Enigma Vulcan


Mar. 2003


“Daria! Daria…Daria!” “Da, ce este…?” “ Buna dimineata! Uite ce frumos este afara!” “ Of; ce e asa de buna? Vreau sa mai dorm, lasa-ma. Bine, fie mamico!”
Se ridica din pat alene si-si intinse corpul in toata flexibilitatea ei de felina. Spusese ultimul cuvant, “mamico”, cu un ton peiorativ, batjocoritor chiar, uitandu-se la pereti.
“Of, ce-or avea toti cu mine in dimineata asta?” “Care toti?” “Da, asa e, iar am…” “Se pare ca da”. “Termina cu prostiile!”
Parcurse o usoara igiena de dimineata si vreo cinci minute de gimnastica slab interpretata
“Ce-ai zice daca ne-am plimba astazi?” “Unde?” “Vino aici, deschide geamul si priveste doar ca gradina posedati, maiestatea voastra…” “Da, dar nu, nu vreau, cred ca azi am sa-mi arunc ochii prin casa, poate mai am ceva de facut, si, bineinteles mai am de scris.” “Despre ce mai scrii acum?” “Hmm, e tare frumos, despre Soare…nu te mai uita asa la mine!” “Ai mai scris o data despre soare, tii minte?” “Da, dar acum e cu totul altceva. Hai lasa-ma, n-am timp.”
Daria se indrepta brusc spre geamuri, si, dupa ce privi o clipa pierduta inspre cer, inchise cu violenta geamul. “La ce folos?”
Domnul Ne intra in camera, ca de obicei, cu ochii tot pe pereti si pe tavan. “Iar i-ai mai vopsit?” “Neata si tie tata, cum te mai simti astazi?” “Bine,si-si pleca ochii pe covor unde il fixa ca si cum l-ar fi vazut pentru prima oara. “Ce mai faci aici, de ce mai stai?” “Dar unde vreti sa ma duc, ma dati afara din propria mea casa, vreau sa ma mai odihnesc si eu.” “Stiu tata.”
Daria pleca din camera ei si incepu sa se plimbe cu pasul ei usor, parca plutind de frica sa nu strice ceva. Erau toate asa cum la aranjase cu mana ei, …mai de demult. Amintirea obiectelor dragi I-au deschis noi si noi dorinte de a mai scrie, de a mai creea, de a se mai apropia, mai mult…Ajunse in dreptul unei usi inalte si grele de stejar, rece si impunatoare. “Hai, mergem?” “Hai!” Monstrul se deschide cu greu si cu un scartait de lama rece de cutit si deodata napustira afara raze de intuneric greu si apasator, cu un miros din viata de apoi. “Aprinde o candela, te rog, minunat.” Fasii firave de lumina sagetau usor patura incruntata de inchis. Se poate vedea un birou prafuit cu multe foi si carti scrise ori nu, precum si un stilou, uitat fara a fi inchis. Miroase a cerneala proaspata. “Ai scris tu ceva?” Si Daria vorbea cu imensul fotoliu intors cu fata spre micutul geam, asemeni unui ochi de submarin. Dupa mirosul proaspat al florilor de iasomie, atat de cunoscut narilor Dariei si dupa adancitura din fotoliu, precum si dupa urma de material infatisand o rochie de casa care se putea intrezari de pe marginea fotoliului, se poate foarte usor da seama ca era o femeie cea care statea acolo. “Da, usor, ma de mult.” “Tu ce zici de ea?” “Eu nu zic nimic, te astept ca deobicei la usa sa termini. Sa aduc si apa rece?” “Da, da, din fantana, neaparat! Sa nu uiti te rog!” “Bine”, si iesi. Daria se intoarse catre fotoliu “Nu ma lasi si pe mine sa lucrez?” aproape enervata. “Dar cu ce te impiedic?”, suna vocea infundata, ca de pe sfarsitul unei prapastii. “Eu vreau, eu vreau sa scriu. Unde este cerul si unde este pamantul, si in definitive, unde suntem noi atunci? De ce nu vrei sa imi raspunzi, mama sufletului meu?” enervata. “Te-am rugat sa nu mai vorbesti asa cu mine!” “Da, dar…am vazut si ieri o floare, am cautat si ieri fantana, dar eu nu o gasesc. Zi-mi te rog de ce, de ce ea poate sa dea de ea si eu nu?” tropotind din picioare. “Nu te mai purta asa…poate ca n-ai cautat-o bine…ce pot eu sa-ti zic?” Calda. “Lasa-mi o zi in taina sa caut mereu, mai da-mi o zi de fericire cu lacrimi sa o umplu din nou. Oare, temnicer esti? Adu-mi o clipa de iubire si un stop de vie zi, mai lasa-ma sa mai traiesc o zi!” “Daria, iar incepi?”
“Eu nu mai pot, nu mai suport, de ce nu pot, de ce n-am aripi? Acum pe loc imi iau singura viata, alege tu oare cum vrei, o funie… a, bine, sa-mi strang grumazul, sau poate nu poate ca vrei din vechi acoperisuri sa planezi. As mai simti o data cum e sa-ti legeni corpul in miresme.”
“Am adus apa, mirata, ce faci Daria?” “Azi mor, trebuia sa vina o data, nu mai support…de ce sa mai traiesc daca eu pe lumea asta nu pot sa iubesc, iar el, el mandrul Soare…plangand, nici nu mai vrea sa-l mai privesc. Acum da, m-am hotarat, eu am sa fