fără cauză, o ură fără obiect...
Sentimente pure — care îsi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viata si nici gîndirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esential, cu cît răpesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n au dată, iar viata în ea însăsi e mai putin localizabilă decît neantul.
In dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infectiile temporale si să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu i, în fond, decît deparazitarea constiintei de timp.
De cîte ori mă gîndesc la om, mila îmi îneacă gîndurile. Si astfel nu i pot da de urmă în nici un chip. O frîntură în natură te obligă la meditatii frînte.
Pasiunea pentru sfintenie înlocuieste alcoolul în aceeasi măsură ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Betivii, sfintii, îndrăgostitii si poetii se află initial la aceeasi distantă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, desi toti sînt pe cale să nu mai fie oameni. — Asa se explică de ce o voluptate a imanentei îi condamnă în mod egal.
Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditătii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.
In orice timiditate se află o nuantă religioasă. Teama că nu sîntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire si o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea fortei în dispret — pleacă dintr o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esential în lume. Un instinct sigur si o credintă hotărîtă îti dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea i modul de a ti învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.
De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vietii. — Mister mai înduiosător ca în dragostea de viată nu există; ea singură calcă peste toate evidentele. Trebuie să nu mai apartii deloc lumii ca viata să ti pară un absolut. O perspectivă din cer asa o proiectează.
Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfă viata. Prin el îsi salvează onoarea ratiunea în fata irationalului. Ce e tulbure în viată nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al irationalului.
Ce i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simt o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce frămîntă subteran viata? De cîte ori umbrele ei nelinistite se mărturisesc ratiunii, aceasta le îmbracă soaptele în eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu i o solutie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea ratiunii nu mi l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vietii si să si desfiinteze autonomia în tălmăcirea acesteia. In paradox, ratiunea se anulează pe ea însăsi; si a deschis granitele si nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc.
Teologii sînt paraziti ai paradoxului. Fără întrebuintarea lui inconstientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui constientă.
Tot ce nu încape în ratiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus continut în forme si a dat curs oficial absurditătii.
Paradoxul împrumută vietii farmecul unei absurdităti expresive. Îi întoarce ceea ce ea i a atribuit dintru început.
Dac as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum — este si acesta un mod de a stinge setea muritorilor...
Ceea ce i religios nu i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, asa încît lumea în care vietuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilitătii religioase prin faptul că n o putem gîndi decît în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăsim cîmpul perceptiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importă cărei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai sîntem natură.
Un om lucid îsi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonîndu se echivoc născocirilor tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cît stim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerintele unei igiene, care consistă în realizarea transparentei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asisti la tine însuti.
Sursa isteriei sfinte în mînăstiri nu poate fi decît ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de liniste al singurătătii. — Dar palpitatia lăuntrică a Timpului, pierderea constiintei în ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gîndesti la el decît spre a învinge nostalgia ei.
Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicitătii si a reduce totul la o ierarhie de aparente înseamnă a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretică de viată si slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la solutia sovăitoare a treptelor irealitătii, la un pro contra firii.
Situatia paradoxală exprimă o indeterminatie esentială a fiintei. Lucrurile nu s au asezat. Atît ca situatie reală, cît si ca formă teoretică — paradoxul izvorăste din conditia nedesăvîrsirii. Unul singur, si ar arunca raiul în aer.
Contingenta — oazele de arbitrar în desertul Necesitătii — nu e sesizabilă de formele ratiunii decît prin interventia de mobilitate pe care o introduce neastîmpărul paradoxului. Ce i el dacă nu o iruptie demoniacă în ratiune, o transfuzie de sînge în Logică si o suferintă a formelor?
Semnul hotărîtor că misticii n au rezolvat nimic, dar au înteles totul? Avalansa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neîntelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Însisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.
Senzatii eterice ale Timpului în care vidul îsi surîde lui însusi...
Melancolia — nimb vaporos al Temporalitătii.
Existenta demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Actiunea — moarte a spiritului — emană dintr un principiu satanic, încît luptăm în măsura în care avem ceva de ispăsit. Mai mult decît orice, activitatea politică e o ispăsire inconstientă.
Sensibilitatea fată de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îti dai seama în fiece clipă de miscarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai trăiesti în timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viata, esti timp. Trăindu l, mori împreună cu el, fără îndoieli si fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe cînd starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cît percepi mai bine timpul, cu atît esti mai înaintat într o dizarmonie organică.
In mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează si se topeste în el. Regretul — expresie a acuitătii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate.
Cînd stii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei constiinte încearcă să l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputînd fi în prezent, transformăm trecutul si viitorul în prezente, încît nulitatea actuală a timpului ne usurează accesul infinitătii lui.
A fi bolnav înseamnă a trăi într un prezent constient, într un prezent sie însusi trans lucid, căci teama de trecut si de viitor, de ce s a întîmplat si de ce se va întîmpla, dilată clipa pe măsura imensitătii temporale.
Un bolnav care ar putea trăi naiv n ar fi propriu zis bolnav, căci poti fi atins de cancer, dacă n ai teroarea deznodămîntului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), esti sănătos. Nu există boli, ci numai constiinta lor însotită totdeauna de hipertrofia simtului temporal.
Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să l pierdem printre degete, în excese de intensitate care l proiectează în conture materiale? Sau alteori să l simtim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcus? Sînt inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i ar refuza azilul...
Răul, părăsind indiferenta originară, si a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au construit paradisul filtrînd eternitatea, din „esentă“ de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinta. Căci, într adevăr, ce este ea dacă nu „esentă“ de timp?
După miezul noptii, gîndesti ca si cum n ai mai fi în viată sau — în cel mai bun caz — ca si cum n ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii că acestea respiră prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, căci dintr un individ nu se poate naste o tristete care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îsi are sursa în afară de noi. Atît plăcerea, cît si suferinta. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atîta plinătate. Asa se întîmplă cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toată singurătatea.
Cînd totul se mineralizează, nostalgia însăsi devine geometrie, stîncile par fluide fată de împietrirea vagului sufletesc si nuantele sînt mai prăpăstioase decît muntii. Atunci nu ti mai trebuie decît tremurul si privirea cîinilor călcati, si un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunti înnebunite.
De cîte ori mă primblu prin ceată, mă dezvăluiesc mai usor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu ti lumea, te leagă înselăciunilor ei. Dar ceata este culoarea amărăciunii.
Accesele de milă sînt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezată în rîndul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi în directia propriei singurătăti.
Noptile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală si nedefinită spre rădăcinile temporalitătii rămîne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decît sărind din el. Saltul acesta ni l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienta lui. Suspendarea îl transformă în irealitate si i răpeste sugestia de infinit — decor al noptilor albe.
Somnul n are alt rost decît uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.
In biserici mă gîndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.
Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decît la o temperatură scăzută. Cînd esti stăpîn pe febră, orînduiesti gîndurile ca păpusile; tragi ideile de ată si publicul nu se refuză iluziei. Dar cînd orice privire spre tine însuti e un incendiu sau un naufragiu, cînd peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluînd la orizontul mărilor — atunci dai drumul gîndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
Dacă as sti c am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urîti si totdeauna compătimiti, dar atentia unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i am îmbrătisa pe toti, sînt inspiratii rare, adevărate „gratii“.
Iubirea de oameni este boală tonică si în acelasi timp ciudată, fiindcă nu i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n a existat pînă acum si desigur nu va exista niciodată. Cunoasterea nu merge în sensul umanitătii. — Sînt însă pauze ale luciditătii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutător, care îl pun în situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încăltămintei negustorilor ca si cersetorilor, să se tîrîie prin toate rănile si însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste!
Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăsire. — Oamenii pe care i a anulat cunoasterea mor în tine; victimele dispretului tău putrezesc în inima ta. Si întreg acest cimitir care prinde viată în delirul de dragoste, în spasmele ispăsirii tale!
Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga — în moduri diferite si totusi în acelasi fel — sînt încoronarea unui sfîrsit, care desi se consumă în timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternitătii.
Ceea ce i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a vesniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existenta Mîntuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s a coborît de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greseală a vesniciei, o ispitire inconstientă de moarte a perfectiunii, o ispăsire în timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilităti nu se înaltă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.
Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c ai fost filozof — si nu mai esti.
A suferi înseamnă a medita o senzatie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditatii.
Suferinta i ruina unui concept; o avalansă de senzatii, care intimidează orice formă.
Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieste din derivări, el însusi fiind derivatul prin excelentă. Iar filozoful nu i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi atît de generosi cu noi însine, încît să nu ne zgîrcim în libertatea ce ne o acordăm. De nu ne am pune piedică, de cîte ori fiece clipă n ar fi altceva decît o supravietuire! Nu se întîmplă de multe ori să rămînem noi însine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreantă a propriei individuatii... Ca si cum am fi un obiect ce si caută un nume într o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietătile — pe măsura unor anumite senzatii. Or, se întîmplă ca ele să nu si mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?
Este atîta crimă si poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în dementă.
Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu i atît de mare încît să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moralistilor francezi este balsamică în orele tîrzii. Ei au stiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Pînă si Pascal n a putut învinge conditia lui de om retras din societate. O suferintă ceva mai redusă, si am fi înregistrat doar o mare inteligentă. — Intre francezi si Dumnezeu s a interpus totdeauna salonul.
Două lucruri m au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă si un ceas care umblă.
Cu cît oamenii te interesează mai putin, cu atît devii mai timid în fata lor, iar cînd ajungi să i dispretuiesti, începi să te bîlbîi. — Natura nu ti iartă nici un pas peste inconstienta ei si ti urmăreste toate cărările orgoliului, împînzindu le de regrete. Cum s ar explica altcum că oricărui triumf peste conditia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?
Timiditatea împrumută fiintei umane ceva din discretia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însusi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sînt gelos pe un crin numai cînd nu s timid.
Dacă suferinta n ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi obligatorie. Si viata însăsi — cu inutilitătile ei sfîsietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne tîrîie în erori pentru a ne spînzura din cînd în cînd de cîte un adevăr, cine ar putea o suporta, de n ar fi un spectacol de cunoastere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mîngîiem prin intensităti de lipsa unui adevăr final.
Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una initială, deoarece între adevăr si eroare distanta e marcată doar de pulsatie, de animatia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat si care asteaptă să fie vitalizat.
Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îsi mentin valabilitatea, continuînd nonviata formelor, desi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce i viată în ele se petrece în timp; eternitatea formală le asază într un vid categorial.
Pentru un om, cam cît „tine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cersetorii nu le schimbă niciodată. Intru cît esti însă în rînd cu viata, trebuie să te primenesti încontinuu, căci plinătatea unei existente se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex adevăruri.
Nimic din ceea ce stim nu rămîne neispăsit. Orice paradox, curaj de gînd sau indiscretie a spiritului le plătim scump mai curînd sau mai tîrziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoasterii. Ai sfîsiat un văl ce acoperea inconstienta naturii? Îl vei ispăsi într o tristete a cărei sursă n o vei bănui. Si a scăpat un gînd plin de răsturnări si amenintător? Sînt nopti ce nu pot fi umplute decît de evolutiile căintei. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le ai primit?!
Indirect, prin consecinte, cunoasterea i un act religios.
Ispăsim cu voluptate spiritul si cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoastere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de a se obisnui cu doze mici, — să facem si din actul reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinită a spiritului îsi află o ispăsire echivalentă.
Cultul frumusetii seamănă unei lasităti delicate, unei dezertări subtile. N o iubesti oare fiindcă te scuteste de a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viată cu un zîmbet de bucurie dureroasă si de superioritate visătoare. Din centrul frumusetii, totul este în urma noastră si nu putem privi spre viată decît întorcîndu ne. Orice emotie dezinteresată, neasociată imediatului existentei, încetineste mersul inimii. Intr adevăr, organul timpului, care i inima, ce ar mai putea marca în amintirea vesniciei care e frumusetea?!
Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitătii, ce se apleacă de cîte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pîngări nemărmurirea prin aburii respiratiei noastre!
Cînd toate lucrurile ce le as atinge ar deveni triste, cînd o privire furisată spre cer i ar împrumuta culoarea mîhnirilor, cînd n ar exista ochi uscati în preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele pasilor mei le ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci as avea dreptul si mîndria să afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferintă si orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urît si vulgar a scoate o afirmatie întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere si mîhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înăltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu si extrage tăria din umbrele vietii. In scuipat, în gunoi, în tina anonimă a ulitelor zace un izvor mai curat si nesfîrsit mai rodnic decît în împărtăsirea blîndă si ratională din viată. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vîntul, apun si răsar sori. Si n sîngele nostru nu cad stele spre a si recăpăta sclipirea?
Nu i loc sub soare ca să mă retină si nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spatiul devine vaporos în avîntul rătăcitor si n fuga nesătioasă. Ca să rămîi undeva, ca să ti ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spatiului, negîrbovit de amărăciuni. Cînd te găsesti într un loc, nu faci decît să te gîndesti la altul, încît nostalgia se conturează organic într o functie vegetativă. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natură.
Expresie a aviditătii de spatiu, nostalgia sfîrseste prin a l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existenta stationară a călugărilor îsi are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după vesnic alte locuri si alte depărtări. O emotie religioasă n asteaptă consolare de la spatiu; mai mult, ea nu i intensă decît în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi.
Cînd nu i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca în sprijinul rătăcirii? Si ce o să te lege de spatiu, cînd albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuti?
Dacă omul n ar fi stiut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s ar fi aprins întunericul.
Descompunerea cea mai oribilă, într un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli cînd, din aer sau de sub pămînt, o voce neasteptată îti dezvăluie cît esti de singur.
Să n ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiintă. Si năpăstuirea singurătătii nu pleacă decît din sentimentul că esti înconjurat de lucruri neînsufletite, cărora n ai ce să le spui.
Nu din extravagantă si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Stim noi prea bine că din singurătate...
Cînd nu ti poti aduna gîndurile si te supui, înfrînt, argintului lor viu — ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu însuti, că pari a asculta la marginile unei mări ce si a retras apele lectura propriilor memorii scrise într o altă viată... Incotro aleargă mintea, spre ce nicăieri îsi dizolvă granitele? Se topesc ghetari în vine? Si n ce anotimp al sîngelui si al spiritului te afli?
Mai esti tu însuti? Nu ti zvîcnesc tîmplele de teama contrară? Esti altul, esti altul...
...Cu ochii pierduti spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor.
Despre orice — si n primul rînd despre singurătate — esti obligat a gîndi negativ si pozitiv în acelasi timp.
Fără tristete ne am da noi seama, în aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se întîlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încît nu esti mai prezent tie însuti si mai solidar cu tine ca n clipele de tristete. Va fi aceasta — ca si constiinta — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cît ne îndepărtează însă de toate, cu atît coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristete fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces rational, căci neutralitatea ei n are adîncimea care asociază capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiintă serioasă este un animal ce îndeplineste conditiile de om; opreste i o clipă mecanismul de gîndire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altădată. Răpeste i însă tristetii reflexia; va rămîne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte.
A lua lucrurile în serios înseamnă a le cîntări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Intre seriozitate si tragedie (această tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decît între un functionar si un erou. — Filozofii sînt bieti agenti ai Absolutului, plătiti din contributiile mîhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios si au făcut o profesie.
Tristetea — în forma ei elementară — este o genialitate a materiei. Inspiratie primară fără gînduri. Trupul si a înfrînt conditia si tinde la o participare „superioară“ lui, iar în formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cît de organic ne apartinem.
Răpindu ne firii si redîndu ne nouă, tristetea i o izolare substantială a firii noastre, în deosebire de împrăstierea ontologică a fericirii.
In „accesele“ de milă se manifestă o atractie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fată de lipsa „bunului gust“ al milei, acest rău cu aparentele reale ale blîndetii.
In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al mintii, nu veti găsi o perversiune mai întunecoasă si mai frămîntată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decît „accesele“ ei. Si dac ar fi numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esentiale si consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbusirii, din mlastini si din putregai, întinderi ale milei si pretexte ale voluptătii ei infernale.
Nici o patologie n a studiat o fiindcă este o boală practică, si stiinta a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine ar adînci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mîna vreunui milostiv?
Rostul gînditorului este să întoarcă viata pe toate părtile, să i proiecteze fetele în toate nuantele, să revină neîncetat asupra ascunzisurilor ei, să i bată în jos si n sus cărările, de mii de ori să privească acelasi aspect, să nu descopere noul decît în ce a văzut nelămurit, aceleasi teme să le treacă prin toate membrele, amestecîndu si cugetele n trup — să zdrentuiască astfel viata gîndind o pînă la capăt.
Nu i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficientele vietii că numai cioburile unei oglinzi sfărîmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?
După ce ti ai dat seama că oamenii nu ti pot oferi nimic si continui totusi a i întîlni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zîmbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, înduiosător la bătrîni si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult că oamenii s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîsietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă întîlnire, si nu i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viata într un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinatie, transportînd nu oameni, ci despărtiri. Si viata ce i, dacă nu locul despărtirilor?
De cîte ori mă înduiosează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care asteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vietii, decît horcăitul clasic al sfîrsitului. — Si de cîte ori îmi zîmbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîsietoare: „Apropie te, vezi prea bine că si eu sînt muritor!“ — Sau cînd ochii mi s au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Priveste mă, este pentru ultima oară!“
...Si de aceea zîmbetul te opreste de la singurătatea din urmă, si oricît nu te ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el si ei să nu stie, să nu stie ce grei sînt de vremelnicie, ce mări poartă si la cîte naufragii nu ne invită frămîntarea inconstientă si incurabilă a zîmbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizîndu si sufletul spre tine si tu ridicînd — cu freamăt si îndurerare — lespedea surîsului!
Germinatia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cîte ori cugetăm, încît un gînditor absolut ar fi un schelet ce si ar ascunde oasele în... transparenta gîndurilor.
Paloarea e culoarea ce o ia gîndirea pe fata omenească.
Destin nu există decît în actiune, fiindcă numai în ea risti totul, fără să stii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce i istoric în om — este spatiul fatalitătii, abandonarea integrală fortelor constructive si destructive ale devenirii.
Si în singurătate risti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întîmpla, luciditatea atenuează irationalul soartei. Iti anticipezi viata, îti trăiesti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într adevăr, ce i singurătatea dacă nu viziunea trans lucidă a fatalitătii, maximum de luminozitate în agitatia oarbă a vietii?
Omul politic renuntă la constiintă; singuraticul, la actiune. Unul trăieste uitarea (si asta e politica); celălalt o caută (si asta i singurătatea).
O filozofie a constiintei nu poate sfîrsi decît într una a uitării.
Un om care practică o viată întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Femeia ce priveste spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, si setea de impalpabil pe care ti o satisface funebrul si parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuti. Ochi ce nu zăresc nimic si din fata cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezentei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cîndva tovarăsa noastră în Rai.
Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atractia transcendentului, o slăbiciune pentru aparentele cerului egală insensibilitătii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — desi îndeplineste conditiile initiale ale apropierii de el — o transformă într o voluptate, care se satisface cresterii ei proprii si slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient siesi, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări.
Melancolia i o virtute la femei si un păcat la bărbati. Asa se explică de ce acestia au folosit o spre cunoastere...
Există în unele surîsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăveste. Ele se încuibă si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitînd un control subteran. Femeile — ca si muzica — trebuie ocolite în receptivitătile tulburi care măresc pînă la lesin pretextele de înduiosare. Cînd vorbesti despre teamă, despre teama însăsi, în fata unei blonde spiritualizate de paloare si care si apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surîsul ei frînt si amar ti se rostogoleste n carne si si prelungeste prin ecouri chinul său imaterial.
Surîsurile sînt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte si pentru cel ce le primeste. O inimă atinsă de delicatete greu poate supravietui unui surîs duios. Tot asa, sînt priviri după care nu te mai poti hotărî pentru nimic.
Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfîsietoare si mai simbolică decît un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decît un cimitir, precum o indigestie — mai gînditori decît un filozof. Si mai mult decît catedralele, nu ne face mai religiosi mîna unui cersetor ce ne arată drumul de urmat într un oras mare si n care ne am pierdut?
Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult înainte de a i citi pe filozofi, privind atent, într un moment de oboseală, fata unui om bătrîn. Brazdele adîncite de necazuri, de sperante si de năluciri se înnegresc si se pierd parcă fără urmă într un fond de întuneric, pe care „fata“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. In fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrînit durata. Nu atîrnă timpul în ridurile bătrînetii si nu e fiecare cută un cadavru temporal? Fata omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstratie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei?
Inclină ti ochii spre un bătrîn cînd n ai Ecleziastul la îndemînă, fata lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăta mai mult ca înteleptii. Căci sînt încretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decît un tratat de zădărnicie. Unde să găsesti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, cînd peisajul deschis si accesibil al bătrînetii ti se oferă la toate colturile ca o lectie decisivă si o sentintă fără apel?
Neastîmpărul copiilor în bratele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n a simtit în sărutul unui bătrîn inutilitatea infinită a timpului?
De oameni mă separă toti oamenii.
De as alerga ca un nebun în căutarea mea, cine mi spune că nu mi voi iesi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi aduc bine aminte, iubit am altceva decît sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă si razele soarelui mai sfioase si că devenirea îsi cere scuze, schilodindu si ritmul, — aceluia îi lipseste baza cosmică a singurătătii.
Ruptura de fiintă te face bolnav de tine însuti, încît este destul să pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despărtire, pentru a te dizolva într un fior mortal. Si atunci, ca să trăiesti, risti imposibilul: accepti viata.
A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale lasitătii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s ar fi sinucis pînă acum. Stiind însă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emotii religioase. Ce e drept, ea n a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
Iubirea? Dar priviti cum fiece rază de soare se ngroapă într o lacrimă, de parcă astrul strălucitor s ar fi născut dintr un acces de plîns al Divinitătii!
Nefericirea este starea poetică prin excelentă.
In măsura în care animalele sînt capabile de nefericire în dragoste, participă la umanitate. De ce n am admite că privirea umedă a cîinelui sau duiosia resemnată a măgarului nu exprimă uneori regrete fără cuvinte? Există ceva sumbru si îndepărtat în erotica animală, si care ne o face atît de străină.
Literatura este o mărturie sigură că noi ne simtim mai aproape de plante decît de animale. Poezia în mare parte nu i decît un comentariu la viata florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.
Orice floare poate servi de imagine nefericirii în dragoste. Asa se explică apropierea noastră de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cînd florile sînt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.
La adică, ce face fiecare om? Se ispăseste pe sine însusi.
N as putea iubi decît un întelept nefericit în dragoste...
Ceea ce face orasele mari atît de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar sansele scad pe măsura ce dorinta creste. Căutarea fericirii indică distanta de rai, gradul căderii umane. Si atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai îndepărtat de Paradis?
Poti înghiti biblioteci întregi, nu vei găsi mai mult de trei patru autori care merită a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sînt niste analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie învătati, dar care, în fond, nu ne spun nimic. As vrea să pot interveni în istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîtia creatori care n au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n a ajuns la rădăcinile vietii, oricîte posibilităti de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de indiferentă. Este mai mult decît înfiorător să te gîndesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevărat, ce putine existente complete au apărut pînă acum. Si ce i o existentă completă, si ce nseamnă a sti? — A păstra o sete de viată în amurguri...
Anumite fiinte simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viată intensificată, asa încît negatia bolnăvicioasă a vietii este în acelasi timp omagiul ei.
Oare ar fi existat criminali dacă sîngele n ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne si mă îndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri molesitoare si rosii, vreun pumnal s ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emană aburi adormitori, în care asasinul nădăjduieste a si îmblînzi fiorurile de gheată. O singurătate neîndulcită de înduiosări generează crima, încît orice morală ce vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce directie trebuie să dăm singurătătii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.
Găsi va cineva vreodată cuvinte pentru freamătul care împreună în infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzică, plecînd din toate zorile si apusurile acestei lumi, — putea va ea transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si nefericirii? Un naufragiat bătut de toate valurile, izbit de toate stîncile, chemat de toate întunecimile — si care ar tine soarele în brate! Epavă rătăcind cu izvorul vietii la piept, strîngîndu i strălucirea lui mortală, înecîndu se cu el în valuri, căci fundurile mării asteaptă din vesnicie lumina si groparul ei.
Contactul între oameni — societatea în genere — n ar fi posibil fără întrebuintarea repetată a acelorasi adjective. Interziceti le prin lege si veti vedea în ce mică măsură omul este un animal sociabil. Vor dispărea imediat conversatia, vizitele, întîlnirile, si societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gîndire a dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplică lui Dumnezeu si unei mături. Altădată, Dumnezeu era infinit; astăzi e epatant. (Fiecare tară îsi are expresiile vidului ei mental.) — Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebră a lui Aristot cade.
Diferentele dintre filozofii antici si cei moderni, atît de frapante si de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că acestia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cînd aceia în grădini, în piete sau la cine stie ce margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, stăteau multă vreme întinsi, căci stiau bine că inspiratia vine orizontal. Astfel, ei asteptau gîndurile, pe cînd modernii le siluiesc si le provoacă prin lectură, făcînd impresia că nici unul n a cunoscut plăcerea iresponsabilitătii meditative, ci si au organizat ideile cu aplicatie de întreprinzători. Niste ingineri în jurul lui Dumnezeu.
Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea în preajma lor.
Fiecare pozitie a vietii este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gîndesc la altă lume, fiindcă gîrbovi de obicei, s au săturat a o privi pe aceasta.
Cărui om, zărindu se n oglindă într un semiîntuneric, nu i se pare a se fi întîlnit cu sinucigasul din el?
Poti iubi o fiintă impermeabilă Absurdului si care nu bănuieste din ce tragedie pleacă el, din cîte elegante de venin, din cît rafinament de dezolare, din cîte reflexe vicioase si înselătoare ale pustiului lăuntric?
Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatică a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi măsurată decît prin abundenta acestor funeralii logice care sînt formulele absurde.
Muritorii de totdeauna s au ferit cu teamă de ele, au priceput ei negresit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le au putut prefera sigurantei sterpe, calmului compromitător al ratiunii.
De cîte ori mă gîndesc la moarte, îmi pare că voi muri mai putin, că nu pot să mă sting, stiind că mă voi stinge, că nu pot să dispar, stiind că voi dispărea... Si dispar, mă sting si mor de totdeauna.
Viata i eterică si funebră ca sinuciderea unui fluture.
Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi însă prea bine că n o face... Căci atîta generozitate ar costa o viata.
Pentru fiece problemă îti trebuie altă temperatură. Numai nefericirii îi convine oricare...
Să pari vesel tuturor si nimeni să nu vadă că si fulgii sînt lespezi de mormînt! A avea vervă în agonie...
Moralitatea subiectivă îsi atinge punctul culminant în hotărîrea de a nu mai fi trist.
Permeabilă demoniei, tristetea este ruina indirectă a moralei. Cînd răul se opune binelui, el participă la valorile etice ca fortă negativă, cînd însă îsi cîstigă autonomia si zace în sine, fără a se mai afirma în luptă cu el, atunci realizează demonia. Tristetea i unul din agentii de autonomie a răului si de săpare a eticii. Dacă binele exprimă elanurile de puritate ale vietii, tristetea i umbra lui incurabilă.
Creatiile spiritului sînt un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.
Melancolia i starea de vis a egoismului.
De n ar exista o voluptate secretă în nefericire, am duce femeile să nască la abator.
Spune unui suflet delicat: despărtire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvînt unui om de rînd nu i inspiră nimic. Si nu numai despărtire, ci orice. Diferenta între oameni se măsoară după rezonanta afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfîrseală extatică ascultînd o expresie banală, altii rămîn reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dictionar care să nu ascundă o suferintă, iar acestia nici n o au în vocabular. Prea putini sînt cei ce si pot întoarce cugetul — oricînd — spre întristare.
Oricît s ar lega bolile de constitutia noastră, este imposibil să nu le disociem, să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cînd vorbim de un om nesănătos îi precizăm boala ca o anexă fatală, care introduce un plus de iremediabil identitătii lui initiale. In fata noastră, el rămîne cu boala lui, care păstrează o independentă si o obiectivitate relativă. Ce greu e însă a disocia melancolia de o fiintă! Căci ea i boala subiectivă prin excelentă, inseparabilă de cel posedat, aderentă pînă la coincidentă, si ca atare incurabilă. Să nu existe leac pentru ea? Totusi; dar atunci trebuie să ne lecuim de propriul eu. Nostalgia după altceva din reveriile melancolice nu e decît dorul după un alt eu, dar pe care l căutăm în peisaje, în depărtări, în muzică, înselîndu ne fără voie asupra unui proces mult mai adînc. Totdeauna ne reîntoarcem nemultumiti si ne abandonăm nouă însine, căci nu este iesire din boala care ne poartă numele si pe care pierzînd o, nu ne am mai afla.
Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne întelegem cu ea si altundeva decît în pat. Dar la drept vorbind, nu i si aceasta o înselăciune? Sîntem oare mai departe unul de altul decît în cvasiidentitatea orizontală? De unde altcum pornirea obscură si nestăpînită, a ceasurilor tulburi, de a ti vărsa plînsuri tainice pe sînii femeilor pierdute, în hoteluri vechi?
Nu atît din instinct, cît din groaza de plictiseală atîrnăm de femeie. Si se prea poate ca ea să nu fie decît o născocire a acelei groaze. Din frica de singurătate a lui Adam a plămădit Dumnezeu pe Eva, si de cîte ori ne năpădesc fiorurile izolării am oferi Creatorului cîte o „coastă“, pentru ca, născută din noi, să ne sorbim în femeie propria singurătate.
Castitatea este un refuz al cunoasterii. Ascetii îsi puteau satisface dorinta de pustiu mai usor în preajma femeii, dacă spaima de „ispită“ nu i ar fi deposedat de adîncimea misterioasă a sexualitătii. Panica într o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea însăsi obiect, însufletit de patimile plictiselii noastre.
O fiintă pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona în voia ondulatiilor capricioase. Spirit înseamnă rezistentă, pe cînd melancolia, mai mult decît orice, presupune ne rezistenta la suflet, la fierberea elementară a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce în noi e nestăpînit, tulbure, irationalul alcătuit din vis si bestialitate, deficiente organice si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea îngerilor si ne fac să privim dispretuitor spre crini — constituie zona primară a sufletului. Aici se află melancolia acasă, în poezia acestor slăbiciuni.
Cînd te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îti dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligă să te scufunzi în adîncimea primară, să ti recunosti sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă.
Melancolia i o distantă de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanentă a tesuturilor. Prin apelul neîncetat la spirit, bărbatii i au adăugat o nuantă reflexivă, ce n o întîlnim la femei, care, nerezistînd niciodată sufletului lor, se tălăzuiesc într o melancolie imediată.
Nevoia de un timp pur, curătit de devenire, si care să nu fie eternitate.... O subtiere eterică a „trecerii“, o crestere în sine a temporalitătii, un timp fără „curgere“... Extaz delicat al mobilitătii, plenitudine temporală în afară de clipe... A te scufunda într un timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atît de aeriană, că inima noastră l poate întoarce înapoi, el nefiind pătat de ireversibil si nici atins de irevocabil...
...Incep să bănuiesc felul în care el s a insinuat în Paradis.
Cine n are organ pentru eternitate o concepe ca o altă formă a temporalitătii, încît alcătuieste imaginea unui timp ce curge în afară de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporală a eternitătii ar fi atunci o curgere în sus, o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc lunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.
Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticală, dar numai atîta vreme cît durează actul acestei suspendări. Odată consumat, eternitatea neagă timpul, constituind o ordine ireductibilă. Schimbarea directiei naturale, violentarea temporalitătii din accesul la vesnicie ne arată cum orice act de înfrîngere a vietii implică si o siluire a timpului. Dimensiunea verticală a suspendării este o perversiune a simtului temporal, căci eternitatea n ar fi accesibilă fără depravarea si vicierea acestuia.
Boala reprezintă triumful principiului personal, înfrîngerea substantei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sănătatea — chiar în forma transfigurată a naivitătii — exprimă participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cînd boala este sursa directă a separativitătii. Ea schimbă conditia unei fiinte, plus ul ei determină o unicitate, un salt peste firesc. Diferenta între un om bolnav si unul sănătos este mai mare ca între ultimul si nu importă care animal. Căci a fi bolnav înseamnă a fi altceva decît ceea ce esti, a te supune determinărilor posibilului, a identifica momentul cu surpriză. In mod normal dispunem de soarta noastră, ne prevedem în fiecare clipă si trăim într o sigurantă plină de indiferentă. Sîntem liberi să credem că în cutare zi, în cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne împiedică să ne bazăm pe interesul ce l vom acorda unor lucruri oarecare. — Dimpotrivă, în constiinta generată de boală. Nici o urmă de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respiră prin toti porii, urîtul izvorăste din membre si toate alcătuiesc apoteoza necesitătii care este boala. Niciodată nu stii ce vei face, ce se va întîmpla, ce dezastre pîndesc în umbrele lăuntrice, nici în ce măsură vei iubi, nici în ce măsură vei urî, pradă climatului isteric al nesigurantelor. Boala care ne separă de natură ne leagă de ea mai rău decît mormîntul. Nuantele cerului ne obligă la modificări echivalente în suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzătoare, anotimpurile la o periodicitate blestemată. Astfel, traducem moral întreagă natura. La distantă infinită de ea îi tălmăcim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei în pendulatiile unei inimi incerte. Să stii că n ai nici o legătură cu lumea si să i înregistrezi toate variatiile, iată paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gîndi dincolo de fiintă si conditia de cersetor al propriului trup. Căci, într adevăr, nu întindem mîna spre noi însine, nu ne solicităm sprijinul, vagabonzi la portile eului nostru, în abandonarea unei vieti fără leac? Nevoia de a face ceva pentru tine însuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!
De am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cersetori, căci muritorii trag spre suferintă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată si de necesitate invincibilă.
Boala este modul în care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slăbiciuni. In orice durere, absolutul mortii gustă devenirea, chinul nostru nefiind decît ispita, degradarea voluntară a întunericului. Si astfel, suferinta nu e decît un „minus de absolut“ al mortii.
„Mi s a făcut inima ca ceara si se topeste înlăuntrul meu.“ (Psalm XXII) Fă, Doamne, ce mai poti pînă nu ti trîntesc oasele mele în cap!
Muzica este timp sonor.
Viata si cu mine sîntem două linii paralele ce se întîlnesc în moarte.
Fiecare om este propriul lui cersetor.
Ametelile cărora sînt supusi unii oameni si care îi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri în plină stradă au un sens mai adînc decît sînt înclinati a crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical — a te degaja de pozitia naturală a omului — nu si are sursa într o tulburare nervoasă sau într o compozitie a sîngelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce l însotesc. Ai uzat omenescul în tine? Atunci părăsesti fatal forma prin care el s a definit. Cazi; fără ca totusi să te reîntorci la animalitate, căci este mai mult decît probabil că ametelile ne aruncă la pămînt pentru a ne da alte posibilităti de înăltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregăteste o altă crestere si, schimbîndu ne înclinarea corpului, ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.
Senzatiile stranii de ameteală, care te apucă orisiunde si mai cu seamă de cîte ori distanta de om evoluează în directia infinitului, nu indică numai o prezentă agresivă a spiritului, dar si o ofensivă năprasnică a tot ce am adăugat peste constantele soartei umane. Căci ameteala este simptomul specific al depăsirii unei conditii firesti si al imposibilitătii de a mai împărtăsi pozitia fizică legată de ea. Rupîndu se legăturile lăuntrice cu omul, semnele lor exterioare urmează procesul de disolutie. Tulburări analoage trebuie să fi resimtit animalul cînd a început să se ridice în două labe. Si nu sînt introspectii regresive care ne coboară pînă la acele îndepărtate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de ametelile începutului uman?
Tot ce nu este inert trebuie, în grade diferite, să se rezeme. Si cu atît mai mult omul, care nu si împlineste destinul decît născocindu si sigurante si nu si păstrează pozitia decît prin tonicul înselăciunilor. Dar cine e pus în fata sa însusi, cine lunecă în transparenta propriei conditii, cine nu mai e om decît în bunăvointele memoriei — mai poate el apela la sprijinul traditional, la mîndria animalului vertical, si mai poate să se rezeme pe sine, cînd de mult nu mai este el?
Obiectele îl mai tin doar să nu cadă, asteptînd să rodească fructele altei vieti în seva atîtor ameteli.
Putrezeste omul în tine în abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprimă mai direct această supremă destrămare ca nesiguranta pasilor în lume. Ameteala consecutivă finalului uman este un fior de limită, la început prevestitor si dureros, apoi promitător si întăritor. O sperantă de o vitalitate drăcească ne mînă spre căderi repetate, în vederea unor purificări nebănuite. Altceva va începe, după ce omul s a copt în noi si a lesinat, ceva străin presimtirii celor rămasi în urmă, pe la mijlocul umanitătii. Să ti se descompună Dumnezeu în vine, să l îngropi împreună cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stîrvuri umane si divine să ti îngrasi verdeturi de nădejde, si lumini de putregai să sprijine timiditatea atîtor zori!
Dar pentru a te purifica de mostenirea omenescului tău, învată a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la răspîntiile tale. Priveste un om stingher care asteaptă ceva si întreabă te ce. Si vei vedea că nimeni n asteaptă nimic, nimic ce n ar fi moartea. Fost ai cîndva destul de nfrigurat să vezi aceasta, să vezi cum toti se nsală, cum toti fără să stie întind spre moarte mîinile, cînd cred că vine cineva, că n au stat în zadar? De ce fiinta singură, cu ochii plecati de o atentie obosită, si de ce orice vietate ne pare că n au ce astepta, că nu este un ce, în afară de atractia caldă si rece a mortii, rătăcitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi si colturi de stradă? Să nu existe întîlniri decît cu ea? Pe cine, pe cine poate astepta un muritor fără să moară? Mergi în calea lui ca să trăiesti, să „trăiesti“ lîngă un muritor? Ce îngrozitor să nu observi că fugi după cei ce mor ca să scapi de moarte!
Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreantă pînă la catedrală. Si tot asa, el nu i viată decît din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietătile se bucură si gem în el.
Nici un pictor n a reusit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi înteles incompatibilul ochilor animalici: o enormă tristete si o lipsă de poezie echivalentă.
Privirea omenească n a adăugat decît accentul de regret poetic, a cărui absentă indică la fiintele respective vecinătatea originii lor.
Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate. Noblete nu există decît în melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant să stii în ce nuantă a urîtului de lume te ai gîndit la Dumnezeu...
Un gînditor ce ar auzi cum putrezeste o idee...
„A omorî timpul“, asa se exprimă banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta cursului temporal fată de imediatul vital ne face sensibili la inesentialul, la vidul devenirii, care si a pierdut substanta; o durată fără continut vital. Trăirea în imediat asociază viata si timpul într o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul elementar al naivitătii. Cînd însă atentia, fruct al unor inegalităti lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii si se înstrăinează de ceea ce palpită în devenire, ne pomenim prezenti într un gol temporal, care în afară de sugestia unei desfăsurări fără obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul în timpul inexpresiv, emancipat de viată, ce o evacuează chiar, spre a si crea o sinistră autonomie. Si atunci ce mai rămîne? Vidul omului si vidul vremii. Împerecherea a două neanturi generează plictiseala — doliu temporal al constiintei separate de viată. Ai vrea să trăiesti si nu poti „trăi“ decît în timp; ai vrea o baie de imediat si nu poti decît să te usuci în aerul purificat de fiintă al unei deveniri abstracte. Ce e de făcut împotriva plictiselii? Cine e dusmanul ce trebuie răpus sau măcar uitat? Desigur timpul — si numai el. Am fi noi însine — de am trage ultimele consecinte. Dar plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea caută în imediat ceea ce nu poate fi găsit decît în transcendent.
„A omorî timpul“ nu înseamnă decît a nu mai „avea“ timp — căci plictiseala e cresterea lui abundentă, multiplicarea lui nesfîrsită în fata sărăciei imediatului. „Omori“ timpul pentru a l sili să intre în tiparele existentei, pentru a nu si mai însusi prerogative de existentă.
Orice solutie împotriva plictiselii este o concesie vietii, a cărei bază se clatină în hipertrofia temporală. Existenta nu i suportabilă decît în echilibrul dintre viată si timp. Situatiile de limită derivă din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus în fata pozitiei tiranice a timpului, victimă în imperiul lui, ce o să mai „omoare“, cînd viata nu mai e prezentă decît în sclavia regretului?
As vrea uneori să fiu atît de singur, că mortii, enervati de mahalaua si de zarva cimitirului, l ar părăsi — si invidiindu mi linistea, mi ar cere rugător ospitalitatea inimii. Si cum ar coborî ei pe scări tainice spre funduri de nemărmurire, deserturile tăcerii le ar scoate un oftat ce ar trezi faraonii din perfectiunea adăpostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertînd din întunecimile piramidelor, să si continue somnul în morminte mai sigure si mai imobile.
Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decît de imediatul ei.
De ar fi femeile nefericite în ele însele, si nu din pricina noastră, de ce jertfe n am fi capabili, de cîte umilinte si slăbiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptăti si nici sorbi delicii, decît în aromele insinuante, în mrejele îmbătătoare ale nefericirii. Cum numai întîmplarea le face triste, pîndim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii si paraziti îngîndurati ai lui Eros. Femeia i Paradisul ca noapte. — Asa se proiectează în setea de obscuritate mătăsoasă, de ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asază în centrul zvîrcolirilor noastre — vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de umbre.
In durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic, este atît de natural, că nu te poti scoborî la nivelul unei atari banalităti. Problema cea mare este atunci a trăi; a căuta secretul acestei chinuitoare imposibilităti, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explică de ce reformatorii — frămîntati pînă la obsesie de a da alte tipare vietii — au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le părea o evidentă strivitor de comună. Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atît de apropiată, încît e aproape comic s o mai transformi în problemă? E destul să suferi, să suferi îndelung, ca să ti dai seama că în lumea asta totul e evidentă — afară de viată. Răpit din mrejele ei, faci tot posibilul s o asezi în alte ordine, să i dai alt curs sau, în sfîrsit, s o născocesti. Reformatorii au ales căile prime; ultima e solutia extremă a unei extreme singurătăti.
Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferintei. Pe măsură ce durerile devin grave si mature, îndepărtîndu ne de viată — aceasta se fixează fatal în centrul perspectivei, încît nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinătatea ei. Iată de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decît la marginea prăpastiei.
De si ar aseza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne ar sta nouă asa, singuri si nemîngîiati...
O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura însăsi îti dă un certificat de deces cînd te povestesti muritorilor.
Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...
Să nu mai poti trăi decît deasupra sau sub spirit, în extaz sau imbecilitate! Si cum primăvara extazului moare în trăsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilitătii nu se mai termină niciodată. Fioruri prelungi de nebun beat, tăndări si gunoaie risipite în sînge oprindu i mersul, lighioane scîrboase spurcînd gîndurile si draci cărînd idei printr un creier pustiit... Ce vrăjmas a biruit spiritul? Si ce substantă de ntuneric hrăneste atîta noapte?
Groaza ce se ntinde la poalele imbecilitătii înaltă aburi de adormire mută si viata tace resemnată, în ceremonialul funebru de ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locasurile de veci sînt prea înguste imensitătii lui crepusculare.
Idiotenia este o groază ce nu poate gîndi asupra ei însăsi, un neant material. — Cînd separatia de tine însuti prin reflexie îsi pierde din tărie si n ai distantă de propria ta groază, o introspectie atentă te obligă la o privire frătească spre idioti. Ce mare boală este groaza!
Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea si ce usoară trebuie să fie ultima!
După ce ai adunat cu trudă si cu hărnicie atîta izolare, sentimente de proprietar te mpiedică să mori cu cugetul împăcat. Atît avut fără mostenitori! Spulberare este cuvîntul pentru rosturile din urmă ale inimii...
Azvîrlit în preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr o mîhnire rece — vidul lăuntric îti descoperă nedeterminarea infinită ca formă a ispăsirii.
In plină lumină să te gîndesti la noapte, să ti fugă cugetul spre ea în mijlocul amiezei... Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreste pînă la suferintă aspiratia nocturnă a sufletului. De ne ar servi azurul de pat si soarele de pernă, sfîrseala voluptuoasă ar chema noaptea spre a si îndestula nevoia de oboseală vastă. Tot ce în noi este dimensiune nocturnă plămădeste un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfîrseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfîrsire negativă.
Singurătatea este o operă de convertire la tine însuti. Se întîmplă însă că, adresîndu te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu esti singur de cîte ori esti mai singur.
Dacă soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui o rînjetului unui idiot.
Cînd ai murit lumii, ti e dor de tine însuti si ti consumi ce ti mai rămîne de trăit într o nostalgie neîmplinită. Dumnezeu este un vecin fată de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărîmuri si să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.
Indivizii sînt organe ale durerii. Fără ei, disponibilitătile de suferintă ale naturii ar fi transformat o în haos. Individuatia, determinîndu se ca formă originară a ispăsirii, a salvat echilibrul si legile naturii. Cînd durerea n a mai putut rămîne în ea însăsi, au apărut fiintele ca s o scape de chinurile virtualitătii. Orice act este o perfectiune de suferintă.
Doar prin distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebră este o sursă de nedefinibile încîntări.
Asteptarea — ca ritm ascendent — defineste aspectul dinamic al vietii. Inteleptii — datorită exercitiului luciditătii — o suspendă, fără ca totusi să înlăture surprizele viitorului. Numai idiotenia — perfectiune a ne asteptării — se asază în afară de timp si de viată. O detasare completă de lucruri nu trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.
După fiece intensitate, nu redevii persoană, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmări mai grave decît orice intoxicare. Starea consecutivă betiei e domoală si plăcută fată de întepenirea ce urmează slăbiciunilor împlinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar să simti groaza de a nu mai întelege nimic si nu reintri în materie decît după extaz. Cine ar avea curajul să definească acele clipe în care sfintii se uită n sus spre idioti?
Preocupările teologice au împiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectînd în Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistră ajungea, dacă îsi aplica interesul si curiozitatea asupra lui însusi din începuturi. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Si, într adevăr, unde am ajuns cu psihologia si cunoasterea de sine? Să ne transformăm în viermi, în viermi ce n au nevoie să si mai caute cadavre...
Prostia este o suferintă nedureroasă a inteligentei. Ea apartine naturii si n are astfel istorie. Nici măcar în patologie nu intră prostii, fiindcă au de partea lor eternitatea.
Icoana cea mai veridică a lumii s ar putea alcătui din „licăririle“ unui idiot — dacă el ar putea învinge senzatia de putrezire a sîngelui si si ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.
Vocea sîngelui este o elegie neîntreruptă.
A trăi sub semnul muzicii înseamnă oare altceva decît a muri cu gratie? Muzica sau incurabilul ca voluptate...
De n ai usurat pe nimeni în a nu fi, n ai cunoscut nicicînd lanturile fiintei si nici emotia dureros de rară cînd cineva îti multumeste de a l fi sprijinit în moarte, de a i fi întărit sfîrsirea si gîndul sfîrsirii, de a l fi scutit de trivialitatea încurajărilor si a nădejdilor.
Nici nu ne închipuim ce multi sînt acei ce asteaptă să i dezlegăm de fericire...
Cele două tipuri de filozofi: cei ce gîndesc asupra ideilor si cei ce gîndesc asupra lor însisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire...
Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Esti predestinat să trăiesti în preajma categoriilor sau în preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poetică a nefericirii.
Oricîte pretentii am avea, în fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singurătătii. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă si chiar risipitoare...
Rostul muzicii este să ne mîngîie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanta noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creatia muzicală.
Finetele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristetile ei cădem perpendicular pe cer.
Tot ce nu e sănătate — de la idiotenie la genialitate — este o stare de groază.
Sensibilitatea pentru timp e o formă difuză a spaimei.
Cînd nu te mai poti gîndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta că în nesfîrsitul gol al misticilor se agită o tendintă secretă de înăltare, pîlpîie stingher un avînt vertical, pe cînd vidul orizontal al idiotilor este o întindere stearsă pe care lunecă surd teroarea. Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitătii si nici o culoare nu însufleteste clipa vesnică si zările ei moarte.
Putinta de a fi vesel printre oameni, si mai cu seamă cînd te stînjeneste si privirea unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii. Totul e înghetat si tu esti risipitor de zîmbete; nici o amintire nu te mai poartă spre cel ce ai fost si ti scornesti săgalnic un trecut; sîngele refuză adieri de dragoste si patimile aruncă flăcări reci peste ochi stinsi.
O tristete ce nu stie să rîdă, o tristete fără mască este o pierzanie ce lasă n urmă ciuma si, fără îndoială, de n ar fi rîsul, rîsul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la penalităti mîhnirile. Pînă si grimasele agoniei nu sînt decît încercări nereusite de rîs, care trădează însă natura echivocă a acestuia. Asa se explică de ce astfel de accese ne lasă un gol mai amar decît o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmează unui rîs năvalnic, fără măsură si fără crutare. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cînd n ai chemare si nu esti învechit în ea. Oboselii delicate a tristetii, veselia este un atletism istovitor.
Pînă si tristetea este un mestesug. Căci nu te deprinzi asa de usor să fii singur si zi de zi trebuie să te căznesti în nemîngîiere, supunînd năvala amărăciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil în nefericire si de simetrie în mîhniri pare a le fi lipsit poetilor. Căci ce înseamnă a fi poet? A nu avea distantă de propriile mîhniri, a fi identic nefericirii proprii.
Preocuparea de educatie personală, pînă si în aceste lucruri, trădează un rest filozofic într un suflet atins de poezie. Superstitia teoretică organizează totul, pînă si tristetea. Însăsi moartea unui filozof seamănă unei geometrii descompuse, pe cînd poetul, purtîndu si din viată mormîntul, a murit înainte de moarte. Miezul lăuntric al poeziei este o sfîrsire anticipată si lira n are glas decît în preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede în mormînt ca pe ritm si pe rimă, căci versurile n au făcut decît să ridice lespezi pentru însetatii noptii.
Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însăsi. — Curios cum tot ce ar trebui să ne facă mai putin străini în lume sapă doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.
Oare lumea nu i străină în sine?
Esti singur totdeauna fată de tine însuti, nu fată de altcineva.
Filozoful se gîndeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esentă, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă si impersonală a lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea îsi extrage vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentială, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
Nu vorbi de singurătate dacă nu simti cum se clatină Dumnezeu... si nici un blestem, dacă nu L auzi sfîrsindu se în tine.
Viata este ceea ce as fi fost, de nu m ar fi robit ispita nimicului.
Mor în suflet ecourile echivoce ale clipei în care viata — surpriză a indiferentei initiale — străpuns a linistea neantului.
Dumnezeu este încercarea ultimă de a ne îndestula dorinta de somn... Astfel devine el un cuib de cîte ori cresc aripi oboselii noastre.
Dezlipirea muzicală de lume subtiază obiectele în fantome; nimic nu se mai întîmplă în preajma ta si ochii nu mai sînt în slujba fiintelor. Ce să mai vezi, cînd totul se întîmplă departe? Tristetea — deficientă optică a perceptiei...
Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adîncă, de trebuie să sărim prin atîtea pînă să ne rupem capul.
Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci fată de disperarea îmbălsămată care e El, omul e o mumie fîsneată.
Timiditatea este arma ce ne o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.
Cînd te crezi mai tare, te pomenesti deodată la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mîntui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile vietii sînt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!
Privegherile înfricosate ne mîntuie — peste vrerea noastră — de superstitia fiintării si, obosindu ne avîntul, ne hrănesc din adierile desertului divin. Slăbirea vointei înfige pe Dumnezeu — ca un par de spînzurătoare — în mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.
Dragostea de frumusete este inseparabilă de sentimentul mortii. Căci tot ce ne răpeste simturile în fioruri de admiratie ne ridică într o plenitudine de sfîrsit, care nu e decît dorul arzător de a nu supravietui emotiei. Frumusetea îti sugerează icoana unei zădărnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invită la o sfîrseală aromată, în care vesnicia pare a se fi topit în timp.
O agonie neîmplinită este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu ti sopteste despre moarte si nu te ajută în a nu mai fi...
Interpunîndu se între noi si lucruri, ea ne a înstrăinat firea, purtînd astfel răspunderea înapoierii noastre în cunoastere. Cît datoreste spiritul nefericirii în dragoste! S ar putea prea bine ca el să nu fie decît opera acesteia.
Observati de altfel că femeile n au intrat în istorie decît în măsura în care au putut face pe bărbati mai singuri.
Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna vesnică a Creatorului si dintr un cer necopt pentru a si scutura stelele. Anotimpul la care s a oprit ne arată prea bine că El nu i o auroră, ci un amurg, si că doar prin umbre ni l apropiem. Dumnezeu — o toamnă absolută, un sfîrsit initial.
Primăvara — ca orice început — este o deficientă de vesnicie. Si oamenii care mor în ea sînt singurele punti spre absolut. Cînd totul înfloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca să salveze periferia metafizică a primăverii.
La nceput a fost Amurgul.
Intr o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe si crinii ar deschide un bordel.
Atît bucuria, cît si veselia înviorează, dar una spiritul si alta simturile. — A vorbit cineva de veselie în mistică? S a auzit vreodată de vreun sfînt vesel? Dar bucuria însoteste extazul si învecinează cu cerul pînă si în forme domoale.
Nu poti fi vesel decît între oameni; nu poti cunoaste bucuria decît singur. Trebuie să fii vesel cu cineva; cînd n ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile bucuriei.
Nu există boală de care nu ne ar vindeca o lacrimă ce ar începe să cînte...
Vîrtejul mortal ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate... Nu poti descoperi acest tainic unde, asezat în afară de vreme si de vesnicie, dar sufletul se ridică prin flăcări finale spre o pajiste incendiară. Mori si trăiesti într o logodnă mistică cu singurătatea... Ce demon de fiintă si de nefiintă te scoate din toate spre un tot, în care viată si moarte înaltă boltile unui suspin? De acum să urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă în urmă nimicul si alte ceruri, în spatiul ce adăposteste singurătatea, atît de pur că si neantul îl pătează. Unde, unde? — Dar nu simti o adiere, ca visul de nevinovătie al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia unui trandafir?
Asa trebuie să fie amintirea neantului într o floare vestejită n Dumnezeu.
Doamne, m am născut sfîrsit în tine, în tine Prea sfîrsitule. — Si uneori ti am jertfit atîta viată, c am fost fîntînă săritoare prin restristea ta. Sînt stîrv sau vulcan în tine? Sau nici tu nu stii, Părăginitule?! — Freamătul demiurgic cînd strigi: ajutor! ca viata să nu moară de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pămînt; în el să mi fac un leagăn si un sicriu, si să mă nasc din mine si să mor în mine.
Cînd aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu ti mai spun nimic. Acum sau pururea sînt elemente cu care se operează în lume, sînt puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblăm să l cucerim, sau timpul o lipsă de merit, de care ne scuzăm în toate împrejurările. Ce sînt toate acestea, pentru cine priveste din absenta absolută si si deschide ochii în desăvîrsirea unui nicăieri? Zăreste el, în încîntarea pură a nimicului, în privelistea bolnăvicios de goală, vreo pată ce s atingă un nesfîrsit virgin?
Timp si eternitate sînt forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepădării totale, care e o muzică fără sunete, o aspiratie fără dorintă, o viată fără respiratie si o moarte fără stingere.
La marginea extremă a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodată si totdeauna îsi pierd întelesul, căci unde să mai găsesti un loc sau o clipă, cînd nu mai păstrezi din lume nici amintirea ei?
Acest nicăieri voluptuos, dar de o voluptate fără continut, e un extaz formal al irealitătii. O stare de transparentă devine fiinta noastră si un trandafir gîndit de un înger nu e mai usor si mai vaporos ca înariparea spre desăvîrsirea planantă a nefiintei.
Vesnicia e un prilej de mîndrie a muritorilor, o formă pretentioasă, prin care îsi multumesc un gust trecător de nonviată. Vesnic dezamăgiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el trăiesti, căci nu se poate respira decît în betia infinitei deveniri, pe cînd eternitatea este luciditatea devenirii.
Cînd, în curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim răzvrătiti din betia fiintării, încercarea de evadare ne împinge spre negarea timpului. Decît, eternitatea ne obligă la o continuă comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai întîmplă în suspendarea radicală din experienta neantului, care „este“ neutralitate atît fată de timp, cît si de vesnicie, neutralitate fată de „orice“.
Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternitătii.
Curios cum, atunci cînd îti dai seama că fiintele sînt umbre, că totul e zadarnic — te îndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost în contemplatia nimicului, cînd puteai rămîne prea bine în umbrele si în nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?
Eventualitatea paradisului mă face să sorb toate amărăciunile de sub soare... Si chiar fără sansa acelei perfectiuni, nu e îngrozitor să mori pe la mijlocul lor, să lasi atîtea neîmplinite mîhniri, să te săvîrsesti în diletant al nefericirii? — De ti supravietuieste o singură tristete, zadarnic cersit ai izbăvirea nemiloasei nopti.
A vorbi de eternitate si a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti că esti în eternitate înseamnă a fi în clar cu distanta ta de ea, a nu fi total înlăuntrul ei. Din zarea unei totalităti vii, a unei existente prezente, constiinta indică totdeauna o absentă.
Doar trăind nemijlocit si naiv în vesnicie, ai înfrînt energia organului temporal. Sfintenia — un imediat al eternitătii — nu se mîndreste cu pasul împlinit în afară de trecerea directă a lucrurilor, fiindcă ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Mărturisirile sfintilor izvorăsc din povara pozitivă a vesniciei. Cărtile lor cad în timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.
Pierderea naivitătii naste o constiintă ironică, pe care n o poti înăbusi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvălesti într o isterie duioasă si spui tuturor că vietuiesti... Si ei te cred.
Devenirea e agonie fără deznodămînt, fiindcă supremul nu i o categorie a timpului.
Deserturile sînt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele îsi plimbă oboseala de totdeauna si prin ele se vaicără chinuitele noastre avînturi. Singurătatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de nceput se ntrec ei în a fi singuri — si noi venit am tîrziu, chiar prea tîrziu, la un concurs fatal. Cînd se vor retrage din arenă, rămîne vom singuri în Singurătate, si pustiurile vor fi neîncăpătoare pentru un salt mortal.
Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului — cu conditia să fie suferintă. Chinul în gunoi, în murdărie, teroarea n mahala devin surse mistice — si esti mai aproape de cer cînd te îneci cu groază într o mocirlă, decît privind nepăsător icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunătatea, unul moral. (Stim noi prea bine că morala nu i decît aspectul cetătenesc al înclinării noastre spre Absolut!)
Din fierberea duhorilor lăuntrice se ridică aburi avîntati spre azur. De simti nevoia, aruncă un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de măretia lor decît zărindu i demn si cuviincios. O balegă răsfrînge cerul mai personal decît o apă cristalină. Si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastră a inocentei.
Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritătii. Imaginile de desăvîrsire propuse de muritori trezesc o impresie de neîndestulare, de viată neîmplinită si nereusită. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n au cunoscut suferintele degradării, voluptătile mistice ale putregaiului. Imaginea ideală a desăvîrsirii trebuie schimbată, si morala trebuie să si însusească avantajele descompunerii pentru a nu rămîne o constructie în vînt.
Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume să înlăturăm? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi însă îndepărtată decît trăită pînă la capăt, pînă în ultima umilire. Numai după ce ai epuizat toate posibilitătile ei de chin poti vorbi de purificare. Răul moare doar istovindu si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică un exercitiu dureros în mocirlă. Inecul în ea e mai greu de sens decît o puritate de suprafată. Decadenta în sine n are mai multă adîncime decît inocenta? „Un om moral“ nu si merită titlul decît în virtutea titlurilor compromitătoare din trecut.
A cădea în ispită nu e a cădea în viată? Du ne, Doamne, în ispită si ne mîntuieste de cel bun!
Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o initiere la Răutate si „Tatăl nostru“ să sfîsie vălul ce o acoperă, pentru ca privind o în fată, familiari pierzaniei, să fim ispititi de cel Bun.
Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n ascundă binele nici o taină?
Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor si întreaga diluare a sufletului modern ne au dezvătat de mîngîierile furiei si ne au slăbit vitalitatea gîndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezintă oameni fată de care sîntem maimute înfumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu să si urle în spatiu durerile si bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cîteva secole de educatie si de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a constiintei a fost înlocuită cu intimitatea. Rabdă si crapă! este deviza pentru distinctia omului modern. Distinctia — asta i superstitia unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se molesesc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în lasităti voite. O idee să se rostogolească în avînturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, asa cum se întîmplă în incandescenta blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.
Modernii sînt călduti, prea călduti. N a bătut ceasul să nvătăm iubirea si ura, ca dimensiuni de natură în suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată si el creste în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrsesti cu furia spre cer.
Blestemul e atasare de viată prin aparente de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni si fulgeri decît dintr o pozitie absolută într o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într o zeitate. Toti profetii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Si în numele nimicului poti azvîrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlăntuire necrutătoare si incendiară, un absolut în ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credintă sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare putin importă. Nivelul sufletului, înăltimea de pasiune a unei fiinte, iată totul. Căci în sine, blestemul nu i decît un dogmatism liric.
Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarti în doi povara fiintării, să ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializează neîntelesul, iar în căsătorie vinzi portii de singurătate si blestemul fiintării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătătii întrecînd îmbrătisările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înselăciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va întelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici în ce fel prezenta ei vatămă perfectiunea izolării. Ea totusi trebuie să se ducă, să se ducă. Si după ce a plecat, îti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fără ea.
Dac ai putea muri lumii în umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămîntului!
Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, si n care înteleptii îti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.
Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă si tainică si mai durabilă ca dorinta zvăpăiată de fericire. De ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai si tragedia ca o conditie firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n a fugit de chin, dar i a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n ar fi iubit durerea, n ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferintei. Si dac a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios...
De mult nu mai trăiesc în moarte, ci în poezia ei. Te topesti asa într un flux mortal, sălăsluind visător în delicată agonie, vrăjit de miresme funebre. Căci moartea i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevăzut al lepădării noastre de lume si ne învăluie de o amînare plăcut dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că viata i un final virtual si devenirea potentialitate infinită de sfîrsit.
A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.
In mod corect, nu te poti întreba ce este viata, ci ce nu este.
Dorul de moarte începe ca secretie obscură a organismului si sfîrseste într un lesin de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a sîngelui. Si această adormire e tristetea însăsi.
Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să ti bati joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n a fost chin? (Sensul universalei ironii.)
Gustul singurătătii nu si află o împlinire mai deplină ca în dorinta covîrsitoare de moarte, care, mărindu se peste rezistentele noastre si noi neputînd muri, devine — prin reactiune — o revelatie a vietii.
Cum as putea să uit că sînt, cînd excesul mortii mă dezleagă de moarte?
Voi descoperi viata în plinătatea ei cînd voi începe să gîndesc împotriva mea, cînd nu voi mai fi de fată în nici un gînd...
La început socotesti moartea realitate metafizică. Tîrziu, după ce ai gustat din ea, după ce te a înfiorat si te a strivit, o înlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frică, de neliniste si de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la psihologie.
Lumina mi se pare tot mai străină si mai departe; o privesc — si mă cutremur. Ce să caut prin ea cînd noaptea i o auroră de gînduri?
...Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade n zdrente, de cîte ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm viata la rangul de vis.
...Dulceata mortii să fie altceva decît un maximum de irealitate? Si aplicarea spre poezie, altceva decît topire în fantomal?
E atîta voluptate muzicală în dorul de moarte, c ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de ai găsi un mormînt în care s o continui, să mori nesfîrsit în dorul de a muri! Căci nici un amurg marin si nici o melodie terestră nu pot înlocui cresterea destrămată si poezia evanescentă a muririi.
Nicăieri mai mult ca în paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau în privelistea brumată a bulevardelor nu esti mai legănat de sugestiile stingerii si mai dispus să gusti dintr un moment final.
Prin moarte devine omul contemporan cu sine însusi.
Ca să nu te plictisesti, trebuie să fii sfînt sau dobitoc, în asa măsură vacanta esentială a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii si golul lumii, o echivalentă de vid, care ar însemna împietrire, de n ar fi prezenta secretă a dorintei. Iluminarea si îndobitocirea — una prin plus si alta prin minus — se asază în afară de soarta omului si deci în afară de posibilitătile plictiselii. Putem fi noi însă absolut siguri că sfintilor nu le e urît uneori în Dumnezeu si că dobitoacele — asa cum le trădează privirea lor vacantă — nu simt nimicul nestiintei lor?
Omul nu si poate tîrî toată viata în plictiseală, desi aceasta nu i o boală, ci o absentă de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu i putem proiecta un continut; insensibilitatea erotică si regretul de a n o învinge — sînt stări ce alcătuiesc degradarea constiintei si care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insăsi boala este un continut — si unul substantial —, fată de indiferenta apăsătoare si tulbure a plictiselii, în care te simti bine, desi răul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări — de care am vrea să scăpăm.
Acesta i paradoxul plictiselii: de a fi o absentă si de a nu putea fi exteriori ei. Fată de boală — o sănătate insuportabilă, iritantă, un bine surd si monoton si care nu e grav decît pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O însănătosire ce nu se mai gată... Plictiseala? O convalescentă incurabilă.
Viata, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere în viitor. Cîte ferestre îi deschizi spre acesta, atîta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea, dimpotrivă, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic.
Ceva e pozitiv cînd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cînd creste spre el. Intru cît viata tinde spre un plin temporal, ea se împlineste. Deznădejdea crescînd în sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o negativitate, o înfundătură în flăcări. Cînd ai ajuns însă să deschizi ferestre disperării, atunci viata — năpădită de sine însăsi — pare o gratie dezlăntuită si un clocot de zîmbete.
„Vulpile au vizuini si păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n are unde si odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mărturisirea aceasta a lui Isus — si care întrece ca nivel de singurătate Ghetsimani — mi l apropie mai mult decît toate dovezile de iubire care i au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cît te deosebesti de oameni, cu atît ai mai putin loc în lume pentru ca accesul la divin să te separe de singurătate. Ultimul cersetor e un proprietar fată de rătăcirea pămîntească a lui Isus. Oamenii l au răstignit chiar pentru a i găsi un loc si lui, pentru a l lega cumva de spatiu. Decît, ei n au observat că pe cruce capul se odihneste în directia cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decît pe pămînt. Si Invierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume si ca el orice om ce nu mai este om?
O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu si privească moartea.
Doar pentru cei ce si au dormit viata moartea poate însemna un somn. Ceilalti, atinsi de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! — Cînd nici o fibră n a rămas nestrăpunsă de cunoastere, atunci nimic nu te poate face să crezi c ai încetat cîndva a fi constient. Si se pare explicabil să mori, dar cine te ar putea opri să crezi c ai înceta să stii si să te stii? E ca si cînd nu ti vei odihni capul nicăieri si niciodată...
Dorinta de singurătate să fie oare altceva decît deghizarea poetică a egoismului?
Lumea poate exista doar pentru cei ce n au văzut o. Ceilalti si au pierdut vederea de atîta aparentă si si au rănit ochii într un real minor. Spatiul oferit de visuri n are orizont si astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
Cum se dezmărgineste lumea într o simtire asfintită!
De as fi Dumnezeu, m as face orice afară de om. — Ce mare ar fi Isus, dac ar fi fost mai mizantrop!
Fată de materie, viata reprezintă un avantaj de intensitate. Tot asa boala fată de viată, cu diferenta că ne aflăm în prezenta unei intensităti negative.
Cînd esti bolnav, natura te obligă la cunoastere; te pomenesti că stii fără voia ta. Totul ti se dezvăluie indiscret, căci tainele si au pierdut pudoarea în stiinta involuntară care e boala.
Cum viata nu i respirabilă la rece, găsi vom focurile să aprindem mintile? Nădejdile cresc din incendiul luciditătii.
Intrebare în fata trecutului: la ce mi serveste un „eveniment“? Istoria universală există doar ca mijloc de autointerpretare. Intîmplările care nu m au descoperit mie însumi s au „întîmplat“ vreodată? — Fată de trecut trebuie să fim mai subiectivi decît fată de prezent.
Singurătatea i o exasperare ontologică a fiintei noastre. Esti mai mult decît trebuie. Iar lumea i mai putin decît ar trebui.
Adevărul este o eroare exilată în eternitate.
Omul se chinuie să fie măcar o greseală, precum Dumnezeu un adevăr. Amîndoi sînt pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept că Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se caută pe sine din începuturi, pe cînd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă putem fi mai blînzi cu omul, mai găsi vom concesii pentru Dumnezeu, care nu i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L am definit cu totii prin absente, i am îngăduit fiinta de cîte ori a fost nevoie, i am iertat neîmplinirea pînă la lasitate. Noi si asa ne vom îneca în eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decît de o frîntură de adevăr! Fiti siguri că, de l ar fi descoperit, ni l ar fi trîmbitat de mult.
Un gînd ce nu miscă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Si o carte ce nu poate fi închinată amintirii lui Iov...
...As vrea să mă bocească fantome de îngeri căzuti, pe frînturi de melodii culese din inima mea, acordată din nasterea corului lor.
Atît un plus, cît si un minus de viată mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă si o mare furioasă, într o măsură egală, sînt lipsite de ritm.
Si cum nu pot merge în pasul vietii, apele ei, fie că se retrag, fie că mă coplesesc, mă aruncă pe un uscat din care totul a fost.
Plăcerea de a te depărta de fire din învălmăseala lăuntrică, de a sări fiinta în mîndria unei vîltori nemăsurate... Cine nu se leagănă în întinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări, cine nu gustă în vid o seductie de plinătate viitoare — acela nu se stie măcina pozitiv, nu si stie cheltui cu folos excesul de zădărnicie al vitalitătii.
Psihologii, care se aplică asupra altora, fiindcă ei însisi n au destul suflet, derivă înclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu cunosc în ce fel absenta poate izvorî dintr o senzatie de barbarie. Sau cum se amestecă anemia si barbaria în privelistea de irealitate a vietii. Căci, într adevăr, la ce le am vorbi de un sînge fără ritm, potrivit în vine spre amintirea unei mări fără valuri si a unei mări numai valuri?
Niciodată viata nu mi a părut demnă de a fi trăită. Ea merită uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabilă în amîndouă cazurile. Sinuciderea din dragoste de viată nu e cu nimic mai neîndreptătită decît cea oficială si curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca si iadul. Intre ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi.
Dacă, printr o concesie cerească, mi ar fi îngăduit să stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazăr cel înviat. El mi ar ajuta desigur să nteleg teama retrospectivă, sentimentul c ai fost mort, că te ai născut din moarte si mergi spre altceva..., că esti expus unui vag absolut, nasterea derivînd din precizia mortii. Lazăr mi ar putea spune cum poti muri cînd nu mai mergi spre moarte, cum poti scăpa de Invierea asta infinită...
Gîndul că viata ar putea fi altceva decît o demonică înflorire, că ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfăsurări — mi se pare atît de apăsător si de neavenit, că adeverirea lui m ar răni nevindecabil. Atunci nesfîrsitul ce nu l ai făcut si toate leneviile scuzate prin cinism s ar năpusti peste groaza ta înmărmurită. — Nu sîntem ratati decît dacă viata are un sens. Fiindcă numai în acest caz tot ce n am îndeplinit alcătuieste o cădere sau un păcat. Intr o lume cu un rost afară de ea, într o lume care tinde spre ceva, sîntem siliti să fim pînă în marginile noastre.
De s ar găsi vreun muritor să mi dovedească prezenta unui sens absolut, să mi demonstreze o etică imanentă devenirii — mi as pierde mintile de remuscare si deznădejde. Cînd ti ai risipit viata mîngîindu te în inutila trecere, în viclesugurile devenirii, cînd ai suferit pătimas în aparente — Absolutul te îmbolnăveste. Hotărît lucru! Viata nu poate avea un rost. Sau dacă are, va trebui să l ascundă de vrea să ne mai aibă.
Cine iubeste cît de putin libertatea nu se poate înjuga de bunăvoie într un sens. Chiar dacă este vorba de sensul lumii.
Nostalgia mării premerge si urmează introspectiei.
Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea conditii din afară, încît s ar putea scrie geografia fiecărui gînd. Am începe cu nuanta cerului si am sfîrsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetării îsi are si ea rosturile ei.
Pascal — dar mai cu seamă Nietzsche — par niste reporteri ai eternitătii.
Cînd te ai cufundat nemilos în străfundurile firii si le ai despuiat de bogătii în ochiri subterane, te pomenesti mîndru si înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăt metafizic să te opresti deodată, ca fulgerat de un este? Rezistentele ascunse ale sîngelui, patimile năvălind cunoasterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci cînd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.
Sfintii, nebunii si sinucigasii par a fi învins acest ceva, nelămuritul esential si ascuns care stăvileste spiritul în ultima lui mîndrie. Noi cestilalti, ratati ai absolutului, — sîntem pînditi de viată cînd ne credem mai departe de ea. Si dacă ne iese înainte cînd o uitasem, din soaptele ei descifrăm că absolutul nu i decît Nimicul ca treaptă din urmă a cunoasterii. Si atunci dăm înapoi... Spiritului, viata nu i decît o batere în retragere.
Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă si contur în dorul de moarte. Căutăm precizie pînă si în lîncezeala visătoare sau în sfîrseala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine în infinit. Nu este ea singura lui directie?
Împotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc să ti pui capăt zilelor înainte de a ti fi demonstrat pînă unde poti merge, pînă unde te poti împlini! Desi sinucigasii cred în precocitatea lor, ei totusi consumă un act înainte de a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copti pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viata, este usor de înteles. De ce nu si alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s o încunune. Un sfîrsit trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrsitul încoltea si înflorea în ei. Si cînd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfîrsit fără amurg.
Modernilor le lipseste cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfîrsitului. Nici unul nu moare cum trebuie si toti se sfîrsesc la întîmplare. Neinitiati în sinucidere, niste amărîti ai mortii. Dac ar sti ei să se termine la timp, n am suferi nici unul de strîngerea de inimă la vestea atîtor si atîtor „acte disperate“ si n am numi „nefericit“ un om ce si sfinteste propria împlinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinuciderea îngrijită si gîndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire si bătrînete, de sinuciderea ca omagiu fortei, înfloririi si eroismului.
De cîte ori nu mă ispitesc presimtiri de extaz, de atîtea ori mă simt obiect. Pare că a înghetat lumina pe creier... si timpul s a năruit într o inimă moartă.
Privesc pietrele si le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Si stîncile voi vor ele să se înece în tăcerea sîngelui?
...Ajungi asa obiect desfrînat de nepăsare si în care natura îsi contemplă ultima ei înmărmurire.
Impietrirea ta trezit a gelozia pietrelor? Văzut ai cum ghetarilor le mijesc vinele?
Nu gîndesc asupra mortii, ci ea se gîndeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viată în ea respiră prin mine si nu exist decît prin timpul de care e capabilă vesnicia ei. Întru cît se apără de propriul ei absolut, întru cît se refuză măretiei si scoboară de bunăvoie într o degradare temporală, într atît sînt. Pînă si n moarte caut viata, si rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult as poposi în bratele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea putin vietii ca să am ce să caut în pustiul lui.
Nu se mai poate trăi decît pîndind viata peste tot unde nu i la ea acasă, ca s o salvezi de la înstrăinare. Astfel, te surghiunesti în moarte, ca să gusti viata în umbletul ei desert.
Ceea ce lipseste sănătătii este infinitul. Iată de ce au renuntat oamenii la ea.
In îmbrătisări, senzatia de fericire si de nefericire te chinuie într o sfîrseală echivocă, în care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceată mortală, inundînd marginile firii si înecîndu te într o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma dezamăgirii erotice. Dragostea i un înec, o scufundare în fiintă si în nefiintă. Căci orice voluptate e o împlinire si o stingere. Doar iubind poti bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie — muzică rătăcită n carne —, viata ar fi o sinucidere automată. Căci într adevăr, fără ea în ce am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri si am pîlpîi îngropîndu ne?
Dacă oamenii ar umbla goi, ar cîstiga mult mai usor siguranta fizică a mortii. Hainele se interpun între noi si rosturile noastre, creînd o iluzie de putere si neatîrnare. Cînd treci însă gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, căci trupul e un zăcămînt de zădărnicie, în care mucegăieste gîndul nemuririi.
După cîteva milenii de civilizatie, de ar începe oamenii să umble dezbrăcati, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.
Doar cînd te zăresti gol ti aduci aminte că existi si că esti muritor. Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap si cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile.
Pare că mii si mii de vieti necunoscute se sinucid înlăuntrul meu si din suspinele lor se alcătuieste un extaz final, că nu sînt mai mult de o boltă peste infinite sfîrsituri... De m as putea împrăstia în elementele chinului, să mă fărîm în frînturi de sfîsieri si să nu mai fiu nicăieri si în primul rînd în mine! Ca într un delir de absentă, să mă suprim în toate si să mă sting, centrifugal mie.
Omul este drumul cel mai scurt între viată si moarte.
Moartea este sublimul la îndemîna fiecăruia.
Cele mai crîncene dureri si halucinatiile de groază cele mai crude nu mi au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărtirii de un grup de oameni pe care îi urăsti sau pe care îi iubesti. Ai fost sau n ai fost strălucitor, admirat sau dispretuit, cînd te desparti de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l ai spus parcă a devenit noroi si se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească în fata ta. Vorbele se transformă în otravă si, după ce te ai spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si al tău. Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodată n am fost singur pînă la înmugurire.
După orice conversatie, esti mai părăsit ca în mormînt. ºi ai usurat spiritul si ti a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt si cu ele substanta izolării tale.
Distanta de lume o putem verifica doar în iubire. In bratele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul rătăceste în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Si de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înaltă un protest melodic si sfîsietor ce nu l distingem totdeauna, dar e prezent în spatiul unei licăriri, amintindu ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptătii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiti agonizant de îmbrătisări?
Si cum ne am măsura singurătatea, de nu ne am privi o în ochii pierduti ai femeii? Căci prin ei, izolarea îsi oferă o priveliste de infinit siesi.
Echivocul iubirii pleacă din faptul că esti fericit si nefericit în acelasi timp, chinul egalînd voluptatea într un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creste cu cît femeia te întelege si te iubeste mai mult. O pasiune fără margini te face să regreti că mările au fund, si dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfîrsitul azurului. Cerul măcar n are granite si pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
Iubirea i o ispitire de înec, o tentatie de adîncime. Prin aceasta seamănă mortii. Asa se explică de ce sentimentul sfîrsitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînă în rădăcinile vietii, pînă în prospetimea fatală a mortii. Nu sînt fulgere ca să te lovească în îmbrătisări, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire si prea multă nefericire în suisurile si scoborîsurile iubirii si inima e prea îngustă dimensiunilor ei.
Erotica emană de dincolo de om; îl copleseste si l năruie. Si de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietătile se agită si viata se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viată si de prea multă moarte, le ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîsierilor ei neîntrecute le urmează o prăbusire lucidă si nemîngîiată.
Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul spetei“ si nici chiar prin depăsirea individuatiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităti atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într un proces în care personal pierdem? Si cine poate admite că ne am angaja în suferinte atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renuntare si nici de atîta înselăciune.
In fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existentei, ca o reactiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiintei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi si din afară de noi. Fără invazia vidului esential, care roade sîmburele firii si năruie iluzia necesară fiintării, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext plăcut, si nu o reactie misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenta Erosului, care si el este o înselăciune, atinsă de existentă. Din tot ce se oferă simtirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunta fără să deschidem bratele golului firesc, banal si vesnic.
Fiind maximum de viată si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate în vid. Si orice intensitate este o suferintă a vidului.
Chinul dragostei — l am suporta noi oare de n ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare si suspine, de n am găsi în ea o cale de a fi spre nefiintă?
Nu te poti consola de neantul lumii prin fortă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în fata evidentelor. Si atunci inventează existenta.
Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravietuiesc după orice tristete...
Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să mi bată. Suspinul e spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu i temperatura vietii.
Se prea poate ca în sine iubirea să contină un potential de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere al îmbrătisărilor?
Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafată nu numai durerile clare, actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite si însetează dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleteste si pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai putin nefericiti din senzatiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmortite si trezite din trecut.
Dacă dragostea n ar fi mai mult de o prezentă epidermică, ar fi imposibil s o asociezi suferintei. Dar ei îi convine un nesfîrsit de predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în fata iubirii însă, infinitul roseste. Căci totul e prea putin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste fată de care moartea pare o simplă obrăznicie?
Sînt oameni care, de n ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpozitia reflexivă îndulceste furia patimilor si atenuează transportul spre nefiintă din orice voluptate. In felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.
Ne agităm, credem si gîndim ca să ne scuzăm existenta. Este ca si cum cineva ne ar privi din altă lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe si fapte. Nădăjduim astfel să obtinem îndurarea sa, iertarea curiozitătii de a fi. — Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca si cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît.
Totul mă răneste si raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere i o rostogolire de stînci si răsfrîngerea stelelor în ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspîndesc parfumuri mortale si un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.
Lumea s a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace n înserări. Universul îsi întinde zîmbetul lui înfricosat, în care disting — simbol al vietii — un înger canibal.
Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndeste lumea la toate colturile. Contradictia nu e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde si nici deznădejde, ci toate sînt deodată. Mori trăind si trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate înoată în betia indistinctului. Ah! singurătătile pline — cu senzatia de Dumnezeu în transă — si n care esti gelos pe tine însuti!
Dacă nu simti că marea îti poate servi de pseudonim, n ai gustat o clipă din singurătate.
Medicii n au urechea destul de fină. Dar cînd stii că n orice auscultatie ai descoperi un mars funebru...
Prin tristeti, îti pierzi pozitia de om. De as da drum slobod pornirilor mele, m as odihni într un cimitir de cersetori sau de împărati nebuni.
Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu i metafizic alcătuirile misterioase, înfrîngi viata cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma lesinului esential, toarnă văpăi abstracte în sînge.
O dragoste împlinită, o voluptate ce nu i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despămîntenesti cu tot pămîntul.
Orice ai face, pentru femeie nu poti avea decît un cult, chiar misogin fiind. Si apoi, adoratia are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.
După femei alergi din frică de singurătate si rămîi cu ele dintr o sete egală acelei frici. Căci mai mult decît în orice, în iubire esti putred de tine însuti.
Sexualitatea i o operatie în care esti, rînd pe rînd, chirurg si poet. O măcelărie extatică, un grohăit de astri. — Nu stiu de ce în iubire am senzatii de fost sfînt....
Iubirea ne arată pînă unde putem fi bolnavi în cadrul sănătătii. Starea amoroasă nu i o intoxicare organică, ci metafizică.
Orice s ar spune despre sinucidere, nimeni nu i poate răpi prestigiul absolutului. Căci nu i ea o moarte care se întrece pe sine?
Obosit de individuatie, as vrea să mă odihnesc de mine. Si cum mi as prăfui inima în depărtări, ca din urmele de sînge să lingă serpii însetati de otravă — si vipere încîrligîndu se în creier si sugînd idei după idei, tîrîtoare îmbătate de deznădejde! Prăbusiti vă, tăriilor, nu veti avea ce mai turti! Căci astrii se învîrt în univers ca ouă clocite, ale căror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea voi să mi sfărîm gîndurile de propria mea umbră?
Dracii de ar gusta din amarul sîngelui ar înnebuni de tristete. Si el circulă prin vine în bunăvoie — si nimeni nu l opreste... Parcă se dezgheată lacrimi în el, într un oftat prelung si îndepărtat. Cine mi va fi plîns în sînge?
Dacă iubirea n ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată si de infinită delicatete, ce usor ne ar fi s o reducem la formulă! Dar chinurile amoroase întrec tragedia lui Iov... O lepră eterică i erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar îti agravează chinul, micsorîndu ti izolarea.
Nimic nu neagă mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei supremă în iubire. Si vrînd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decît s o întrecem. Iubirea nu încape în viată. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.
In ce înfloreste sinuciderea mai mult ca n zîmbet?
Adîncimea iubirii se măsoară după potentialul de singurătate si care si află expresia într o nuantă de fatal, prezentă în gesturi, vorbe si suspine. Inclinatia inimii înspre a nu fi acordă dragostei o seriozitate mai gravă decît deznădejdii. Pe cînd aceasta ne închide accesul spre viitor, azvîrlindu ne fără scăpare în dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de sperante cu o ispită de fericire unică. Deznădejdea i o înfundătură furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cînd iubirea i o deznădejde înspre viitor, deschisă fericirii.
Pînă si faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată si n ultimul firicel de iarbă. Absolutul si Vidul...
Unde nu i Dumnezeu? Unde nu i Dumnezeu si Nimicul? Deznădejdea i o vitalitate a Neantului...
Teologia n a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Si am înteles că i omul...
Revelatia subită a irealitătii, cînd, prins de panică, îti vine să te ndrepti spre sergentul din colt ca să l întrebi dacă există lumea sau nu... Si cum te linistesti deodată, bucuros de nesigurantă... Căci, într adevăr, ce ai face dac ar exista?!
Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători si tristi. Singurii care i au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n au scăpat nici un prilej de a i aminti că i neîndurător si că ei n au timp să mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credintă si nici măcar atît. Răul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut înăspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferintele si a răpit dreptul la bărbătie în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.
Despre gradul de imanentă al eroticii nu ti dai seama decît în muzica religioasă. O asculti si nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămînteneste, unde rătăcesti de nu descoperi cerul? Bach n a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu l întelegi; doar în vacanta erotică. Si poate si mai mult. In vacanta lumii.
Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrsim cu totii n Dumnezeu?
Putea vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea vom asculta un zîmbet? Si ochii văd ei, într adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată si dulce? Ce sunete pleacă din priviri si mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parcă si înaltă acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzatii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiintei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile si au rupt rădăcinile în inimă... si ai rămas singur cu suspinele lor...
Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfîsietoare a unui parfum necunoscut?
De am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce mars funebru ne ar deschide mai delicat o lespede n azur? Si azurul însusi nu si pierde strălucirea, suptă n o muzică scoborînd spre noi?
Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine i darnic pînă la jertfă, ca să ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, să se ncumete la o povară ce n o presimte? Si ai putea să ti lepezi otrava sorbindu ti primăveri într o tinerete defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovati cu greul întristării? Ce virginitate nu ncetează în preajma lui?
In carnea lucidă amorteste seva si ochi stinsi se aprind într o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.
De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continuă opera de dezmortire si pînă astăzi ele ne ademenesc în nefiintă. Privirea lor nedeslusită, ameteala aeriană din chemările lor nesigure rămîne vor străine întelegerii noastre tulburi?
Viata i învesnicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, si a dat seama de nemăsuratul pierderii si de nesfîrsitul pierzaniei ce l asteaptă. Nu reedităm cu totii — în cursul vietuirii — iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina întîii deznădejdi.
Cînd stelele se vor preschimba n pumnale si inima mi va zbura spre ele, toate laolaltă n o vor sfîsia pînă într atît ca mîhnirea să nu si descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. As vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înăltime si un adăpost mortuar s alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.
Ce cîntec s a pogorît în carne si ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l ar mai opri, în avîntul de murire?
Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie — parcă mi l ar fi soptit Buddha într un cabaret.
O sinucidere face mai mult decît o ne sinucidere.
Sînt unii oameni atît de prosti, că de le ar apărea vreo idee la suprafata creierului ea s ar sinucide din groaza de singurătate.
Precum neurastenia este implicatia organică a gustului pentru frumusete, asa ametelile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te retină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să ti odihnesti povara cărnii îngîndurate. Incheieturile ti se topesc si cazi în vesnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimtind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmează pilda trupului.
Mi as vrea viata povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Si de cîte ori ei nu s ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze nestiinta cu adierile întristării...
De as vrea să văd ce m a îmbogătit mai mult în cursul vietuirii, din ce am iesit mai tare si mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neîntelesului si nici căinta necurmată a gîndului n ar fi izvorul cresterii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite si purificate în sentimentul mortii. Fără el, te înalti anapoda, îndepărtînd din sfîrsit grăuntele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolteste în fiece suflare, rodul suferintelor noastre îsi păstrează o maturitate neatinsă si viata este mai putin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu cresti decît la unison cu o agonie n floare. Prin sentimentul mortii, facem viata complice cu absolutul, chiar dacă i răpim din frăgezime. Inchisi în marginile individuale, ce am face fără ispita de dezmărginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis si fortă o agonie ondulată. De ce sfîrsit m as înfrica, atunci cînd l am anticipat voios în măduvă si n gînduri? Sau fi va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?
Dar se prea poate să fi îmbogătit o vietuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vietii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?
Sînt priviri feminine care au ceva din perfectiunea tristă a unui sonet.
Fără nefericire, iubirea n ar fi mai mult de o administratie a naturii.
In fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Invăluiti în el, nelinistea mortii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe si ridicîndu se domol si trist în vlaga trupului. Si cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd o!
Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi apuse!
Chiar dacă stii de cînd melancolia te a dezbinat de fire, îti pare totusi că te a însotit dintotdeauna, că te ai născut cu ea si poate chiar din ea. Mort fiind, te ar supravietui, tesîndu si poezia violetă a stingerii făr de sfîrsit.
Sentimentul vesniciei negative a vietii mele... Am murit făr de început.
Cînd nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se măreste într o suferintă nespusă, infernală. Iubirea — de bine, de rău — derivă din conditia vietătii ca atare, iar la om ea nu i împlinire decît apartinînd, prin toate slăbiciunile, formei de viată ce el o reprezintă. Femeia — acest om prin excelentă — s o ridici la tine nu poti, să te scobori la ea, mai putin. Atunci, trăiesti în preajma ei si suferi, învăluind o în ne umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiintă omenească atunci cînd nu mai ai senzatii de om, cînd nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Si iluzia femeii crezînd a ti oferi uitarea si nefăcînd decît a te verifica de depărtarea ta de toate si de tot!
De ce nu s o ndura pămîntul să si deschidă văgăunile si nghitindu mă, să mi sfarme oasele si să mi sugă sîngele? Doar numai asa s ar împlini visul de groază care mă asază sub greul muntilor si mărilor. Nu sînt un stîrv care zăreste din fundul lumilor cum se zdrobesc tării si bolti, spre a se rostogoli pe el si a l turti? Sub ce stea n am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! — Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate...
Un vampir — sugîndu mi ultima picătură de sînge si ncepînd apoi să cînte trist...
Totul trebuie reformat — pînă si sinuciderea...
Oamenii îti cer o meserie. — Ca si cum faptul de a trăi n ar fi una — si încă cea mai grea!
Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu si fără lepră.
Numai mărindu ti nefericirea, prin gînd si faptă, poti găsi în ea plăcere si duh.
Adevărul — ca orice minus de iluzie — nu apare decît într o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldă viata, îsi umplu golurile cu dezastrul luciditătii. Incepi să vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trăi. Fără erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.
Nevoia de a ti pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să ti poarte cadavrul o nonviată... sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că si fulgii să si ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum...
In cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poti sta de vorbă decît cu Dumnezeu.
Imi mai amintesc că sînt doar auzindu mi pasii pe caldarîm în nopti tîrzii.
Mai fi voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Si cine m o fi surghiunit departe de mine?
Ochii pierduti ai femeilor triste — si care n ar trebui deschisi decît la Judecata de Apoi...
Viata, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei si al vulgaritătii. Cine ar suporta o, fără coeficientul ei de irealitate?
Gîndurile aromate de nobletea sinuciderii... Parc am înghitit otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutătoare, spre un sînge dornic de spaimă si de nimicire?
Tot ce numim proces istoric îsi are izvorul în suferinta n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veti fi asemenea lui Dumnezeu“, s a realizat în măsura în care creatia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n are virtuti istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în deceptie.
Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai coplesitor să te sinucizi în fiecare zi...
Boala unui om se măsoară după frecventa cuvîntului „viată“ în vocabularul său.
Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.
Cînd te gîndesti că atîtia altii simt acelasi lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.
Povara vietuirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbusire. Suferinta nu e dulce decît sub forma chinului.
Priveghindu ti nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Si atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substantă de amărăciune, răspîndită într o teastă de drac părăsit.
Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

Nevoia apăsătoare de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva... Si apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, muscîndu l înfuriat si vărsîndu ti turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.
Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să nteleg ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce ntetesc incendiul lacrimal al lumii?
Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul si altul se descompun în minte si în inimă? Mi am chinuit nădejdile între o geologie a cerului si o teologie a pămîntului.
Cum mi as vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute n cer cînd le privesti, în după amieze, din umbra unui pom!
In inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri si pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul îsi pocea fata si obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, îsi expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile îsi pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lectie pare a ne învăta despre o legătură mai adîncă între sinceritate si neant.
Fost a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de ndată ce n a crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i a fost frică de urmările cunoasterii. Si aceste urmări sînt cinismul însusi.
Ce l o fi îndemnat să scuture dulceata prejudecătii si a cuviintei? Ce a pierdut, de nu l a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligentă la îndrăzneala si la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înselăciune si în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul fiintării si — lucru nemaiîntîlnit — a fi devenit leagănul inteligentei, locul de popas si de ntremare al luciditătii. Sîngele scos din circulatie, viata controlată fără milă, unde să se mai miste eroarea si să se încînte iluzia? Cinismul înfloreste în această evacuare, ce te dezleagă de toate si ti îngăduie să rîzi, să dispretuiesti, să calci totul în picioare si pe tine însuti în primul rînd, mîndru de absenta universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste — îndurerat sau rîzînd — la nimic.
Ce l o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat si învăluitor al existentei? Ce l o fi aruncat în situatia de criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndurerati? Ce consolare i o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s a născut cu vocatie de osîndit? Si un monstru se naste cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l a abandonat.
Ce ne împiedică în viată de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge si ne sileste? Ce ne mărgineste impertinenta ultimă a cunoasterii?
Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
Orice pas în iubire intimidează cunoasterea si o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micsorarea luciditătii este un semn de vitalitate a dragostei.
Cînd însă ceva a intervenit si a dezlăntuit luciditatea într un imperiu vast cît fiinta, dragostea se retrage înfrîntă si buimăcită. Si cînd acel „ceva“ este o fiintă, sau poate mai multe, pe care le ai pierdut la vîrsta înselăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece si distrugător. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vietii deceptiile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăste cursul reflexiei. Ce importantă ar avea însă să stim pe cine a pierdut, cînd stim prea bine ce a pierdut si unde duce această pierdere.
De as putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, si el să se plîngă în mine!
Prin pasiune si fericire, învingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectăm în Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic...
Există o măretie resemnată pe care n o cunosti decît surprins de tulburarea mortii în mijlocul bulevardelor... Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenusii ale Parisului de cîte ori te ntrebi dac ai fost vreodată, si casele nclinate si bătrîne ce ti dau răspunsul negativ al agoniei lor...
Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi însine prin dragoste, betie sau credintă, nu reusim decît a ne adînci identitatea. Esti mai mult tu însuti în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă si sinuciderea nu i decît un omagiu negativ ce ni l aducem nouă.
Fiorul ce ne dezvăluie că spiritul a rămas clar si neatins, dar că sîngele si carnea si au pierdut mintile... Sau că oasele si au pierdut capul, cînd ratiunea îsi gustă propria ei lucire...
De s ar surpa cerurile înaintea mintii!
Iubirea pare ocupatie vulgară fată de dorinta de adoratie, în care pornirile vietii se filtrează într o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvînt, nefericită n dragoste. Căci nu i oferim prea mult, un exces care jigneste putinul fericirii?
Decît, ea niciodată nu va întelege de ce în adoratie prezenta ei e tot atît de vană ca si absenta. Ea n are nevoie să fie si nici să stie. Cu cît ar putea multumi sau îndulci nevoia de absolut rătăcită n Eros? Adorînd o, ea nu există decît în măsura în care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest absolut la suprafata noastră... botezat femeie.
Doar în fata mării îti dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistenta noastră la valurile mortii...
Poezie înseamnă lesin, abandonare, nonrezistentă la farmec... Si cum orice farmec este disparitie, cine ar putea găsi o singură poezie înăltătoare? Ea ne scoboară spre suprem...
Sînt inimi, a căror muzică de s ar concentra într un trăsnet sonor — viata ar începe de la capăt. De am sti atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi...
Duplicitatea esentială a oricărei tristeti: cu o mînă ai vrea să tii un crin, si cu cealaltă să mîngîi un călău. Poezia si crima să aibă acelasi izvor?
In tristete, totul are două fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viată si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plîns fără lacrimi, un echivoc fără sfîrsit. Căci nu te izgoneste ea în aceeasi măsură din această lume, ca si din cealaltă?
Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toată lumea înainte de nasterea ta. Nu i tristetea amintirea vremii în care n am fost?
Paloarea ne arată pînă unde corpul poate întelege sufletul.
Intinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrentuită? Sau să cersesc si pe ale pămîntului? — Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi dintr un suflet născut îngropat!
Ati privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă si agită valurile din scîrbă de ea însăsi. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Asa pătim si noi. Cine ne întoarce spre noi însine, cînd ne sfortăm mai mult a ne îndepărta?
Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frămîntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită si o senzatie de evanescentă mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica si nici îmbrătisările nu te apropie de dulceata destrămării ca valurile ce se urcă spre absenta si nimicnicia ta si te mîngîie cu insinuări de disparitie! Marea — comentariu fără sfîrsit la Ecleziast...
Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca si cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru acestia e pămîntul, acest amărît pămînt... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într o armonie voluptuoasă si sfîsietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.
Si astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrsit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu ti trebuie o inimă bolnavă de nuante si nici o simtire atinsă de subtilitătile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiesti neîncetat, spre a nu te înghiti mările din tine si din afară. Nu te poti stăpîni decît între patru pereti. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existentei tale...
Marea este o ispită de disparitie numai pentru cei ce au descoperit o în zile si în nopti, prin introspectie... Avînd o în fată, îti verifici numai prăpastia acelor zile si acelor nopti... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adînc în noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s o grădinărim. Si apoi, nu zvîcneste sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, miscătoare si infinite? Suferinta asta vastă si lichidă, ea să mi împlinească un gust de dureri nemăsurate si să mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s ar înfuria mările, să si spargă valurile de inima omenească!
Lasi Paradisul pentru rahitici cînd rătăcesti pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m a urmărit decît în momentele acelea periculoase în care ti se topesc încheieturile si ti se moaie oasele, într o supremă slăbiciune, într o maximă deficientă. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieste mintea este emanatia unei vitalităti vacante.
Nicăieri mai mult ca la mare nu esti înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Si nicăieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viată plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine... Uita voi vreodată înserarea unică de la Mont Saint Michel, cînd, între un soare în agonie si o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măretie tristă, întrezărită n presimtiri? Si apoi, să te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într adevăr să cunosti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint Malo si la Combourg, pentru ca să l poti scuza pe Chateaubriand. E drept că, în afară de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avînd amploare, este lipsită totusi de substantă. Lamentatiile lui nu sînt destul de gîndite si plictiseala lui nu i destul de esentială. Dacă l am iubit totusi, a fost pentru desfăsurarea somptuoasă a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă.
Asa si a stiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decît epigoni în mestesugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera în care el si a petrecut copilăria si să fi întrevăzut ceea ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate — spre a ti da seama că o dezolare pornită dintr un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite într un castel solitar. Noi sîntem mai mult amărîti decît tristi, căci nu cunoastem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.
„O inimă plină într o lume vidă.“ Chateaubriand s a înselat definindu si astfel plictiseala; s a înselat din orgoliu. Căci în plictiseală noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de putin cît ea. Este o corespondentă de vid. Căci de am fi mai mult, ne am rezema destul în noi însine, am fi destul existentă, ca să nu atingem rarefierea constiintei, din care izvorăste vidul interior. Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, desi din partea lumii înconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie.
Din ce vezi lucrurile mai de aproape, din aceea nu le poti iubi decît pe măsura irealitătii lor. Existenta nu i suportabilă decît prin coeficientul de neexistentă. Virtualitătile de nefiintă ne apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.
In felul acesta, înteleg mai bine înclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferintă pasionată, pentru femeie. Desi mai ancorată în viată decît noi, nu i putem totusi răpi un caracter de ireal, alcătuit atît din poezia vaporoasă în care ne complăcem a o învălui, cît si din echivocul sexualitătii. Femeia este orice, afară de o evidentă. Si suferinta în dragoste, în orice dragoste, împlinită sau neîmplinită, cîstigă în adîncime si ciudătenie cu cît prezenta femeii se subtilizează într o perfectiune pe cît de carnală, pe atît de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decît negativ, convertind plinătatea în suferintă. Nevoia nefericirii n o resimti decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremă.
Sexualitatea fără ideea mortii e înfiorătoare si degradantă. In bratele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de înflorire crepusculară.
Cui, abandonîndu se mării sau amintirii ei, nu i a fost rusine de a fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jenă în fata oricărei împliniri? N o obligăm la reflux cînd o zărim fără ochi îndurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă întinderilor marine. Si n privirile visătoare si pierdute, marea se prelungeste peste malurile ei si oceanele îsi continuă un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund...
Ce curios să te primbli printre femei si alti oameni, gîndindu te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia vesniciei tale, îti zici: „la marginile mele, mai fi voi stăpîn pe mine?“ — Si trecătoare, care soptesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“
Ce noroc că mai sînt si femei înfrumusetate misterios de boală, care să nteleagă climatul durerii si pierzania luciditătii! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferintă. Si întrucît femeile sînt avide de dureri, participă la el.
Nevinovătia e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu i durere.
Parcurile sînt deserturi pozitive.
Cînd nu mai esti acordat lumii nici prin gînd si nici prin inimă, trebuie să alergi încontinuu, pentru ca în ritmul pasilor să te ocolesti si să uiti alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii...
Nebunia i o prăbusire a eului în eu, o exasperare a identitătii. Pierzîndu ti mintile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuti.
Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie lirică.
Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu i paradoxul un strănutat al spiritului?
Tristetea i indefinibilul ce se interpune între mine si viată. Si cum indefinibilul este o aproximatie delicată a infinitului...
Cînd esti iubit, suferi mai mult decît cînd nu esti. Părăsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti născoci în fata unei inimi ce ti se deschide?
Muntii îsi însală singurătatea cu vecinătatea cerului si desertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne vesnic cu ea însăsi...
De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli în nefericire, mai rău ca bivolii în bălti si porcii în gunoi? O lenevie împroscată de bălegar si de vis...
...Si cînd stii că ea nu i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cînd mai stii cum, alături de femeie, trîndăvia devine vesnicie...
De cîte ori privesc albastrul cerului si orice albastru, încetez pe loc de a apartine lumii. Cine a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Dacă avea cerul altă înfătisare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a devenit un salt din lume.
In orice nuantă, albastrul e negatia imanentei.
Cu cît mă lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semăn mai mult. Melancolia ne scuteste de Eu, în asa măsură este ea răul lui.
Fată de totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.
Sfintii au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil să nu te gîndesti la ei în cafenea.
Sentimentul mortii este molesitor si crud, parcă înoată o lebădă si un sacal pe undele otrăvite ale sîngelui...
Cînd citesti pe filozofi, uiti inima omenească, iar cînd citesti pe poeti, nu stii cum să te scapi de ea.
Filozofia e prea suportabilă. Acesta i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste.
Fără poezie, realitatea i un minus. Tot ce nu i inspiratie e deficientă. Viata, si cu atît mai mult moartea, sînt stări de inspiratie.
Lesinul tuturor lucrurilor, în urechi si inimi agonizînd de poezie...
Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.
Cînd, atins de o noblete tristă, dezlegat de oameni si de lume, tîrîi o murire înflorită, nimic nu te mai împiedică să crezi că te ai născut prin generatie spontană dintr o toamnă vesnică.
Prin mine rătăceste un Septembrie visător si fără de nceput.
Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală.
Viata este un minus de eternitate al mortii, iar individuatia o criză a infinitului.
Atentia neîntreruptă la fiintă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existenta nu rezistă spiritului! Pînă si Dumnezeu pierde prin atentia noastră.
Neantul e atentie absolută.
Bucuria e reflexul psihic al purei existente — al unei existente ce nu i capabilă decît de ea însăsi.
Dorinta de a muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multă insensibilitate la eroare, încît setea de a trăi cîstigă în farmec prin prestigiul nedesăvîrsirii si prin atractia greselilor aromate. Nu e mai ciudat să îndrăgesti imperfectiunea?
Predilectia straniului salvează viata; moartea se scufundă în evidentă.
Nu există măretie în viată si nici chiar în moarte, ci într un Nimic ce se ridică neutru si etern spre cer, asemenea Mont Blanc ului.
Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decît spre cer.
Muntii nu ti dau senzatia de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea si nefericirea.
As vrea să am o inimă la intersectia Alpilor cu azurul.
Melancolia mă dispensează de alpinism. Cînd ajungi să întelegi muntii de jos...
Femeile care nu stiu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis.
Numai farmacia mai poate opri gîndurile.
Cînd otrava veghii ti a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfăsura sub soare fără să te irite. In afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte.
Mîndria drăcească de a dispune de amărăciune în fata nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului si de a tulbura linistea firii în patima contradictiei... Nu mai rămîne nimic decît desfrîul mintii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungînd calmul uitării si pătînd orice prospetime. Si atunci, să te miri de ce lebedele — suflete spulberate n corpuri — îti par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata îti pare mai comică decît un sfînt zburdalnic?
Dacă izvoarele Alpilor mi ar spăla mintea si mi ar răcori inima! Doar asa as fi vesel să descopăr frăgezimea nestiintei, si nu să rumeg în munti si n sesuri, pe mări si pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu mă prin veghe din mine însumi.
Să trăiesti toată viata drama păcatului si uneori să te simti asa de pur, că aripi de lebădă te poartă înspre o insulă de îngeri priveghind agonia Paradisului!
Si totusi, numai în sentimentul păcatului esti om în sensul propriu al cuvîntului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pămîntului si a inimii cu fenomenul căderii.
Cine nu simte că merge la fund — chiar atunci cînd lucrează si creează pozitiv, cînd e notar sau geniu — nu întelege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibilă a năpăstuirii, a esentialei lunecări, a cresterii înspre abis — n au atins în nici un fel conditia căreia au fost meniti.
Mor propriu zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu si rup gîtul în orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul îndărătul lor, si n primul rînd sfîrsitul.
Luciditatea: a avea senzatii la persoana a treia.
Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe“ Dumnezeu. Cînd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.
Nu poti atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existenta nu e mai mult de o stare. Căci, în asemenea conditie, esti încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. In mod firesc, existenta e ireductibilă, o rezistentă pur si simplu în fata căreia ne aflăm fără să fim nevoiti a o acorda sau nu subiectivitătii.
Dezechilibrul în lume, fruct al exasperării constiintei, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne am sforta, ea nu i decît stare, la care aderăm sau nu. Cresterea accentului subiectiv al constiintei micsorează autonomia firii. Cîstigi în intensitate si realitatea pierde echivalent în prezentă.
Constiinta? A nu mai fi la nivelul firii.
Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre — în groază, ele se află la o distantă egală de noi, fără ca unul singur să ne rămînă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, desi ea ni i ostilă. Extazul si groaza — atît de diferite — ne angajează în mod egal în ea.
De aceea, uluit în alternanta lor, ajungi să nu mai descifrezi care i eul si care i lumea. In amîndouă, n are ce să mai rămînă neutru; totul participă si nimic nu stă în afară, nimic nu este obiectiv.
In groază, nu stii dacă lumea i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar în extaz, nu poti să califici o plinătate, în asa măsură confuzia unică absoarbe diferentele fiintei.
O lume de urzici altruiste si de bolovani invitîndu se la menuet... sau de stîrvuri ce si surîd ca n vodevil...
Realitatea trebuie chemată la viată sau interzisă.
Prezenta spiritului devenită colectivă anemiază cresterea unui popor si l apropie de decadentă prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tări este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă si fatală. Nobila deficientă a Greciei si a Romei, în maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită si o ispăsire înaltă a unui exces unic. Un trecut de creatie trebuie plătit prin suferintele vitalitătii si nimic nu i mai impresionant ca o bătrînete lucidă, deschisă unui vast amar.
Sînt însă popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar si au revenit. Olanda — a cărei pictură echivalează muzica germană — n a degenarat în sănătate? După înăltimile ei istorice, i s a „asezat“ sîngele, si oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare esuată n prospetime? — Ce o împiedică să se usuce glorios în amurg? Si cum pot fi tări care n au soartă, din teamă de anemia consecutivă „istoriei“? Devenirea universală înregistrează numai popoarele ce nu se crută, ce nu si cumpănesc destinul, ci se îndreaptă triumfător si nemilos spre agonie.
Primejdiile creatiei îndepărtează atît pe indivizi, cît si pe tări, — de spirit. Preferînd sănătatea, se opun naturii. Florile îsi retin mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n au trăit niciodată.

Timpul e uneori asa de apăsător, c ai vrea să ti spargi capul de el.
Devenirea s a coagulat în creier si existenta ia culoarea păcatului.
Individuatia este orgie de singurătate. — Inapoi spre Fiintă sau Nimic, spre o mîntuire — lipsită de sperante.
Buddha a fost, oricum, prea naiv...
In marile singurătăti pari a fi gîtuit de un demon pentru o plăcere crudă a lui Dumnezeu.
Si de aceea mintea tese în ele o teologie iresponsabilă.
Cunoasterea ucide eroarea vitală a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina inimii.
Orice luciditate este o pauză a sîngelui.
Trebuie să fi văzut bătrînetea, boala si moartea ca să te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor... Renuntării lui îi lipseste paradoxul. Cînd ai dreptate, nu i nici un merit să părăsesti viata. — Dar să trăiesti în dezbinarea lăuntrică de toate — si să ai argumente contra singurătătii! Calea lui Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul printului gînditor n ar pricepe niciodată cum poti vedea ca el si totusi îndrăgi nimicnicia. Pînă si Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem în lepădările lui, prea multe consecvente în mîhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea celui ce si tîrăste neantul printre muritori si n ar pricepe cum în vidul lumii mari surîzi vietii. Căci el n a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trăit si a murit consolat. Ca orice om străin de ispita fatală a vietii, de seductia de neant a fiintării si de Nirvana întăritoare a fiecărei clipe.
Cînd toate gîndurile s au înecat în sînge, din filozof te pomenesti un avocat al inimii.
Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? — Si a ti afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărti de prospetimea eternă a răului — betie negativă a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne a luat o înainte — si de nu interveneau poetii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi — în epavele lui — si să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care i privirea omenească.
Constiinta neantului împreunată cu dragostea de viată?
Un Buddha de bulevard...

O idee stinge o plăcere si creează o voluptate. Atipind reflexele, trezesti reflexiile. Gîndesti doar cînd se opreste viata.
De cîte ori o fiintă nu se poate „aseza“ în fire, se află în prezenta Răului. Tot ce ratează derivă din el — si el fiind imanent devenirii, toate fiintele au de luptat cu el.
In măsura în care Dumnezeu nu este asezat în sine, prin ce este deficient conditiei lui participă la rău. De altfel, nu i el marele Ratat?
Cît despre om, căutîndu si soarta de la Adam încoace, si a cîstigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător si eroic: nefiind prezent ca fiintă, neavînd nici un loc în fire, el si a creat o conditie din lipsa lui de conditie, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.
Cu totii stim sau bănuim ce i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu i el un agent de legătură între lumi? O! dac ar fi! Dar acest conditional e definitia însăsi a Răului.
Intr o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu si găseste o explicatie valabilă. Teodiceele s au dovedit nemultumitoare în fata acestei piedici esentiale.
Existenta răului transformă pe Atotputernic într un Absolut hodorogit. Devenirea i a mîncat misterul si puterea.
Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu... laic.
Omul nu stie pînă unde se poate întinde si cît tin granitele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuatiei si trăim ca si cum am fi tot ce vedem. Fără această înselăciune, orice am face ne ar descoperi marginea noastră.
Dar constiinta individuatiei ne ar întepeni în lume, fiindcă ne ar descoperi nemilos un loc de care greu ne am putea mîndri, asa încît sîntem pierduti fiindcă nu ne stim marginile — si am fi poate si mai mult, dacă le am sti.
Omul îsi dibuieste soarta, mîndru si trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuatiei: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărginesti cu toate si în primul rînd cu tine.
Gînditorii care n au meditat asupra omului nu stiu ce înseamnă a suferi pentru cunoastere si a ti semna sentinta prin fiecare gînd sau a ti astîmpăra avînturile într o tristete orgolioasă.
Antropologia e un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu i un apendice al botanicii?
Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu se decît simturilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să l uităm.
Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii si cîstigă ceva din boala pură a florilor. — Si precum gîndurile izvorăsc dintr un amurg fraged al cărnii, asa florile dintr o anemie visătoare a materiei.
Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspectie si să nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul să dispretuiască „idealurile“.
Intr un gol vital, nimic nu se întîmplă si nimic nu „trece“. Dorinta creează timpul. Si de aceea în absenta lăuntrică, în linistea pustie a poftelor, în desertul setei si în mutenia sîngelui ti se descoperă deodată lipsa vastă a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea i un suspin etern al clipei, în care ni se ngroapă cugetul si trupul.
In freamătele de singurătate, esti năpădit de senzatia de a fi plămădit din altă substantă decît lumea. Si oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poti trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputintă de împărtăsit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s a mărit în tine, de nu mai încapi în fiintă? Vesnicia i prea mică pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr o lume amutită?
Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreste astrii, dar nu poate lumina alt gînd; — o aureolă de nemîngîiere.
Dintr un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A ti da seama nu merge în directia vietii; a fi în clar cu ceva, mai putin. Esti cîtă vreme nu stii că esti. A fi înseamnă a te însela.
Cînd existenta ti se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)
Esti om pînă în clipa n care oasele încep să ti scîrtîie de tristete... După aceea, ti se deschid toate drumurile.
Fără dorul de moarte, n as fi avut niciodată revelatia inimii.
Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzatia mortii ia contur de nemurire.
Iar cînd nimic îmi spune totul, simturile se aprind într un suflet gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.
Din ce găsesti mai putine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viată. Căci dragostea ce i o arătăm n are valoare decît prin tensiunea absurdului.
Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul ratiunii i a fost fatal.
Lipsa de argumente a salvat viata. Cum ai rămîne rece în fata unei atari sărăcii?
E mai usor să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Si cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?
Cu bunăvointă, Dumnezeu încape într o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este si nu este.
Lenea e un scepticism al cărnii.
Nevoia de a dovedi o afirmatie, de a vîna argumente în dreapta si n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesigurantă a inteligentei si a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeste cu putere si violentă, el izvorăste din substanta existentei tale; a l dovedi, a l împresura în argumente înseamnă a l slăbi si a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sînt moartea cugetului. Pînă si Dumnezeu gîndeste în fragmente; în fragmente absolute.
De cîte ori încerci a dovedi ceva, te asezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători si cuminti si, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totusi niciodată în ele.
Cum poti vorbi de suferintă, de nemurire, de cer si de pustiu, fără să fii suferintă, nemurire, cer si pustiu?
Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învată de la poeti si de la voluptătile si durerile ce le încerci trăind.
Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi si lume si ne separă de viată în mijlocul vietuirii si de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înăltare se îndreaptă duhul fiintării? De ce ne doare orice apropiere si de ce se nsufleteste respiratia pentru tot ce i depărtat?
Unde s brate crude de muiere să ti strîngă oasele, tremurînd de gînd, si tu să ti pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu ti groaza scumpă si voluptuos neconsolată?!
Cînd ochii mi se nchid si marginile mele le ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?
...In incerta vesnicie a unei după amieze de vară, vocea spartă a unui pusti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigas.
Un gînditor n are drept să se contrazică mai mult decît viata.
N are rost să fii decît poet, matematician sau general.
S ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăti inspiratia si s ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.
Nici cerul si nici pămîntul nu l au cîntat poetii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.
Poezia într un parc e stat în stat.
Lenevia i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.

O cascadă în surdină alcătuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...
Fi va Dumnezeu altceva decît o încercare de a mi îndestula nevoia infinită de Muzică?
Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat si care, negăsind satisfactie deplină în iubire, recurge la delicii ce depăsesc viata. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăti prelungi si delicate? Nu le ai putea simti nevoia si, dacă te ar interesa abstract, ele nu ti ar putea sugera o pasiune durabilă si intensă.
In iubirea împlinită — cu toate vulgaritătile inerente — trăim aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substantă a vietii?
Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care înlocuieste iubirea directă, legală si obligatorie a genului uman.
Nu se poate concepe fortă fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdiosi sînt acei a căror sănătate e atinsă.
Istoria e mînată de oameni care si pipăie necontenit pulsul.
Elementele care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparentă organică; luciditate crudă, energie proportională „pierderii“; respiratie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intolerantă; delicatete de înger si bestialitate de călău.
Un Dumnezeu care cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.
Cînd o parte din trup se mbolnăveste sau cînd te mbolnăvesti întreg, ai impresia c a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduintă abstractă a imediatului.
Fără boală — si acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.
Sănătatea este o absentă de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce o simtim în fata unei plenitudini pentru care n am fost pregătiti si care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obisnuiti decît cu prezenta neutră a echilibrului, pe cînd boala este o fortă mărită de vecinătatea nimicului.
Tot ce nu i muzical e aparentă, eroare sau păcat.
O! dacă aburii muririi s ar înălta melodic spre cer si ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!
De n ar fi melancolia, s ar întîlni vreodată muzica cu moartea?
In clipa n care vom fi reusit să dizolvăm toată viata într o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligatie fată de Infinit.
Sînt invazii muzicale de o fascinatie absolută, după care sinucigasii îti par diletanti, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gîndi. Si atunci ai vrea să te îmbălsămezi într un suspin.
Wagner pare a fi stors toată esenta sonoră a umbrei.
Cine iubeste cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înaltă spre destrămarea ei?
Intocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt si o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n au spatiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viată, absolutul înaintează. Nu e revelator că n infinitul muzicii si n infinitul mortii se topeste totul în noi, că materia îsi pierde marginile, că ne sfărîmăm granitele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore si mortale?
Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului — si care se exprimă în dragostea de muzică. Nu i aceasta universul în starea pură a virtualitătii? Muzica este tot — minus lumea.
Boala — acces involuntar al absolutului.
Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o formă vulgară a nostalgiei.
Oare cum se răsfrînge viata într un suflet neîntinat de cunoastere? Răspunsul ar fi usor de am sti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca vesnicie, în ce fel sînt alcătuiti îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.
In Dumnezeu esti mai singur decît într o mansardă pariziană.
Dacă ai putea gîndi atunci cînd ti se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăstie fum si din inimă scîntei?
Doresti dorul de moarte si nu moartea, fiindcă n ai ajuns la capătul scîrbei de a vietui si esti încă mîndru în prada erorii fiintării.
Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor..., în acea granită de fioruri ce alcătuieste echivocul dulce si amar al muririi.
De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbusi sentimentul unei infinite pierderi. De s ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m as îngropa în culoarea marelui regret!
Au luat foc toamnele în mine si inima mi s a întors pe dos.
Cîntecul prelung si vaporos al mortii mă învăluie ca o spumă a vesniciei. Si n lîncezeala ademenitoare a sfîrsitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.
Fiindcă iubesc prea mult viata, evreii n au poeti.
Gustul violet al nefericirii...
Inserările au ceva din frumusetea unei halucinatii.
Vremile noi au pierdut în asa măsură simtul marilor sfîrsituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Stiinta, eliminînd rătăcirea, a micsorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.
Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.
De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinsi de un freamăt patetic si de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Si să nu fie mersul ei sfîsietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a si fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el îsi gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s ar „grăbi“ cu tot timpul?
Dacă tot ce „este“ nu m ar face să sufăr, oare cum as suferi să fiu? Si fără excesul balsamic al durerii, cine ar suporta osînda la viată? Dar încărcat si prigonit de ea, te răsfeti într un avînt funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi — numită si viată...
Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esential.
Sîntem superiori mortii doar în dorinta de a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta îsi răsfată în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii. Doar stingîndu te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n a cunoscut intimitatea mortii înainte de a muri, minor sfîrsitului, se rostogoleste umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulatia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuti.
Cînd stii ce i gustul mortii, nu mai poti crede c ai trăit vreodată fără să l cunosti... sau c ai trecut cîndva cu ochii închisi prin dulceata peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îti descoperă verdeturile stingerii si înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrsituri, căutînd întinderile mortii fiindcă viata nu i destul de ncăpătoare si încetinindu ti răsuflarea ca zgomotul vietuirii să nu acopere depănările visului final!
Sînt după amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît ti se opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate însufleti zîmbetul împietrit pe absenta eternitătii. Si atunci, înteleg o lume post apocaliptică...
In Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului.
De chinurile iubirii te poti scăpa dizolvîndu le în muzică. In felul acesta, îsi pierd într o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea i prea intensă, sinuozitătile wagneriene o destramă în infinit si n locul chinului precis te legeni vaporos într o disolutie orizontală, te ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...
Wagner — muzică a nesfîrsitei neîmpliniri — se acordă suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti..., iar străzile se întîlnesc spre a si împărtăsi taine ce nu sînt totusi străine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a si fi condensat aburii în sonorităti, tălăzuirea de motive wagneriene se ntîlneste undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.
As vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poti strecura Timpul...
...sau să fiu plîns de ochi smulsi dintr un Paradis în flăcări.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Si eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie căreia îi e rusine de ea însăsi rămîne tot materie... Si cu toate acestea...
Intr o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce si plînge crengile spre cer.
Cînd mintea s a oprit, de ce mai bate oare inima?
Si verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele si ce ziduri se dărîmă în tesuturi?
Si oasele spre cine urlă în văzduh, si văzduhul de ce mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Si ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să mi sfărîm trup si suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Si le au fiindcă n ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el si în el. Si lucrurile nu i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieste nimic din existenta poetică.
A ti trăi eul ca univers e secretul poetilor — si mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea — dintr o pudoare ciudată — îmblînzesc prin surdină simtirea, pentru ca o încîntare fără margini si fără expresie să se prelungească neîncetat într un fel de nemurire visătoare, neîngropată n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le am scris...
Obsedat de el însusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu i trist, ci lumea toată i tristă n el. Capriciul lui ia contur de emanatie cosmică. Nu i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparentă ei însesi? Si nu i natura bolnavă n el? Un univers atins — si au apărut poetii...
Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu si destinul?
Cînd vom vietui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălta în propria lui singurătate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi însine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s a încheiat. Si asta i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credintă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agătăm de deznădejdi si de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n am reusit să stăm drepti în fata lumii si a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simtim încă nevoia de suferintă?
A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea i oxigenul individului si voluptatea ce se interpune între om si absolut. „Devenirea“ — implicatia ei...
De nu mi ar plăcea să îngrijesc blînd erorile si de n as atipi constiinta prin dulci înselăciuni, unde ar duce o veghe nemiloasă într o lume nemilos îngustă?
Nici o nebunie nu m ar consola de putinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într un desert.
Experienta om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne om e mai mult: o posibilitate.
Priveste un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poti astepta nimic? Orice om e prea putin...
Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiintă, fată de teama de tine însuti? Si există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrsit al vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine si uruiala timpului în simtiri gingase — de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi însine în mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n ai da de ceva mai rău ca tine, că tu esti răul care se bolteste deasupra lumii, că nu poti fi cu tine fără să fii împotriva ta! Pesterile ascunse sînt mai putin înfiorătoare decît golul pe care ti l deschizi de cîte ori îti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poti tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer si nu si întorc frunzele ca să ti ascundă întristarea si să ti îngroape teama?
Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le lasi să curgă n vers?
Si sti va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorintelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Si ce toamnă a tineretii este spiritul!
Doamne! dezleagă mă de mine, că de miresmele si de miasmele lumii m am dezlegat de mult. Spre o căintă plină de cîntec înaltă mi cugetul si nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde ti deserturile tale între inima si gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmasul duh al soartei mele, ursită blestemelor si plînsului?
Ce rugi găsi voi pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine mi spune că sînt si eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi e mai căruntă decît barba ta?
De as da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrsi, meniti rostogolirii; căci nici tu si nici eu n am născocit un reazem în afară de noi?
Voit am să mă bizui pe tine — si am căzut; voit ai să te bizui pe mine si n ai mai avut ce cădea!
Poezia, fată de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferintă si de singurătate. Există totusi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoastere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măretie funebră mai poate face ideile vii.
Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viată.
Cinicii nu sînt nici supra si nici sub oameni, ci post oameni. Ajungi să i întelegi si chiar să i iubesti, cînd îti scapă din chinul absentei tale o mărturisire adresată tie sau nimănui: am fost om si acuma nu mai sînt.
Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pînă si de vid si urechile nu ti mai tiuie de neant...
Romantismul german — sau vremea în care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii...
Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate si de viată prin umbre, la ce poti ajunge dacă nu la o mistică negativă si la o filozofie nocturnă?
Crezi fără să crezi si trăiesti fără să trăiesti... Paradoxul îl rezolvi într o duiosie însîngerată, întărit de amurguri si cernit de aurore.
Vrăjit de surmenajul cunoasterii, doar într un tîrziu ajungi să resimti imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Si atunci începi să te trezesti din cunoastere si să oftezi după farmecele orbirii.
Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainică a uitării si vrăjmăsia cugetului împotriva cunoasterii.
Omul este atît de alipit de vidul existentei, că pentru el si ar da oricînd viata, si atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vietuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît esti mai lămurit de putinul totului, cu atît te atasezi mai mult de el. Si moartea ti pare prea putin ca să l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vietii în clipa în care ea l are mai putin. Ele sînt în esentă atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăste din refuzul ultimelor consecinte.
Fără patimile tulburi ale muzicii, ce am face oare cu simtirea caligrafică a filozofilor?
Si ce am face cu timpul alb, golit si dezbinat de viată, cu timpul alb al plictiselii?
Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.
Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.
Neurastenia i la om ceea ce i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă mbăt de lipsa mea, de lipsa mea si a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul fiilor tăi! In tine nu i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n ai loc de groaza ta! Si mă voi ascunde iarăsi în inimă, prăfuită de amintirea mea!
Nu i etern decît ceea ce n are nici o legătură cu adevărul.
Femei — a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinta vietii să ne desprindă de melancolie!
Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)
Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renuntat la ea.
Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.
De as trece lacrimile prin sită, de as pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să mi otrăvesc credintele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Si ce vifor de căintă să ne descarce sufletul la margini de fire?
Timpul e un anotimp al vesniciei; o primăvară funebră a eternitătii.
Desprinderea fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevărată străduintă a vietii spre luciditate. Ca un strigăt după constiintă s au înfiripat alcătuirile individuale si fiintele triumfau în efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiintă si numai atît, individuatia nu depăsise cadrele vietii, căci el se sprijinea în tot si era tot. Dar avîntul spre sine însusi, scotîndu l din centrul firii, i a creat iluzia unui infinit posibil în granitele individuale. Si astfel omul a început să si piardă limita, si individuatia a devenit osîndă. Aici rezidă măretia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuatiei, el n ar fi nimic.
Intocmai ca ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv în acelasi timp.
Cînd n ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni l apropie. Căci El nu i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esentă religioasă.
Melancolia i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală.
Nevoia de a te săvîrsi în Dumnezeu nu i altceva decît dorinta de a ti muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrsi supravietuit de viata ce n ai trăit o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după vesnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac am asteptat pentru a ne naste o eternitate, trebuie s asteptăm alta pentru a muri.
Cum sub ochiul melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el noblete în fire.
Melancolia exprimă toate posibilitătile de cer ale pămîntului. Nu i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut si nu i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea si golul pozitiv al inimii.
Avantajul neantului fată de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieste el zîmbetului melancolic.
Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului.
Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferintă si de el însusi.
Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?
In noptile de veghe si n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne răneste nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră.
Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din atipirea simturilor si privegherea cugetului îsi cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n am mai privi spre noi fără remuscarea de a nu fi murit în Dumnezeu.
Otrava deliciilor amare ale fiintării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înaltă miresmele ei funebre.
Plictiseala care ne asteaptă în viitor ne îngrozeste mai mult decît orice groază a clipei de fată. Prezentul în sine ne dezvăluie viata plăcut insuportabilă.
Nebunia este introducerea sperantei în logică.
Măretia voluptătii purcede din pierderea mintii. De n am simti că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie si un păcat.
Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternitătii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în bratele unui diavol divin, cînd setea de a ne otrăvi ne otrăveste gîndul?
Dorul de veninuri este o criză a imanentei: un maximum de transcendentă cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?
...Si ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, si ce adoratie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce am face de nu i am sorbi drojdia în orice veghe? Si unde am fi, de nu ne am tîrî pe fundurile lui?
Absenta din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.
Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.
Totul se bălăceste în neant. Iar neantul în el însusi.
Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu... Si lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“...
Nu te istovesti în muncă, necaz si caznă, ci în căinta umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.
Cum mi se despică duhul si mi se clatină cugetul! Cine să mi stingă negura senzuală din sînge si vuietul aiurit din oase?!
Toti serpii trag de moarte în înserările sîngelui si n văgăunile mintii. Si nici un demon care să le oprească agonia sau să le ndulcească zvîrcolirile într un trup închinat nimicirii!
Parc as fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită sopîrle demente!
In patima vidului, doar zîmbetul cenusiu al cetii mai însufleteste descompunerea măreată si funebră a gîndului.
Unde sînteti voi, ceturi crude si amăgitoare, de nu vă răsturnati încă pe o minte împăienjenită? In voi as vrea să mi sfîsii amarul si să mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!
Ce Nord mi se lasă n sînge!
A fi? O lipsă de pudoare.
Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e staret.
Tot ce nu i fericire este un minus de iubire.
Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existentei înseamnă a nu putea adăuga nimic vietii. Cînd însă esti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalitătii, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbusirii, cu ochii tintuiti în crimă si în nebunie sau învinetiti de povara măretiei — atunci încarci viata de tot ce n tine n a fost ea.
Din chin se naste tot ce nu i evidentă.
N ai soartă decît în furia irezistibilă de a ti măcina rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viată, a i face concurentă în pasiune, răzvrătire si suferintă.
De nu simti că n tine si a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forte oarbe, crescute n vraja îndurerării, se nlăntuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute — ce nume ti poti tu da ca să nu fii toti?
Ceea ce nu i durere n are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinta atinge un paroxism existential — în afara firii. Intensitatea suferintei este un neant mai efectiv decît existenta.
Doamne, de as putea sfărîma astrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Si oasele mele afla vor odihnă în lumina ta? Arată ti întunecimile, scoboară ti noptile ca n ele să mi asez tărîna spaimelor si carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr de nceput, asază mă sub negrul cerului tău si stelele fi vor cuie pe acoperisul meu si al tău!
Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.
Nimic nu se explică, nimic nu se dovedeste, totul se vede.

Ce i un artist? Un om care stie tot — fără să si dea seama. Un filozof? Un om care si dă seama, dar nu stie nimic.
In artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu i decît deficienta instinctului creator în folosul reflexiei.
Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment.
Bolile sînt indiscretii de eternitate ale cărnii.
De cîte ori mă ispiteste ameteala, îmi pare că îngerii si au rupt aripile din tării ca să mi facă vînt din lume.
Ce rană mi s a deschis, ca o primăvară neagră, si mi înverzeste simturile cu muguri funebri? Ce înger, cu ce arme, mi a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi a întors blestemele?
Orice ocară la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus o. Căci distrugîndu L, ti ai tăiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tăriile; ti ai zdruncinat tăria.
Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scîrba de tine însuti. Îl ucizi pentru a ti masca prăbusirea.
Rostul omului este să preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism încoace.
Religios e acel ce se poate lipsi de credintă, dar nu de Dumnezeu.
Pentru ce mîinile nu se întind spre rugăciune, mîinile de muritori, ca să mi sprijin pe ele mîhnirea drăcească si spaima asasină? Si pietrele, de ce nu mi suspină groaza si oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipsă? Iar tu, Natură, ce plînsuri mai astepti de nu te răzvrătesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte fără suflet, de ce nu urlati soarta vrăjmasă a sufletului? Sau vreti să moară rostogolindu se pe voi, pe voi care nu cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stîncă nu zboară spre bolti ca să ti cersească îndurarea!
Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori si mările deveneau furioase pentr un suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad în mări si mările nu se mai reped spre stele. Doar sufletul îti mai înaltă agonia spre întinderi învinse si spre leacurile mortii.
In ultima etapă a spaimei, îti vine să ti ceri scuze de la trecători, de la arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n a murit.
Cea din urmă despărtire, cel din urmă sărut dat acestui univers, mai mort decît un mort iubit.
Mă va scuza cineva c am fost? De as avea genunchi ca Alpii, să mi cer iertare oamenilor si depărtărilor!
Cine n a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare si că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n a trăit niciodată.
Eroismul consistă în a voi să mori, dar si în a voi să trăiesti atunci cînd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate. Cine n a suferit de insuportabilul vietii n a trăit niciodată.
Cu ultimele picături de sînge, melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimă palidă. Căci la ce ar mai îngropa o inimă subterană?
Cînd porti pe umeri toate Judecătile din Urmă...
Luciditatea este un vaccin contra vietii.
Trebuie să fi încercat multă vreme dorinta de a muri, ca să cunosti dezgustul de moarte. Sătul de patima sfîrsitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuseste, precum nici El, să împiedice chinul satietătii sau să îndulcească povara excesului si exasperarea intimitătii prelungi. De n am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viată? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut?
Doar sîngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Îmi vei ierta Tu stropii întristării si ai nebuniei?)
Sînt dureri de care nu m ar putea consola decît disparitia cerului.
In nopti infinite, timpul se urcă în oase si nefericirea muzează în vine. Si nici un somn nu opreste igrasia temporală si nici o auroră nu mblînzeste fermentarea chinului.
„Sufletul“ îsi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar „inima“ e un sînge năpăstuit. Gustul mortii să nu fie o sete de cruzime si pe care, din decentă, ne o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorî?
„Profunzimea“ e o cruzime secretă.
Te întrebi de ce un betiv întelege mai mult? Fiindcă betia i suferintă.
De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia i suferintă.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea i suferintă.
Si de ce suferinta stie totul? Fiindcă i Spirit.
Defectele, viciile, păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere, ci prin sfîsierea cărnii si a duhului, prin revelatiile negatiilor. Căci tot ce i negativ e ispăsire si ca atare cunoastere. O fiintă care ar sti totul ar fi un fluviu de sînge. Dumnezeu, dispunînd de prea multă durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternitătii. Insîngerarea lui începe din întîia clipă fugară din Neant.
Cel ce ridică viata cuiva este mînat de o furie patologică a cunoasterii, chiar dacă motive meschine îi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămîn străine. De aceea le plăteste el asa de scump. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu i acorda satisfactiile unui infinit al remuscării. A l lăsa în viată este a i acorda libertatea de a ne întrece. Adîncimile răului conferă o superioritate iritantă. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.
In străfulgerarea cosmică a constiintei, cerul se risipeste n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si înfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureolă.
Nu e ca si cum o negură din altă lume ne ar visa viata?
Depănarea lăuntrică a mortii este ceată ridicată la principiu metafizic.
O catedrală e maximum de sensibil al cetii. Negură solidificată.
Există în om o dorintă tainică de remuscare, ce precede Răul, ce l creează. Fărădelegea, viciul sau crima izvorăsc din frămîntarea ei ascunsă. Odată actul consumat, ea apare în constiintă clar si definit, pierzîndu si din dulceata virtualitătii.
Aroma remuscării ne mînă spre rău, ca un dor de alte făgasuri.
Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne înteleagă? Ca si cum credinta n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fată de care totul e legitimat. Sau că, prin Dumnezeu nemaiapartinînd pămîntului, orice crimă în lume ne poate fi iertată.
Unui credincios nimic nu trebuie să i scape: scîrba, deznădejdea, moartea.
Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.
Revelatia subită: a sti tot si fiorul care i urmează: a nu mai sti încotro. Deodată, gîndurile au despletit universul si ochii s au oprit în zăcămintele firii.
Timpul si a pierdut respiratia. Atunci, cum ai măsura vîrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cît absenta absolută a unei secunde.
După astfel de străfulgerări cunoasterea e inutilă, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.
Cînd ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emană dintr o senzatie dureroasă de plinătate. Căci nu lîncezesti în dorul muririi decît întinzîndu ti fiinta dincolo de spatiul ei.
Negatia vietii din plenitudine este o stare extatică. Niciodată nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor; o clipă reabilitează o viată. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existentei. Asa îti pierzi de fericire mintile în Dumnezeu.
Mîinile palide sînt un leagăn în care îti suspini viata. Femeile nu ni le ntind decît ca să plîngem în ele.
Ceata e neurastenia aerului.
Acele glasuri din afunduri, pentru care ti ar trebui accentul unui Iov asasin...
Ce înger nebun cerseste cu flasneta pe la o inimă fără porti? — Sau m am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?
In fericirea si nefericirea în dragoste, cerul, de ar fi de gheată, n ar putea domoli betia răzvrătită a sîngelui. Moartea l încălzeste si mai tare si mirajul vietuirii se nfiripă din aburii ei funebri.
Toate apele au culoarea înecului.
In azurul timid al diminetilor, paloarea atîtor femei, ce le ai iubit sau nu, ti se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrsire.
De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Si tulburarea noastră creste, din cauză că atingem în lume o stare care depăseste lumea.
Iubirea este o aparentă intemporală; căci nu se suspendă devenirea în mijlocul vietii? Sînt îmbrătisări, în care timpul e mai absent decît într un astru mort.
Dragostea fiind o întîlnire dureroasă si paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare că ti a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inimă.
Ceea ce face păcatul superior virtutii este un plus de suferintă si de singurătate, pe care nu l întîlnim în „constiinta împăcată“ si nici în „fapta bună“.
In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Din ea izvorăste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine însusi. Virtutile nu servesc cerul.
După ce ai gustat înselăciunile vietii, deceptiile se întind blînd ca untdelemnul si fiinta se îmbracă în splendorile evanescentei.
...Si atunci regreti de a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna în amarul absentei lor.
Fără sentimentul mortii, oamenii sînt copii — dar cu el, ce mai sînt?
Cînd stii ce i sfîrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Căci moartea fură melodia vietii. Si din amîndouă nu mai rămîne decît un dezastru nocturn si muzical.
Cînd ai cunoscut amărăciunile si dulceata lor, îti pare rău că n ai decît o inimă de sfărîmat.
Oare de cînd s au mutat deserturile în sîngele omului? Si schimnicii de cînd tipă n el rugile spre înăltimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otrăvită? Si cînd va înceta înecul oropsitilor în valurile lăuntrice ale muririi?
Doamne! singurul tău martir: sîngele omului.
Dacă moartea n ar întrerupe consolările dorului de a muri...
Dar vietii lipsindu i infinitul, cum am putea muri fără capăt?

Omul, scîrbit de sine însusi, devine un lunatic care si caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.
De nu ti pare că esti autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictiseală? Si de nu simti cum cerul se plictiseste în tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?
Sînt vulgare acele fericiri care nu ti trezesc dorinta de a muri. Cînd însă universul devine o spumă de irealitate si extaz, si cerul se topeste în căldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrsirii emană din gîlgîirile plinătătii. Si fericirea devine tot atît de vastă cît nefericirea.
Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe si, fiindcă prin viată nu l pot onora decît prin crize, ridică mă, Moarte, la prestigiul lui neîntrerupt si îmbracă mă în insomnia nesfîrsirii! Avea voi lacrimi pentru tot ce n am murit?
Dragostea e singurul mod fecund de a te însela în cadrul absolutului. De aceea, în iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vietii.
Cel ce s a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin vointa de autodistrugere. Căci, între semeni, nu esti creator decît pe propria ruină.
Omul e singura fiintă care s a dezmortit din betia timpului. Si toată străduinta lui este să reintre în el, să redevină timp.
Privilegiul izolării în natură derivă din ruptura constiintei de devenire. Doar mergînd alături de timp omul e om. De aceea, de cîte ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adînci setei lui de scufundare.
Cînd mintea ti se ndreaptă înspre Dumnezeu, de lume te mai leagă doar dorinta de a nu mai fi în ea.
Senzatia de bătrînete eternă: a purta timpul în spate de la întîia lui clipă... Omul stă drept numai pentru a si ascunde lui însusi cît este de gîrbovit înlăuntru.
Plictiseala: a nu mai avea cumpăt în timp.
Inima e locul în care noaptea se ntîlneste cu dorinta de a muri, spre a se întrece n nesfîrsire...
Nici mările, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toată nu sînt un univers. Numai irealitatea muzicii...
Uitarea tămăduieste pe toti, afară de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asază paralel spiritului, într o ultimă dedublare.
In marea divină, arhipelagul uman nu mai asteaptă decît fluxul fatal care să l înece.
Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; îi apartii si nu i apartii. Ai vrea să fugi din El, desi esti parte a Lui.
Elementele unei geografii ceresti...
Un singur lucru dureros există în tristete: imposibilitatea de a fi superficial.
A fi mai „lenes“ ca un sfînt...
Patima muririi răsare din tot ce n ai iubit si creste cu tot ce iubesti, încît se prelungeste cu aceeasi căldură în gîndurile vrăjmase, ca si n cele plăcute vietii. Ea te cuprinde n plină stradă, în zori, în după amieze si n nopti, treaz sau atipit, între oameni si departe de ei, în sperante si în absenta lor. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbrătisări — te topesc lăuntric într un extaz neîmplinit, ascultînd murmurul zadarnic al ondulatiilor sîngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Si de mi as stoarce din suflet o icoană a Raiului, ea ar destăinui o lume în care florile se nchid si se deschid în dorinta de a muri. Si n care as fi smerit grădinar al agoniei lor.
Sînt fiinte pe care le trăim atît de intens în noi, încît existenta lor exterioară devine superfluă si reîntîlnirea lor o penibilă surpriză. A vietui este o indecentă din partea celui adorat. El trebuie să ispăsească irevocabil greul pe care altul l a luat, trăindu l. Asa se explică de ce nu există ratati mai mari decît eroii virtuali si femeile adorate. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.
Faptul de a fi om este atît de important si atît de nul, încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisă în această hotărîre. Să respiri în sentimentul că i mai revelator a fi om decît Dumnezeu, că i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce rătăcirea umană e mai sfîsietoare decît cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulă si omul, nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă, fiind un golan între pămînt si cer, riscă si suferă mai mult decît Cel asezat în confortul Absolutului?
Ce să mai cauti printre muritori, cînd tu cînti din orgă si ei din fluier?
Flautul îmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le am născocit în bănuiala nostalgică a altor lumi. Si tot el îmi descoperă o existentă ce se sfarmă de toate clipele...
Are cineva dreptul să si asculte pînă la capăt îngînările soaptelor lăuntrice?
Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer..., o stare de sfintenie…
As vrea să mor, dar de atîta moarte nu mai am loc.
Intr un univers în flăcări, întunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii.
Cînd abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. — Cum poti să nu fii nici unul, nici altul? — Vorbind în proză despre moarte.
Surprins în plină zi de groaza delicioasă a ametelii, cui să i o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezată între ele, la mijlocul de drum al deficientelor?
Esti trist cînd nu mai ai distantă de sîngele tău; din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferinta pe care o ascunde. Cît ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitătii ei.
„Valorile“ trăiesc prin chinul din care s au născut; acesta odată epuizat, ele îsi pierd eficienta, transformîndu se în forme goale, în obiecte de studiu, miscîndu se în prezent ca trecut. Ce nu mai e suferintă devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, încă o dată, că viata nu si atinge actualitatea ei supremă decît în durere.
Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gîndurilor ne scaldă într un infinit zilnic. In lumina lui solemnă, plină de un sfîrsit vast, orice am face la suprafata noastră se adînceste într o gravitate incurabilă, într atît că si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide în privirile noastre.
Nostalgia mortii ridică întreg universul la rangul muzicii.
Isus a fost prea putin poet ca să cunoască voluptatea mortii. Există însă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu i asa de străin de ea precum eram înclinati a crede; si fugi care nu tălmăcesc decît graba acelei voluptăti.
Sînt muzicieni — ca Chopin — care n au legături cu moartea decît prin melancolie. Dar cînd te afli înlăuntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni l inspiră moartea pentru a ne lega de viată prin regrete...
Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adîncirea în două lucruri la care noi participăm doar literar: florile si renuntarea.
Europenii n au importat numai seminte pentru această lume, ci si pentru cealaltă.
Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu si permite să confunde viata cu paradisul, nici atunci cînd o cere uzul legitim al amăgirii.
Feeria e cea mai mîngîietoare solutie împotriva păcatului. Popoarele nordice n au inventat o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase, dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie).
Traducînd în aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie.
In clipele n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stîncile muntilor nu i ar putea zdrobi...
Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima.
Marea răsfrînge mai repede lenevia noastră decît cerul. Ce plăcut ne lăsăm lingusiti de întinderile ei!
Nimic nu i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Unui lenes e singura mîngîiere.
Dacă lumea ar avea margini, cum m as consola că n am fost primar?
Introspectiile sînt exercitii provizorii la un necrolog.
„Inima“ devine simbol pentru univers în mistică si în nefericire. Frecventa ei în vocabularul cuiva indică pînă unde acea fiintă se poate dispensa de lume. Cînd totul te răneste, însîngerările iau locul acelui tot. Si astfel, rănile inimii înlocuiesc cerul si pămîntul.
Singurătatea te transformă într un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi.
Cîte catarge nu ti cresc în sînge, cînd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m as îmbarca spre apusurile Timpului.
Un zîmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...
Lenevia mi se urcă pînă la cer. Si petrec o vacantă eternă în adăpostul pleoapei divine...
Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce, cînd sînt bătut de valuri, teologia mi se pare o stiintă a aparentelor?
Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decît cerul — biet manual de Absolut.
Gîndurile periculoase sînt precedate de o slăbiciune fizică. Discretia corpului în fata a tot ce i nelume.
Filozofia neavînd organ pentru frumusetile mortii, am luat o cu totii înspre poezie...
Dumnezeu n a avut nevoie să ne trimită călăi, sînt doar atîtea nopti fără lacrimi... In zorile vietii tremură umbrele mortii. Nu i lumina o halucinatie a noptii?
Intre mine si oameni se interpun mările în care m am scufundat prin gînd. Tot asa, între mine si Dumnezeu, cerurile sub care n am murit.
Este atîta risipă de suflet în parfumuri, încît florile par nerăbdătoare de a si da duhul în Paradis. Si cînd oamenii vor pierde icoana acestuia, îl vor reconstitui atipind în inima unui parfum sau potolindu si simturile într o privire mărită de melancolie.
După ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s a pitulat în ochii Evei.
Tot ce nu izvorăste din prospetimea mîhnirii e de mîna a doua. Cine stie dacă nu ne gîndim la moarte ca să salvăm onoarea vietii!
In secolul al XVIII lea francez nu s a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tară în care nu poti crede în ceva decît nihilist... Saloanele au fost grădini de îndoieli. Si femeile, bolnave de desteptăciune, suspinînd în săruturi sceptice... Cine va întelege paradoxul acestui popor care, abuzînd de luciditate, nu s a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el înspre erotică, din desertul amărăciunii si al logicii? Si ce l o fi mînat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat a vreodată vreun copil?
In muzică, francezii n au creat mare lucru, fiindcă au iubit prea mult perfectiunea în lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii...
Sînt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le am auzit...
Cînd vrei să te reîntorci în Dumnezeu, îngheată lumina dintre tine si el. Omul suferă de o primăvară a întunericului.
In tristete, totul devine suflet.
Cerul, trecînd în înserări de la albastru la cenusiu, ilustrează în mare doliul incomplet al mintii.
Nebunia i un gust cenusiu al ratiunii.
Pentru a fi fericit de singurătate, îti trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Dar în simturile mărite n vid de plictiseală si în spiritul golit de lume, izolarea devine apăsătoare si searbădă — si zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cires înflorit.
Plictiseala e senzatia bolnăvicios de clară a timpului ce te asteaptă, în care trebuie să trăiesti si cu care n ai ce să faci.
Incerci zadarnic să te înseli, dar soarele l întinde, noaptea l îngroasă, si creste, creste ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.
De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinătatea oboselii noastre? Si omului, cînd îi va răpi Dumnezeu timpul?
De ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viata fără să o stii.
Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevărul, desi ne tin mai cald decît luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu ne oferă din plin înselăciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimbă în tărie de la una la alta.
Văzut am toate lucrurile ce sînt — si m am retras pe extremitătile inimii...
In plînsul ceasurilor tulburi parcă aud fiintele ce le am ucis în vis...
Nu mai găsesti odihnă pe pămînt decît în ochii care nu l au zărit. M as vrea îmbălsămat în toate privirile fără lume.
Deasupra fiecărui gînd se bolteste un cer.
Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit în El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, lăsîndu L să continue firul atîtor mîhniri si părăsiri.
Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungati din Rai, se prea poate să fi fost totdeauna aici. Izvorînd din cunoastere, bănuiala aceasta m a făcut să i fug. Cum să mai respiri în umbra unei fiinte ce nu suferă de amintiri ceresti?
Asa ajungi să ti stîmperi întristarea în altă parte si să uiti cu scîrbă de unde pleacă omul.
Orice clipă îmi pare o repetitie la Judecata din Urmă si orice loc în lume, o margine a lumii.
E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea trăiesti; prin ea te afli înlăuntrul vietii.
Cînd ai isprăvit cu lumea, ispitele ceresti te înlăntuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuăm ratarea înscrisă în excesul de mîhniri.
Si cînd acestea ne usucă simturile, o senzualitate a inimii înlocuieste cu văpăi subtile agitatia oarbă a sîngelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a cărnii.
Viata mi pare atît de stranie de cînd nu i mai apartin!
Trec ani de chinuri si gînduri legate de cer si de pămînt, fără să te ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atît de vag între cele două aparente realităti. Deodată, într o după amiază îngreuiată de plictiseală si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descoperă irezistibilă si molesitoare. Si atunci te miri de ce ai umblat pentru înec după întinderi, cînd el te cheamă, vast spatiu diafan, spre destrămare si pieire.
Cosmogonia mea adaugă neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...
Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înselătoare ale viitorului, istoria va continua să fie o hărtuială greu de priceput. Putem însă nădăjdui că ei îsi vor întoarce ochii înspre o vesnicie a neasteptării, transformîndu si fiecare soarta după exemplul unei fîntîni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Si procesul universal din fluviu îsi va arunca stropii spre înăltimi, convertindu si curgerea inutil orizontală într o inutilitate spre cer?
Cînd va cădea umanitatea în ea însăsi, asemenea acelor fîntîni? Cînd îsi va da alt curs înselăciunilor ei?
Dacă viata s ar prelungi ca si cum nimic n ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Dacă i vorba de ales între erori, Dumnezeu rămîne totusi cea mai mîngîietoare si care va supravietui tuturor adevărurilor. Căci ea s a înfiripat la punctul unde amărăciunea devine vesnicie, precum viata — eroare trecătoare — la încrucisarea nostalgiei cu timpul.
De ce, cînd oboseala se adînceste pînă la vis, înteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste în timp?
Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?
Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Ea nu e numai o înăltime a noastră, ci a existentei însesi. Aceasta se înnobilează treptat înspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realitătii.
Nu recunosc existentă decît fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n ai fi iubit niciodată decît pe Lucile de Chateaubriand...
Mi se pare uneori c as descoperi usor toate secretele lumii, afară de cel al dezrădăcinării din ea.
Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viată. Cum cresc afectiunile noastre în preajma inimilor rănite!
De unde să plece senzatia de îngrămădire infinită a vremii, de invazie a bătrînetii în mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vîrsta înselăciunilor?
Nimic din ce ai trăit inconstient nu te apasă; clipele au murit viu în tine si n au rămas cadavre în calea nădejdilor si a erorilor.
Dar toate acelea pe care le ai stiut, toată luciditatea asociată vremii, alcătuiesc o povară sub care se înăbusă avînturile.
Bătrînetea prematură, nesfîrsita oboseală pe obraji încă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.
Sînt bătrîn prin tot ce nu i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le am scos din nestiinta perfectă a temporalitătii si le am obligat să fie singure si eu să fiu singur cu ele.
In capul meu se sparg blestemele devenirii, a cărei inconstientă nu mai îngăduie crunta siluire a luciditătii, si timpul se răzbună pentru a l fi scos din făgasul său.
Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii, poti trimite cîte vrei, eu nu voi fi un strănepot al lasitătilor lui Noe!
Resimt intens dorinta de a muri fiintele surmenate de propria lor prezentă. Plasîndu te în centrul obsesiei tale, satietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Astfel, avînturile coborîtoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualitătii.
Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decît oblic spre cer.
Dacă ochii aveau o relatie perpendiculară cu el, istoria ar fi luat altă înfătisare.
Boala? O calitate de transcendentă a corpului.
Cît priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt că este.
Patologia se ocupă cu năpădirile psihice în tesuturi.

Nori care gîndesc si care par a fi tot atît de străini de pămînt ca si de cer... Ruisdael.
Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.
Foloseste te de ratiune pînă mai e vreme.

Este atîta ceată în inima omului, încît razele oricărui soare nu mai revin, odată intrate. Si este atîta gol în simturile lui, în simturile lui spulberate, că rătăcesc porumbei nebuni, cu aripi sfîsiate de vînturi, pe căile prin care îsi apropia lumea.
Din ce straturi de nefiintă purcede urîtul zilelor, ca să ne dezmeticească pînă la groază din atipirea fiintării?
Vom ajunge vreodată pînă la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a cărnii si pacostea unui sînge nedeslusit?
Cum se macină într un mister tînguitor substanta vietii si cum secătuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala i vastă ca Dumnezeu si mai activă decît el!
Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobletea tăcerii ne domoleste aiureala nemîngîierilor. După ce am pierdut toate, ne recîstigăm cumpătul învesnicindu ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gîndul la El mă mai tine vertical. Cînd îmi voi stîrpi mîndria, putea voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime si să mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai rămîne doar dorul de El.
Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
Cum pot vorbi împreună doi oameni al căror chin nu e la egală distantă de Dumnezeu? Ce si au de spus două fiinte în care moartea nu s a ridicat la acelasi nivel? Si ce si citesc în priviri, cînd răsfrînge fiecare un alt cer?
Pe oameni nu i cunoastem decît pentru a rămîne mai singuri cu Dumnezeu.
Un arhitect despămîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînăstire în cer.
Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.
Nenorocul oamenilor care s au căutat toată viata pe ei însisi este de a se regăsi pînă si în Dumnezeu. — Umilinta împăcată si vastă e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspiratie după tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însusi. — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii.
De ce n iluminarea incurabilă a mortii mă simt mai putin singur decît în mijlocul vietii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în constiinta că vei muri, încît ea te mîngîie de absenta oamenilor si a adevărurilor.
Acordurile de orgă si nostalgia mortii amestecă eternitatea cu timpul pînă la promiscuitate. Atît absolut rătăcit în devenire si un suflet firav care să poarte atîta cer si atîta pămînt!
Mori de esential cînd te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. — Un suflu pozitiv în Nimic, dar pentru care ai vrea să sîngeri ca un martir... scutit de moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decît moartea în si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem în bratele lui, în frunte cu ateii.
Senzatia stranie că toate gîndurile mi au fugit în Dumnezeu, că el îmi tine mintea atunci cînd am pierdut o...
Sau că, rătăcit înlăuntrul Lui, o sete de aparente mă împiedică să mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viată alcătuieste cea mai cruntă dramă a singurătătii.
Doamne! numai tu mi ai mai rămas! Tu — rămăsită a lumii si eu a mea. Spumă a părăsirilor mele, în tine as vrea să mi curm duhul si să pun capăt zvîrcolirii zadarnice. Tu esti mormîntul pe care l au visat ceasurile neprielnice fiintei si leagănul suprem al vastelor oboseli.
Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe mă în tine, ucide mi zvîcnirea spre zori si îmbieri, îneacă mi înăltarea nebună a gîndului si sfarmă mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Intinde ti umbrele, acoperă mă de întunecimi vrăjmase, eu nu ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnică si aspră si mărinimia noptii tale.
Seceră mi recolta de nădejdi ca, desert în tine, lipsit de mine însumi, să nu mai am tinuturi prin întinderile tale!
După ce ai citit pe filozofi, te ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului, îngînînd o rugăciune si adăpostindu te n ea.
Ca si cum s ar termina în tine un ultim rest din substanta pură a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oară...
Există cîte o noapte albă care durează atît de mult, că după ea timpul nu mai e posibil...
Acel ce adună în zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un început si un sfîrsit. Orice este etern. Neisprăvirea în suferintă a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.
Cînd n ai fost niciodată pe aceeasi treaptă cu viata: cînd mai mult, năpădindu i marginile, cînd mai putin, tîrîndu te sub ea. Asemenea acelor rîuri care n au albie: căci inundă sau seacă.
Ancorat în plus sau în minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiintă smulsă din linia vietuirii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii.
Este atît de misterios fenomenul prin care un om creste peste el însusi! Trezindu se, nu mai vede pe nimeni în jurul lui. Astfel, îsi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiată înăltime. In materie de singurătate, omul nu mai are ce nvăta decît de la Cel de Sus.
Spiritul înfloreste pe ruinele vietii.
Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N am auzit însă spunîndu se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atît ar interesa.
Cînd în nopti ti se deschide mintea spre cîte un adevăr, întunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.
Boala acordă vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiază dureros si nobil ritmul fiintării. Tot ce i adînc rezultă din vecinătatea mortii.
Si cînd nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi în principiul vietuirii tale... O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiintei..., măduva vietii e surmenată de cer...
Groaza este o memorie a viitorului.
Acele tresăriri de răutate funebră în care ai vrea să ucizi aerul... si n care un zîmbet te cutremură ca mîinile de mort din cosmaruri.
A trăi nu i o noblete. Dar a te învălui în nimb de nimiciri...
In zadar umbli după existentă si adevăr. Nimic e totul, o horă de închipuiri lipsită de ritm. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră, iar adevărurile se proiectează pe o lume de absente prin vioiciunea căldurilor noastre. Suflul de substantă care transformă nefiinta lumii în realitate emană din intensitătile noastre. De am fi mai reci sau mai domoli, nimic n ar fi. Focurile lăuntrice sustin soliditatea aparentă a firii, însufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jăraticul interior e arhitectul vietii, lumea i o prelungire exterioară a flăcării noastre.
Oare Dumnezeu va ierta omului de a si fi dus atît de departe umanitatea? Va întelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?
A exista — adică a colora afectiv fiece clipă. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fără cheltuielile sufletului, am trăit într un univers alb. Căci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese lăuntrice.
Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.
Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalitătii, ideile ce răsar din el sînt, prin compensatie, gravide.
Cu cît dorintele sînt specializate mai putin, cu atît realizăm mai repede infinitul prin simturi. Vagul în instincte îndreaptă irevocabil spre absolut.
Din amintirea timpului în care n am fost si din presimtirea timpului în care nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie.
Inima nu e turnată pe micimea lumii. Putea o voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?
Odată primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.
Acel tainic si imens delir prin care sustii în viată universul înclinat destrămării, impulsul dureros si irezistibil insuflînd miscare si nădejde pămîntului si vietătilor, întărind slăbiciunile cărnii si abătînd duhul de la patimile nimicului, — ce prospetimi secrete îl împing, în mijlocul lumii si al dezolării ei, să refacă edificiul cosmic si faima gîndului?
Nu e creatia reactiunea ultimă în fata ruinei si a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodămîntului si a înfundăturilor sortii? — Altcum, de ce nu vine căderea, de ce rămînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei si a nimicului?
Suferind cu tărie neîmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care ar fugi de tărm. Ajungi să nu mai cauti decît valuri si înotul pe un nesfîrsit de ondulatii.
Melancolia: timpul devenit afectivitate.
As vrea să trăiesc într o lume de flori rănite de soare si care, întoarse cu fata spre pămînt, si ar deschide petalele în directia contrară luminii.
Natura i un mormînt si razele ne împiedică să ne asezăm în el. Abătîndu ne de la substanta mortii, ele alcătuiesc o criză gravă de inesential. In lumină, sîntem toti aparenta noastră; în întuneric, sîntem maximum de noi însine si de aceea nu mai sîntem.
Plictiseala: tautologie cosmică.
Cine n a ascultat niciodată orga nu întelege cum eternitatea poate evolua.
Dacă tot ce am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit în Dumnezeu, ce departe eram acum!
Că viata are o calitate de existentă doar prin intensitătile noastre, ce dovedeste mai sigur decît vidul lumii în absenta de iubire? Fără ispitele erotice, nimicul e piedica fiecărei clipe. Doar înfiripările dragostei silesc lumea să fie, iar pasiunile ei sînt o surdină pentru neant.
Un minus de iubire este o lipsă de existentă, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu i plictiseala o vacantă a dragostei, o pauză în demiurgia indispensabilei înselăciuni? Si nu ne plictisim dintr o insuficientă de delir? Acesta introduce o notă de fiintă în monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gîndurilor pătimase îl recreează neîncetat.
In mijlocul plictiselii stim că existenta n a fost să fie; în intermitentele ei, ne uităm de toate si sîntem.
Purtînd cu dureroasă străduintă povara propriei fiinte, semenii tăi sînt mai obositi de tine decît tu însuti.
La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai există decît prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
In orice parte ai apuca, nu dai decît de Dumnezeu.
Oare cum pot privi cerul acei ce n au regrete?
Pentru a iubi, trebuie să uiti că semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu si de neant. Fericiti sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc într un freamăt de nestiintă si perfectiune.
Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atît de departe ca si neantul.
Acea năpădire vastă si coplesitoare a anumitor dimineti, cînd pari a te trezi în stiinta ultimelor taine, într o înfrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie finală — sau acele nopti subtiate într un violet tremurător, care ni se oferă molesitoare si perfecte ca niste grădini ale spiritului...
Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cîte clipe numeri în viată de fericire sfîsietoare a cunostintei? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru. — Dar să ne întoarcem la taine ca să putem respira...
De ce amiezele au mai multă obiectivitate decît înserările? De ce amurgul e interior si belsugul de lumină rămîne în afară, în el însusi?
...Orice i sugestie de sfîrsit reprezintă un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece în inimă. Numai moartea. De aceea i ea fenomenul cel mai subiectiv — desi mai universal decît viata.
De as avea mai multă statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vietuire mă retin în El ca eu? Dac as putea lipsi în mijlocul Lui!
Norii albi si nemiscati ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al înăltimilor, îti pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului si decolorările mute ale mintii.
Prăpăstiile omului n au fund, fiindcă răzbat în Dumnezeu.
Prin orice lacrimă ne priveste Dumnezeu.
Doamne! prin ce am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe capul meu dureri si mai mari, dacă au răsplată atît de înaltă! Mi am pierdut urma printre îngeri? Fă să nu mă mai întîlnesc nicicînd cu mine. Ajută mă să mi înec duhul în raiul simturilor, smintite de cer!
Omul n are drept să se creadă pierdut, atîta vreme cît deznădejdea îi oferă încă distrugerea voluptuoasă în Dumnezeu.
O dată ce dorintele devin spumoase, ajungi să trăiesti prin consimtirea dată fiecărei clipe. Silit să ti acorzi tie existenta, măresti spatiul dintre tine si lume în repetarea neîncetată a străduintei.
Timpului apucat de streche, veghea spiritului îi pune surdina hotărîrii de a fi. Nu ne ar înghiti gama vremii de n am domoli o în efortul de consimtire la fire?
Celelalte fiinte trăiesc; omul se căzneste să trăiască. Este ca si cum te ai uita în oglindă înaintea fiecărei actiuni. Omul e un animal care se vede trăind.
Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
Gîndirea proiectează neantul, ca o supremă consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. Vrînd să fii totul si totul opunîndu se, ce ai face fără dimensiunea absolută a absentei?
Chinurile mîndriei nemăsurate volatilizează firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei măretii în care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie în dezastru.
Cînd voi ajunge să mă deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară si inaccesibilă; — omul este o ruină invincibilă. Cine i o fi turnat atît entuziasm în deceptii?
A trăi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singurătăti.
Vrăjit în izolarea ta, ceasurile s au oprit si Vesnicia a început să bată. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău...
Singurătatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.
Sînt atîtea posibilităti de a muri în muzica lăuntrică, încît nu mi voi mai găsi sfîrsitul... Nu esti cadavru decît în lipsa de sonorităti interne. Dar cînd simturile gem de ele, imperiul inimii depăseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinită a unei tonalităti.
Cînd, în mijlocul unei vechi sonate, cu greu îti stăpînesti un „Doamne! de nu s ar mai sfîrsi“, undele unei verticale nebunii te avîntă spre dumnezeire. — Acolo să mă exilez, cu toată muzica...
Omul e asa de singur, că deznădejdea i pare un cuib si groaza un adăpost.
In zadar îsi caută o cărare prin desisul firii, el rămîne mîhnit, cu fata spre înfundăturile propriului său duh. Căci, în el, lumina nu s a despărtit de întuneric. Prin ceea ce încoronează Creatia, prin spirit, el apartine începuturilor ei.
Nimic nu i va scutura din constiintă noptile timpului. Nu i creste nobletea ursitei în această ereditate nocturnă?
Omul are de partea lui prea multe nopti...
De cîte ori mă cuprind vrăjile plictiselii, de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Si atunci stiu că voi muri cîndva de urît, în plină zi, în văzul soarelui sau al norilor...
...„dacă este cu putintă, depărtează de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...
As vrea să strig si eu „Tată!“, dar spre cine, cînd Plictiseala este ea însăsi o divinitate?
De ce a trebuit să mi deschid ochii asupra lumii ca s o descopăr un Ghetsimani al Urîtului?
Pămîntul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase si molesitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea fiintării... Doar destrămări ceresti să emane arome de îmbătare în nimic, din înăltimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se strecoare printr un azur dement pe întinderea bolnavă a cugetului...
Doamne! eu nu spun că tu nu esti; eu spun că nu mai sînt.
Dacă neantul ne ar da numai un gust pervers de absolut, n ar fi nimic; dar el — creîndu ti un complex dureros de superioritate — te face să privesti în jos spre fiintă si să te mîngîi de o nostalgie prin dispret.
Despre „eu“ n ar trebui să vorbească decît Shakespeare sau Dumnezeu.
Intre două fiinte ce se află la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibilă. Ca întîlnirea să fie „fericită“, trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconstientei. Indepărtarea egală de natură le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jenă de echivocurile erotice si mai cu seamă rezerva în complicitatea inevitabilă. Atunci cînd înselăciunile vietii nu mai au nimic impermeabil ochiului tău, e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. Dragostea nu se poate consuma între două absente de iluzii, unul măcar trebuie să nu stie. Celălalt, victimă a nonerorilor spiritului, supraveghează voluptatea vecinului identic si se uită pe sine însusi prin molipsire.
Răsturnarea haotică a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamănă unei concesii penibile, în care bărbatului si femeii secretele vietii le sînt diafane. Ei par a se fi învoit să gresească împotriva veghii duhului, dar nu reusesc decît să si privească uitarea si să si diminueze, prin gîndire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg în suspinele acelui ieftin absolut.
Nu dezamăgirile, nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cît tăriile sufletului, care se înstăpînesc în noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce ai mai putea spune cuiva si de ce i ai mai spune, cînd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce ar curge dintr o dată în sus?
Din sînul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice, care înmultindu ne identitatea suspendă zîmbetul spre femei si surîsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viata s a exagerat în intensităti care o sovăie între lumi. Din tot ce ai fost, nu mai rămîne decît o adiere patetică.
Nesfîrsitul noptii pare o margine din privelistea acestei dilatări si doresti stingerea ca o limită, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă?
Cum oamenilor le lipseste poezia, în ce să ancorezi, dacă nu în moarte? Cît prestigiu nu aruncă iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbăd al fiintei?
Dorinta de a te îneca, de a te înălta la ceruri prin spînzurătoare sau de a ti curma viforos zilele pleacă dintr un sublim al plictiselii — flaut în fund de iad.
A stoarce din clipe un cîntec de pieire, a născoci veninuri transcendente în urîtul vremii, a ti spulbera dracii în sînge si în devenire...
Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuatiei. A fi e o întreprindere atît de grea, fiindcă urcăm spre a nu fi; un vid avîntat spre o supremă degradare de existentă.
Timpul e un suis spre nefiintă.
Prin toate simturile rîvnesc după desfătările sfîrsirii... Ce dor de tainice împliniri mă înclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măretia mortii, după ce ai fost trădat de viată!...
Cine a văzut prin oameni si prin sine însusi, de scîrbă ar trebui să si zidească o întăritură pe fundul mărilor.
Nefericirea nu se întîlneste decît la un temperament esential contradictoriu.
Cel obosit de sine însusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.
Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevărat tristi sînt acei care, neputînd răsturna totul, s au acceptat ca ruină a idealului lor.
Timpul este crucea pe care ne răstigneste plictiseala.
In năpădirea de farmece si n suflul de extaz ce mi risipeste rosturile pe latura nemărginirii, scîrba de mine e singurul meu stăvilar.
Ce să mai fac cu atît eu?
Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explică descompunerea solemnă de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creată de el.
Pe măsură ce plictiseala îngroasă timpul, ea subtiază lucrurile în calităti străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necrutătoare.
A ti fi urît înseamnă a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pînă si stîncile se dizolvă în fum cînd răul lucid se deschide spre ele.
Nu mi stiu vreo senzatie pe care să n o fi îngropat în gînd. (Spiritul e un mormînt al naturii.)
Sinuciderea — ca orice încercare de mîntuire — e un act religios.
Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitătii la echivocurile esentiale ale vietii, derivă dintr o vitalitate sovăitoare. Acel ce o practică nu se expune primejdiei, cum se crede îndeobste, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevărul de minciună.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelentă, o critică a vietii. Cine n a omorît în el îngerul e menit pieirii. Fără erori, nu se poate respira nici măcar o clipă.
Ochii stinsi nu se aprind decît de dorul mortii; sîngele nu se nflăcărează decît într un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povîrnisurile firii?
Un animal care a văzut viata si care vrea încă să trăiască: omul. Drama lui se epuizează în această îndîrjire.
Intr o inimă în care s a asezat nimicul, iruptia dragostei e atît de nespus de sfîsietoare fiindcă ea nu găseste nici un teren de înflorire. De ar fi să cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar să destelenesti propriul neant, să te înstăpînesti cu greu în vrăjmăsia sufletului tău, să faci drum iubirii tale spre tine însuti! Războirea aceasta — care te azvîrle cu dusmănie împotriva ta — explică de ce nicicînd n ai vrea să te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei.
In Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destulă oboseală...
Ultima subtilitate a diavolului e diferenta între iad si inimă.
Numai în marile suferinte, în care esti prea aproape de Dumnezeu, îti dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său si ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.
Spiritul datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fără ele, viata n ar fi mai mult de[cît] viată.
Doar boala aduce ceva nou. Nu i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea zilnică prin gînd si prin durere...

Cînd porti atîta muzică într o lume fără melodie...
Omul nu e un animal făcut pentru viată. De aceea cheltuieste el atîta vitalitate în dorinta de a muri.
Irealitatea vietii nicăieri nu e mai tulburătoare ca în deznădejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.
Intreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de a separa dorul de viată de dorul de moarte.
Sperantele sînt cuiburi fragede de sfîrsituri. A trăi si a muri: două semne pentru aceeasi închipuire.
Toate lacrimile neplînse mi s au vărsat în sînge. Si eu nu m am născut pentru atîtea mări si nici pentru atît amar.
Nu găsesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar în tristete rămînem cu cenusa propriei substante.
O reflectie trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Arta de a prescurta sfîsierile..., interventia de arhitectură în dezmembrările noastre muzicale...
Tristetea — un infinit prin slăbiciune, un cer de deficiente...
Viata omului se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fără o reformă a privirii.
Dragostea este sfintenie plus sexualitate. — Nimeni si nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prăpăstios si sublim.
Hamlet n a uitat să însire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă vietuirii. Numai că el vorbeste de „chinurile dragostei dispretuite“. — Ce mare ar fi celebrul monolog de ar zice doar: iubire!
Pe tărmurile mării, seceta lăuntrică a zilelor pustii adună — în aceeasi sete — dorinta de fericire si de durere. Tot pe tărmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...
Mediterana e marea cea mai calmă, cea mai cinstită si mai putin mistică. Ea se interpune — cu absenta ei de valuri — între om si Absolut.
Intrucît e singură, femeia este.
Forta unui om derivă din neîmplinirile vietii sale. Prin ele încetează el să fie natură.
Definitia Vrăjii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzică, interminabilul dizolvant... si recăderea surdă a motivelor într un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a... sîngelui, la artistul care si a proiectat fastuos si măret nervii în mitologie.
Si de aceea, în încîntarea wagneriană, valuri îndepărtate si pline de amurg tălăzuiesc în preajma tîmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis si de pieire.
Răbufnirile mortii împestritează peisajul gramatical al existentei, asa cum ni l prezintă excesul de sistem al plictiselii, si n locul lipsei de surprize ne asază la pîndă, cu postul instalat în nelinistea noastră.
Din plictiseală, printr un lung proces, putem ancora în Dumnezeu. In sine, ea nu e decît o lipsă de religie.
Gîndindu ne la stil uităm viata; străduintele spre expresie acoperă greutătile respiratiei; pasiunea formei înăbusă înflăcărarea negativă a amărăciunii; farmecul cuvîntului ne scapă de povara clipei; formula micsorează sfîrselile.
Singura iesire pentru a nu cădea: a ti sti toate sfîrsiturile — a ti slei otrăvurile n spirit.
De ti ai fi lăsat mîhnirile în starea de senzatie, de mult n ai mai fi...
Spiritul nu serveste viata decît prin expresie. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei dusman.
Oboselile după amiezelor, cu patina vesniciei în suflet si adierile de ameteală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară...
Eternitatea e sera în care se ofileste Dumnezeu din începuturi si omul, din cînd în cînd, prin gînd.
Cînd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde în ele, rezultatul defineste compozitia lăuntrică a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a fortelor ce îl agită, amestecul ciudat si neprevăzut de elemente. Teoretic, greu ne închipuim combinatia de barbarie si de melancolie decadentă, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt însă, atîtia sînt chinuiti de un apus al vietii în reflexe încă sigure!
Doruri îndelungi, îmbrătisînd desfăsurările cosmice si înflorindu le de nesigurantele visului — de unde ar porni ele, dacă imboldurile de la temeiul nostru n ar scoborî si n ar urca povîrnisul slăbiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n au ele un curs necutremurat, cine introduce legănarea în pofte, dacă nu nedespărtirea afirmatiilor si negatiilor sîngelui? De ar avea instinctele noastre o directie si slăbiciunile alta, n am fi de două ori perfecti, n am atinge desăvîrsirea în două feluri? Intîlnirea paradoxală de porniri, inseparabilul ireductibilelor creează o încordare ce alcătuieste si dezalcătuieste atît de straniu o fiintă. — Si nu i usor să porti iadurile dulci si îmbătătoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspăt al barbariei, să te descurci în tinerete cu povara unor bătrîneti vaste, să tîrîi sfîrsituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce înmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii într o anapoda eternă a clipelor!
De ce ti mai întorci ochii spre soare, cînd rădăcinile tale hrănesc pulsul mortii? Cu cîtă furie si ndurerare o să te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. Creatorul îsi va da ultima suflare în creatură, în creatura fără de suflare.
Ce gust de cenusă emană de dincolo de lumi!
In patru ochi cu Diavolul. — De ce se arată el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl trăiesti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superfluă revelatia esentei pure a Satanei?
Calea dorurilor zilnice urcă de la pămînt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozăvie mai putin frecventă decît marele lui Dusman.
In dezrobirea cugetului de fiintă, voluptatea nu mai are preferinte între durere si plăcere. Ea le încoronează pe amîndouă.
Perfectiunea stranie a senzatiilor suspendă deosebirile între ele. Durere si plăcere devin sinonime.
Oare de ce gîndind îti pierzi întîi inima si numai apoi mintea?
Farmecul nelinistii constă în oroarea de solutii, în a sti totul în întrebări... Orice răspuns e pătat de o nuantă de vulgaritate. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde.
As vrea să mă îngrop în plînsurile oamenilor, să mi fac din fiecare lacrimă un mormînt.
Tot ce creează omul se întoarce împotriva lui. Si nu numai tot ce creează, ci si tot ce face. In istorie, un pas înainte e un pas înapoi. Dar din tot ce a conceput si a trăit el, nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singurătatea.
Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Si patimile, de ce si or fi pierdut rădăcinile din sînge? Balcanism ceresc...
Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ti se arată decît în amurgul mintii.
Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.
Experienta om a reusit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.
Timpul se destramă în ondulatii vagi, ca o spumă solemnă, de cîte ori moartea împovărează simturile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot în gînduri.
Ispăsesc lipsa de deceptii a strămosilor, îndur urmările fericirii lor, plătesc scump sperantele agoniei lor si putrezesc în viată prospetimile nestiintei străbune. — Iată sensul decadentei.
Iar pe planul culturii, cîteva secole de creatii si iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate si nemîngîiere. Alexandrinism...
Nu e usor să plătesti pe toti tăranii altor veacuri, să nu mai ai verdeată si pămînt în sînge... si nici să te scalzi în asfintiturile spiritului...
Numai în muzică si în freamăte extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitară de murire vitală, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbită de unde...
A avea „adîncime“ înseamnă a nu mai fi amăgit de separatii, a nu mai fi rob „planurilor“, a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate într o confuzie melodică de lumi, agitatia infinită, sumbră si cuprinzătoare de elemente se purifică într un fior de neant si plinătate, într un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii si care ne lasă pe veci un gust de muzică si de fum...
Existenta oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. La un tribunal al amărăciunii, vor fi achitati cu totii si n primul rînd femeia...
Nimic nu te satisface, nici măcar Absolutul; — doar muzica, această destrămare a Absolutului.
Numai îmbătîndu ne de propriile noastre păcate putem purta povara vietii. Fiecare lipsă trebuie convertită într un deliciu; prin cult să înăltăm deficientele. Altcum ne înăbusim.
După ce ai vrut să răstorni lumi, ce greseli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniti si nuli?
Dumnezeu, prevăzînd căderea omului, i a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea, putut a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.
Intr un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s ar spune aproape totul despre iubire.
Esentialul ar trebui însă adăugat de Diavol.
Acel ce a refuzat sfintenia, dar nu lepădarea de lume, îsi face dintr o divinitate dezabuzată tinta devenirii lui.
Cînd te adresezi lui Dumnezeu, fă o cu pronumele, fii singur, — ca să poti fi cu El. Altcum esti om — si nu vei sta niciodată fată n fată cu singurătatea Lui.
Teologia n a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.
E atîta noblete cruntă si atîta artă în a ti feri suferintele de văzul semenilor, în a juca rolul de cancer hazliu...
Cînd azurul echivoc se topeste în stropi de plictiseală si picură o imensitate de albastru si de dezolare, mă apăr de mine si de cer cu Mediteranele spiritului.
De nefericire ne purificăm în accesele de ură sărbătorească si vastă, în care, reducînd totul la nimic si n primul rînd iubirea, curătăm eul de toate impuritătile firii. Cine nu poate urî nu cunoaste nici unul din secretele terapeutice. Orice însănătosire începe printr o operă de distrugere. Puritatea se cîstigă nimicind. Nu sîntem noi însine decît călcîndu ne fără milă în picioare.
Un adevăr care n ar trebui spus nimănui, niciodată: nu există decît suferinte fizice.
In ispitele dragostei, nu mai e spatiu între mine si moarte.
Absolutul se asază la capătul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste peste iubirea terestră zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a împăca dragostea cu lumea...
Mai mult decît în orice, în iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viată e un fenomen al îndrăgostirii.
Fiind teolog sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred în om si n ratiune, cum de nu înnebunesc de dezamăgire si cum îsi păstrează cumpătul în dezmintirea continuă a întîmplărilor? Apelînd însă la Dumnezeu sau la scîrbă, te descurci cu usurintă în devenire... Oscilatia între teologie si cinism este singura solutie la ndemîna sufletelor rănite.
Acele nopti crude, lungi, de o vitregie surdă, cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor — pe care le înduri din setea curioasă de a sti cum vei răspunde întrebării mute: „oare mă voi omorî pînă în zori?“
Materia s a îmbibat de durere.
Cînd cugetul ti a crescut peste crestele lumii, strîmtoarea vietii îti dă fioruri de elefant în seră.
Ce valuri nebune de mări necunoscute îmi izbesc pleoapele si mi cotropesc mintea? — Cîtă măretie nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea mării în noptile albe ne dă, mai mult decît orga sau deznădejdea, imaginea imensitătii. — Ideea de infinit nu e decît spatiul creat în spirit prin absenta somnului.
Cadranul solar din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.
...Despre moarte nu se poate vorbi decît latineste.

Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiintei.
Spiritul e prin esentă pro contra firii.
In trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciti într un schelet. Si n farmecul răsturnător al tresăririi, te cauti în ce n ai fost si n ce nu vei fi...
In mod cinstit, un om nu poate vorbi decît despre el si despre Dumnezeu.
In sînul vietii te afli, de cîte ori spui — din tot sufletul — o banalitate...
Prin ce taină ne trezim în anumite dimineti cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire si ce lumini străvechi sustin extazul divin peste pustiul materiei?
...In astfel de dimineti, înteleg nonrezistenta la Dumnezeu.
Viitorul: dorinta de a muri tradusă n dimensiune de timp.
Nobletea de a nu păcătui niciodată împotriva mortii...
Universul si a aprins glasurile n tine si tu treci pe bulevard...
Cerul si a incendiat umbrele în sîngele tău si tu surîzi cu semeni... Cînd îti vei răsturna mînăstirile inimii pe ei?
E atît neasteptat si atîta indecentă în infinitul sufletului — cum de l îngăduie desertul oaselor si surmenajul cărnii?
Vraja tristetii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de a nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist...
Neavînd extazul la ndemînă, ca misticii, regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recăderile grave ale oboselii... Ideile se reîntorc spre izvorul lor, se scufundă în confuzia originară si spiritul pluteste pe fundurile vietii.
Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire si înselăciune si nimic nu ne împiedică de la accesul la zona de bastină a începutului, pură ca o auroră finală. Asa dispare tot ce timpul a adăugat virtualitătii initiale. Existenta ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — si nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca instrument de cunoastere.
Cugetul scăldat în lumina nocturnă a disperării.
Spiritul are prea putine leacuri. Căci de el însusi trebuie să ne vindecăm în primul rînd. De natură si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu toată teama de insuportabilul fericirii. Sînt peisaje si îmbrătisări care îti lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul.
Esti incurabil pierdut amăgirii si vietii cînd, privind cerul în ochi de femeie, nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie, curaj, zîmbet si deznădejde.
Eroismul nu e decît rezistenta la sfintenie.
Primejdia în suferintă e de a fi blînd; de a îndura cu îngăduintă. Te pomenesti astfel lunecînd într o icoană, din omul ce erai, plămădit dintr o carne infinit muritoare.
Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge n tine tot ce i chip si dîră de urmat.
Oamenii să nvete de la tine să se înspăimînte de căile omului. Acesta i rostul suferintei tale.
Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea însăsi.
Toate întrebările se reduc la atît: cum poti să nu fii cel mai nefericit?
Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taină.
Cîntec surd în străfunduri: se roagă boala în oase.
Viata nu merită să fie trăită decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei.
Cînd găsesti o anumită noblete în tînguire, paradoxul e forma prin care inteligenta înăbusă plînsul.
Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbătat de ireparabil?

Oare cînd voi înceta să mor?
Sînt răni care cer interventia Paradisului.
Cu toate păcatele si cu nici unul, mintea s a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemărmuriti spre lume.
Cînd iubesti viata cu patimă si scîrbă, doar diavolul se mai milostiveste de tine si ti oferă sălasul fatal îndurerării tale aiurite.
Acele sfîsieri ale cărnii si demente ale gîndului, în care am cădea în plină sfintenie dacă Dumnezeu ne ar sări într ajutor. Sovăirile lui ne mai tin în rînd cu lumea.
De ce nu m ai făcut, Doamne, un prost etern sub boltile tale nătîngi?
Spiritul e carne lovită de streche transcendentă.
Lupta nu se dă între om si om, ci între om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.
Gîndul la Dumnezeu nu serveste decît spre a muri. — Nu de bunăvoie te ndrepti spre el, ci fiindcă n ai încotro.
Nimeni nu poate sti dacă e credincios sau nu.
Privind pe atîti si pe atîti care se îngroapă într o idee, într o menire, într un viciu sau într o virtute, te miri de ce infimă distantă de lucruri dispun oamenii. Să fi văzut ei asa de putin? Să nu fi fost ei atinsi de cunostinta care nu îngăduie nici un act? A sti nu mai rabdă firea decît prin vointa noastră de a fi încă în ea. Te frămînti atunci printre obiecte si idealuri, aderînd cu fărîme de pasiuni, acordînd din milă si din amăreală o adiere de existentă umbrelor în căutare de fiintă.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic în glumă.
A face este antipodul lui a sti.
Nehotărîrile între cer si pămînt te sortesc unui destin de Ianus, ale cărui fete ar deveni una în durere.
Cu inima spînzurată între freamăt si îndoială: un sceptic deschis extazului.
In după amiezele de duminică — mai mult decît în celelalte după amieze ale timpului — ratiunea se dezvăluie ca o absentă de cer, si ideile — stele negre pe fondul de vid al vesniciei. — Plictiseala se naste dintr o împînzire ultimă a simtirii, dezlipită de fire.
In cuprinderea cosmică a urîtului — căscat al universului —, pădurile par a se înclina ca să ti ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri.
Din fosnirea vremii se nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului.
Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu.
Nimic nu mă poate face să uit viata, desi totul mă înstrăinează de ea. La o egală distantă de sfintenie si de viată.
Eu n am tăria ca să ndur splendorile lumii; în mijlocul lor mi am pierdut suflarea si nu mi a rămas glas decît pentru disperarea frumusetii.
Oamenii fug atît de moarte, cît si de gîndul ei. De acesta m am legat pe vecie. Incolo, am fugit în rînd cu ceilalti — dacă nu chiar mai repede ca ei.
Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu găseste absolutul în dragoste.
Pentru a acoperi cu fast drama vietuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii; întretine l din zori în noapte; creează în preajma ta strălucirea efemeră si eternă a inteligentei înnebunite în propriul ei joc; fă din viată o scînteiere pe un cimitir. Căci nu i sufletul omului un mormînt în flăcări?
Dă un curs genial senzatiilor; impune trupului vecinătatea astrilor; carnea, ridic o prin gratie sau crimă pînă la cer; — simbolul tău să fie: un trandafir pe o bardă.
Invată voluptatea de a acorda ideilor spatiul unei clipe, de a iubi fiinta fără a i îngădui un rost, de a fi tu însuti fără tine.
Din asteptările visătoare în mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor.
...Si închipuindu ti c ai zburat — cu inversă altitudine — spre adîncurile vietii, c ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie, neîndestulător setei tale de străfunduri.
Cîti pot să spună: „eu sînt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n am simti o atractie de soartă fată de cei porniti spre o asemenea mărturisire?
O icoană completă a lumii ar putea o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin, îndulcite de un parfum emanat din rătăciri de îngeri.
Orice ai face, după ce ti ai pierdut sprijinul în tine, nu mai poti găsi altul decît în Dumnezeu. Si dacă fără El se mai poate încă respira, fără ideea lui te ai pierde în părăsirile mintii.
Ceea ce i fascinant în disperare este că ne aruncă dintr o dată în fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. După aceea, începi să gîndesti si să limpezesti sau să întuneci prin reflexie situatia creată de furia metafizică a deznădejdii.
Despărtit de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăti de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu si înalte valurile mai sus de singurătatea ta.
In poezie, necrezînd în nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, căci nihilismul e un supliment de muzică; — pe cînd în proză trebuie să aderi la ceva, ca să nu rămîi gol în fata vidului cuvintelor. A fi gînditor nu i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevărurile „înăltătoare“, produse ale orbirii.
Singurul rost al pămîntului e să înghită lacrimile muritorilor.
Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer.
Există un fel de cîntec în fiece boală.
Punti nu se mai pot întinde între omul urmărit de moarte si semenii lui. Si orice ar face el — încercările de apropiere adîncesc doar o prăpastie si accentuează o fatalitate.
Cu de aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscînd decît exaltarea si tristetea, rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi încetul cu încetul să nu te mai întîlnesti cu nimeni niciodată.
In tristete — moartea si nebunia luîndu se la întrecere —, nădejdile vitregite se întorc în gînduri ucigase. Si devii un ostatic al nefiintei, din dobitoc uman ce ai fost.
De ce nu s or întinde peste mine umbrele vesnicei prostii si răcorile nestiintei? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi...
Intr un creier defunct, timpurile plecate n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine si singurătăti.
In lumea n care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.
Tăcerea ce urmează marilor intensităti: inspiratiei, sexualitătii, disperării. Parc a fugit natura, si omul a rămas fără zări într o veghe vecină nimicirii. — Firea este o functie a căldurilor sufletului. Existenta se creează în momentul subiectiv prin excelentă. Căci nimic nu este în afară de năvălirile inimii.
Omul suferă de o neputintă de vacantă a nelinistii. El n a reusit să lărgească orizontul ratiunii decît prin groază.
...Setea de un paradis al indulgentei, clădit pe un zîmbet de destrăbălări ceresti...
Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.
Nehotărîrea între pămînt si cer te transformă într un sfînt negativ.
Pe piscuri de Alpi si de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zăpezi si pe cer, am înteles:
— că senzatiile trebuie să fie mai pure decît aerul rarefiat al înăltimilor, — că n ele nu trebuie să intre nici omul, nici pămîntul si nici un obiect al lumii, — adieri extatice să fie clipele, vîrtej de altitudine privirea;
— ca murmurul melancolic al vîntului ce atinge azurul si zăpada, gîndurile să mîngîie poleiala lucrurilor ce nu sînt. In cugetul tău să se răsfrîngă toate crestele de munti pe care n ai fost om si toate tărmurile de mări pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzică pe marginea mării si extaz pe vîrf de munte;
— „sentimente“ nu mai sînt. Căci spre cine s ar îndrepta? De cîte ori nu mai esti om, de atîtea ori nu mai „simti“ decît tăriile nefiintei;
— nu se mai poate trăi decît în rătăcire. Răstoarnă ti pasii si calcă pe stele. Repetă zilnic lectia acelei nopti, în care astrii ti s au dezvăluit ridicol de singuri.

După fiece călătorie, progresul în nimic te leagă incurabil de lume. Descoperind noi frumuseti, pierzi prin atractia lor rădăcinile ce ti au crescut cînd nu le ai bănuit. O dată în interiorul vrăjii lor, în mireasma de nelume ce emană din ele, te înalti spre un gol pur, mărit de ruina iluziilor.
Din ce cred în mai putine lucruri, din ce am murit mai mult în umbra frumusetii, din aceea, neavînd nimic ce să mă prindă încă în viată, nu mai am nimic ce să mă întoarcă împotriva ei. N am început să o iubesc decît pe măsura risipirii sperantelor. Cînd nu voi mai avea nimic de pierdut, voi fi una cu ea.
Donjuanismul e fructul unei sfintenii rău întrebuintate. — In toate declaratiile de dragoste, simteam că numai Absolutul importă — si de aceea puteam face cîte voiam si oricui.
Fîsiile de zăpadă pe fondul cenusiu al muntilor în dimineti de vară: dărîmături ale unui cer imemorial.
Ideile sînt melodii moarte.
Neputînd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre, fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzisurile ei. — Inima se apleacă cu miscări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viata.
Soarta omului e o absentă continuă de „acum“ si o frecventă stăruitore de „altădată“ — acest cuvînt al fatalitătii. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire.
Nimic nu tulbură mai mult naivitătile sîngelui ca interventia eternitătii. Ce pacoste va fi turnînd ea peste prospetimea dorintelor, de le răvăseste si le stîrpeste fără urmă? Vesnicia nu se compune din sufluri de viată. Prestigiul ei funebru înăbusă avînturile si reduce realitatea la starea de absentă.
Peste valurile de neant ce cuprind în voie firea, numai dorintele adie o briză de existentă.
In toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislatie sau metafizică de ocazie.
In plictiseală, timpul înlocuieste sîngele. Fără ea n am sti cum curg clipele si nici că ele sînt. — Cînd se sloboade, nimic n o mai poate opri. Căci ti e urît atunci cu tot timpul.
Rostul gînditorului e să născocească idei poetice, să suplinească lumea prin imagini absolute, fugind de general si călcînd pe legi. Din esenta firii ni se revelă în rusinea de identitate si n oroarea de principii. — Gîndirea încolteste pe ruina ratiunii.
Iubesc privirile care nu servesc viata si piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu i contemporan lumii.)
Sînt tări în care n as fi putut rata nici măcar o clipă, ca Spania de pildă. Si sînt locuri mărete si sumbre, în care piatra sfidează sperantele, pe ale căror ziduri leneveste vesnicia, aducîndu si aminte de timp, locuri privilegiate de siestă a Divinitătii, care te silesc să fii tu însuti în mod absolut: în Franta — Mont Saint Michel, Aigues Mortes, Les Baux si Rocamadour. — In Italia, toată Italia.
Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea în carne a ideii de timp.
Un gînd trebuie să fie straniu ca ruina unui zîmbet.
Spatiul în care se învîrte cugetul îmi pare îndepărtat si fără de temei ca un Uruguay ceresc.
Defectul tuturor oamenilor care cred în ceva consistă în a deprecia moartea. Absolutul acesteia nu se descoperă decît celor ce au un simt ascutit pentru accidentul individuatiei, pentru eroarea multiplă a fiintării. Individul e un esec existent, o greseală ce înfruntă rigoarea oricărui principiu. Nu ratiunea te pune n fata mortii, ci conditia unică de individ. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicitătii. Spre moarte, întoarce te purificat si gol — neatins de îndulcirile mintii, de atenuările ideilor. Ea trebuie privită în fată, cu virginitatea lăuntrică a momentelor în care nu crezi în nimic, mai mult chiar: ca martir al nimicului.
Dragostea de viată, plină de freamăt si durere, nu ispiteste decît pe cei înecati în silă. Sînt dimineti ce înfloresc subit în desertul oboselilor si care ne tintuiesc înmărmuriti în bratele fiintei.
In sila de toate, în sila vastă, emanînd din tînjala sîngelui si a ideilor, năpădesc revelatii fugitive de fericire ce se întind echivoc pe suspinele noastre, ca zdrente de azur. Si atunci cauti o cumpănă între sila de a fi si de a nu fi.
O ceată de îngeri sau de draci mi a asezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar, împătimit în lume, ele nu mi pot umbri tăria sperantelor desarte.
Cerul, nu pămîntul, m a făcut „pesimist“. Neputinta de a fi, consecutivă gîndului la Dumnezeu...
In mistică există suferintă, infinită suferintă. Dar nu tragedie. Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibilă decît în viata ca atare, această lipsă de iesire plină de măretie, de nefolosintă si de prăbusire. — Shakespeare e mare fiindcă în el nu triumfă nici o idee: numai viata si moartea. Cine „crede“ în ceva n are simt pentru tragic.
De la o vreme nu mai gîndesti asupra urîtului, ci l lasi să gîndească asupra lui însuti. In vagul sufletului, plictiseala tinde spre substantă. Si ea ajunge: substantă de vid.
Acel ce n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vietii — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Nimic nu l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gîndirii se epuizează în acest conflict. Farmecul firii trage greu în cumpănă si nu e chip a l anula, desi ideile plutesc pe luciul nefiintei. A trăi senzual în nimic...
Cînd ai iubit prea pătimas viata, ce ai căutat printre gînduri? Spiritul e o eroare imensă de cîte ori slăbiciunile acordă vietii prestigii de axiomă.
Sînt o Sahară roasă de voluptăti, un sarcofag de trandafiri.
Străzile pustii în marile orase: parcă în fiece casă se spînzură cineva.
...Si apoi, inima mea — spînzurătoare pe măsura cine stie cărui diavol.
Sfintenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalitătii.
Nihilismul: forma de limită a bunăvointei.
Plictiseala e rînd pe rînd vulgară si sublimă, după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.
Nu mă simt „acasă“ decît pe tărmurile mării. Căci nu mi pot construi o patrie decît din spuma valurilor.
In fluxul si refluxul gîndurilor, stiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără tară, fără continent si fără lume. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopti care împreună fericirea cu nebunia.
Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii.
Martor mi este Dumnezeu c am amestecat cerul în toate senzatiile, c am înăltat o boltă de regret peste fiece sărut si un azur de alte doruri peste acel lesin.
Nimic nu serveste mai putin natura ca dragostea. Cînd femeia îsi închide ochii, privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutînd alte firmamente.
In disperările subite si neîntemeiate, sufletul e o mare în care s a înecat Dumnezeu.
Singurul continut pozitiv al vietii este unul negativ: frica de a muri. Intelepciunea — moarte a reflexelor — o învinge. — Cum putem însă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem în întelepciune? Nedezlipind în nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri, întîlnind viata si moartea în voluptatea contradictiei. Fără deliciile acesteia, o minte lucidă nu mai poate îngădui opozitiile firii si nici suferi irezolvabilele existentei.
In ultima treaptă a incurabilului, te hotărăsti pentru Dumnezeu. A crede înseamnă a muri cu aparentele vietii. Religia îndulceste absolutul mortii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuti rezultate din acea micsorare. El e mare în măsura în care moartea nu e totul. Si pînă acum nimeni n a avut semetia să sustină — în afară de greselile entuziasmului — că ea n ar fi totul...
Cu cît îmi pierd mai mult credintele în lume, cu atît sînt mai mult în Dumnezeu, fără să cred în el. — Să fie o boală tainică sau o cinste a mintii si a inimii care te face să fii în acelasi timp sceptic si mistic?
Nefericirea n are loc în universul cuvintelor.
Vesnicia nu i decît povara absentei de timp. De aceea, n o simtim nicăieri mai intens ca n oboseală — senzatie fizică a eternitătii.
Tot ce nu e timp, tot ce e mai mult ca timpul se naste dintr o sleire adîncă, din toropeala vastă si meditativă a organelor, din pierderea ritmului fiintei. Vesnicia se întinde pe tăcerile vitalitătii.
Prin ceea ce sînt mai mult eu însumi, mi am rupt zăgazurile. Putea va spiritul să le refacă anulîndu se în certitudinea orbirilor? Cu ce minuni si cu ce farmece am putea da cunoasterea înapoi? Cînd vor bate veghile în retragere? Fiinta nu poate fi salvată fără lasitătile mintii.
Pînă cînd rostul inimii va fi să cînte agoniile ratiunii? Si cum să pui capăt cugetului hărtuit între îndoială si delir?
Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările luciditătii si ale cunoasterii.
A nu face deosebire între drama cărnii si a gîndului... A fi introdus sîngele în logică...
Scîrba de lume: iruptia urii în urît. In vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negatiei.
Viata mi pare o mînăstire unde te ai refugia ca să uiti pe Dumnezeu si ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului.
După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce rămîne devine — ca pedeapsă — substanta sufletului.
Totul este nefolositor si fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. Fruntariile omului sînt cele ale suferintei. Doar după ce ai îndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic, un spectacol întelegerii tale nobile si bolnave. Atunci suferi, fiind în afara suferintei. Nimeni nu va sti din ce belsug de dureri devii estet în mod religios.
Gîndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul văduveste puterile vietii. Astfel, omul devine tare — dar fără mijloacele vitalitătii. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.

Neputînd lua asupră mi suferintele altora, le am luat îndoielile. In întîiul fel sfîrsesti pe cruce si termini; în al doilea, Golgota se urcă pînă la cer.
Suferintele sînt infinite; îndoielile, interminabile.
Cînd nu te mai poti ruga, în loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu în afara inimii.
Inaintăm în procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilitătii pe întinderea cugetului. La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avîntul mistic trebuie purificat de nobletea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să luăm contact cu maximum de stil. Insesi Judecătii din Urmă să i împrumutăm prestigiul artei si să ne topim în temeiul final al lumii cu absentă patetică. Intr o simtire înaltă, Absolutul e o frîntură gratuită a Nimicului, întocmai ca un torso.
De ce oamenii nu s or fi închinat norilor?
Fiindcă acestia plutesc mai usor pe creier decît pe cer?

Gîndurile născute în groază au taina si împietrirea ochilor din icoanele bizantine.
Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima este un absolut — si Absolutul, un nimic.
Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gîndurile fără rădăcini. Nu atingi inutilitatea măreată a duhului atîta vreme cît ai un loc în lume. Gîndesti — întotdeauna — din lipsa unei patrii. Neavînd granite, spiritul n are unde să te nchidă. De aceea, gînditorul este un emigrant în viată. Si cînd nu te ai stiut opri la timp, rătăcirea devine singurul făgas al nemîngîierilor tale.
Melancolia introduce atîta muzică în năruirea mintii!
Alipiti de imediat, oamenii respiră prin vulgaritate. Ce poti vorbi cu ei, decît despre oameni? Si încă despre întîmplări, obiecte si griji. Niciodată idei. Si doar numai conceptul nu e vulgar. Nobletea abstractiei le e necunoscută, căci, zgîrciti cu puterile lor, ei nu s capabili de a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstractie.
Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simtirii: o iubire fără iubire si o ură fără ură. Iar universul se tranformă într un Nimic activ, în care totul este pur si fără de folos ca întunericul într un ochi de înger.
Boala i o dezastruoasă desfătare, ce nu poate fi asemuită decît vinului si femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult si mai putin, ferestre spre Absolut si care se nchid în întunecările vaste ale mintii. Căci nebunia i o piedică ce si o pune cunoasterea ei însesi — un insuportabil al spiritului.
Cu cît omul are margini mai nesigure, cu atît se apropie mai usor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. L am fi întîlnit noi oare de ar fi fost el natură, persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atît: că nu se mai gată în adîncime. Astfel — spre imensitatea divină, omul n are altă punte decît indefinitul său. Lipsa de fund e punctul de contact între abisul divin si abisul uman.
Tendinta noastră de a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit si spre distrugere sînt un fior ce ne instalează în spatiul în care se desfăsoară suflul divin. De am rămîne redusi la limitele conditiei individuale, prin ce am putea luneca înspre Dumnezeu? Vagul si nesiguranta noastră reprezintă surse metafizice mai importante decît încrederea într o menire si abandonarea orgolioasă într un rost. Slăbiciunile omului sînt posibilităti religioase; cu conditia să fie adînci. Căci atunci răzbat pînă în Dumnezeu.
Valurile de nimic ce agită fiinta umană se prelungesc în unduiri pînă în absenta infinită a Divinitătii. — Omul n are alt temei decît lipsa de fund a lui Dumnezeu.
Sînt si eu un martir: as vrea să mor pentru îndoieli. — Scepticismul — fără o latură religioasă — e o degradare a spiritului. Nu îndoielile inteligentei, ci ale răstignirii. Să bati piroane în miezul duhului. Să ti pleci cugetul cu suferintă spre zările lumii; să sîngerezi în zîmbet. Cînd voi aprinde focuri în idei? — Este atîta jăratic în oscilatiile mintii! Nu e usor lucru a te îndoi privind spre Dumnezeu!
In genunchi, străpunge voi oare pămîntul? Voi duce nerugăciunea pînă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmăt?
Cu cît urc spre cer, cu atît scobor mai tare spre pămînt.
Spiritul, dezlipit de toate, se ndreaptă cu aceeasi tărie în directii opuse. Nu poti adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Orice pasiune trezeste simultan antipodul ei. Contrariile sînt substanta respiratiei omului. Am de partea mea toate directiile lumii, de cînd nu mă mai am.
Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc în lume.
Universul e o pauză a spiritului.

Rostul inimii e să devină imn.
In ultimă analiză, scepticismul nu izvorăste decît din imposibilitatea de a te împlini în extaz, de a l atinge, de a l trăi. De îndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfîsietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. — Cînd sîngele ti zvîcneste pînă la cer, cum să te mai îndoiesti? Dar ce rar zvîcneste el asa!
Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer.
A introduce sălciile plîngătoare în categorii...
Numai în măsura în care suferi ai dreptul să l ataci pe Isus, precum în mod cinstit nu poti fi împotriva religiei dacă nu esti religios. Din afară, nici o critică nu dovedeste nimic si nu angajează pe nimeni. Cînd ataci înlăuntrul unei pozitii, înlăuntrul pozitiei tale, nu tragi în adversar, ci în tine însuti. O critică efectivă e o autotortură. Restul e joc.
Zîmbete dureroase care sting soarele...
Istoria s ar isprăvi în clipa în care omul s ar întepeni într un adevăr. Dar omul trăieste cu adevărat numai întru cît se plictiseste de orice adevăr. Izvorul devenirii este posibilitatea de greseală a lumii.
O epocă se reazemă pe un adevăr si crede în el fiindcă nu l cumpăneste. Cum l ai pus la cîntar si i măsori greutatea, se transformă într un adevăr oarecare — în eroare. Cînd judeci, orice — din sigurantă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost.
Nu poti fi lucid într un adevăr, fără să l compromiti. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconstient în neconditionatul unui principiu, pentru a l recunoaste ca atare. A sti răstoarnă orice urmă de certitudine. Constiinta — fenomen de limită a ratiunii — este o sursă de îndoieli, ce nu pot fi înfrînte decît în amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr, dar nu pentru cunoastere, pe ale cărei baze se înaltă o arhitectură complicată de erori, numită spirit din nevoie de simplificare.
Duhul meu nu si mai află îndestulare decît în metafizică si n Acatist.
In fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.
Cînd sănătatea si norocul se lasă asupra noastră, peste gînduri se asază o spuză si mintea se retrage.
Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului.
Dacă inima ar fi redusă la esenta ei ideală, adică la Răstignire, ar răsări cruci pe meleagurile ei, de care s ar spînzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.
Luciditatea: o toamnă a instinctelor.
Nu mi e frică de suferinte, cît de resemnarea ce le ar urma. De as putea suferi vesnic, fără împăcare si fără milogeală!
Boala te asază la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Căci înfrîngerile corpului fac din durere un rai în dezastru.
Boala serveste duhul fără nici un înconjur. Sau poate si mai mult: duhul este boală pe plan abstract, precum omul: materie atinsă.
Prin singurătate, tot ce iese de sub controlul simturilor — în primul rînd invizibilul — capătă un caracter de imediat. A fi fără oameni si fără lume; a te afla, adică, nemijlocit în esentă. Asa ti se deschide într un fior rar viziunea substantială a noptii, a luminii, a gîndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce rămîne dintr un lucru cînd el nu mai există pentru simturi. Intelegi taina ultimă a noptii, dar simturile nu mai simt noaptea. Sau te îmbeti de muzică si nici un sunet nu mai mîngîie urechea. Singurătatea necrutătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparentelor, puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. Si atunci, întelegi că rostul din urmă al duhului e îmbolnăvirea de infinit.
Cînd mă voi scufunda fără apel în Diavol si în Dumnezeu?
In paradis, azurul îndeplinea functia pămîntului pentru noi. Cei doi oameni călcau, adică, pe un desert albastru. De aceea nu puteau cunoaste ei acolo — pe cînd aici, pe pămînt, pe culoarea dureroasă a pămîntului, n ai altceva de făcut.
Smulgeti o floare sau o buruiană si observati din ce a crescut: din ispăsire solidificată.
Intîia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sărat, transparent si infinit concret este primul moment istoric, iar vidul lăsat în inima sinistrului nostru strămos, întîiul ideal.
Incetul cu încetul, oamenii, pierzîndu si darul plînsului, au înlocuit prin idei lacrimile. Cultura însăsi nu e decît imposibilitatea de a plînge.
Există o oboseală substantială, în care se adună toate oboselile zilnice si care ne depun fără ocol în mijlocul Absolutului. Umbli printre oameni, împarti zîmbete sau cauti din obisnuintă adevăruri, si în sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N ai încotro: esti împins spre ele. Zaci — cu voie sau fără de voie — în straturile ultime ale existentei. — Viata îti pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care l depeni din privelistea Absolutului, o nălucire a înstrăinării tale de toate. Cum luneci asa, pe panta rosturilor nemărginite, si prin vagi instincte trebuie să te mai tii de lume, contradictia soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii într un cimitir de tară.
Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălta în acesta. Doar să se înece. Si nimic nu l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli, acele oboseli care deschid spatiul într un căscat al infinitului si al plictiselii.
Noi n avem dreptul, ca fiinte, să privim dincolo de mărginirea noastră. Am devenit oameni si am iesit din raiul fiintei. Eram Absolut. Acum stim că sîntem în el. Si astfel, nu mai sîntem nici el si nici noi. Cunoasterea a ridicat un zid de neîntrecut între om si fericire. — Suferinta nu e decît constiinta Absolutului.
Ideile trebuie să fie vaste si ondulate ca melodia noptilor albe.
Ceea ce este mai vag, adică Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vagă decît el însusi.
...Si acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfîsietor al omului. Moartea nu introduce precizie în el, ci numai în individ. Căci murind, nu cunoastem mai de aproape pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre si aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi putut să fim. Si cu aceasta, moartea ne a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoasterii.
Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat încălzeste sîngele si prevesteste golul surd ce te macină apoi, în ceasuri fără nume. Se apropie Urîtul, fiere a timpului turnată în vine. Si teama ce te învăluie cere fuga. Asa începi să nu mai ai pace în nici un loc.
Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie si diabolism. In nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu si la diavol în acelasi timp.
Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sînt muzicienii care se aseamănă în fond mai mult. Nu ca arhitectură muzicală, ci ca substrat de sensibilitate. Există doi creatori în istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu si mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la întîiul ea i divină si la al doilea erotică, sau că unul îti condensează tînjirea sufletului într o constructie sonoră de o absolută rigoare, iar altul îsi tărăgăneste sufletul într o muzică formal tărăgănată — aceasta nu dovedeste nimic împotriva unei comunităti adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este că amîndoi sînt decadenti, că amîndoi destramă viata într un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie să murim în afară de noi. Si amîndoi nu pot fi întelesi decît în oboseală, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.
In orice fel sexualitatea este misterioasă, dar în special cînd nu mai apartii lumii. Atunci, revii la revelatiile ei cu o nespusă mirare si esti silit să te întrebi dacă într adevăr nu mai apartii lumii, de dată ce un exercitiu atît de străvechi te subjugă si te cucereste.
Se prea poate însă ca rostul gîndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decît încordarea în contradictii si adîncirea în irezolvabile. Nicăieri mai mult ca n lepădarea de lume nu le putem atinge mai usor. Infinit reversibilul extaz, străpungînd înăltimile detasării, creează o dezorientare care este sursă de probleme, de nelinisti si de întrebări. Intr un spirit urgisit de excesul de gînduri, dezmierdările si horcăiala consecutivă împreună planuri divergente si lumi ireconciliabile. Se împacă în rosturi orizontale cele două fete ale universului, dusmănia duhului si a cărnii. Se împacă pentru un moment. — După aceea, încep din nou, cu o tărie mai crîncenă si mai nemiloasă. Important este că te poti încă mira. Si nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. Ceilalti oameni se supun mirărilor cărnii; ei nu cunosc pe acele izvorîte la intersectia duhului cu carnea si nici tulburarea, plină de voluptate si de chin, a complicitătii lor.
Neurastenia: moment slav al sufletului.
De n am fi avut suflet, ni l ar fi creat muzica.
Tot ce nu i natură e boală. Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii. Aceste trepte nu sînt lipsuri, ci crize de înăltimi. Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pînă la aparitia spiritului.
Lumea s a urnit din linistea initială prin exasperarea identitătii. Nu putem sti ce a „atins“ echilibrul originar, dar este clar că o plictiseală a identitătii de sine însusi, o îmbolnăvire a infinitului static a pus lumea în miscare. — Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei metafizic.
...Si de aceea, în orice plictiseală răzbat reflexe ale urîtului initial, ca si cum în peisajul saturnian al sufletului s ar întinde oaze de pustiu din vremea cînd lucrurile, încremenite în ele însele, asteptau să fie.
Este atîta ratiune si mediocritate în institutia căsătoriei, că ea pare a fi fost născocită de fortele ostile nebuniei.
N as vrea să mi pierd mintea. Dar este atîta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neîntelesul lumii si al lui Dumnezeu si să extragi stiintă din chin! Sînt beat de ură si de mine.
Mîhnirea e un dar, ca betia, credinta, existenta si ca tot ce e mare, dureros si irezistibil. Darul mîhnirii...
-Sfârsit-

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!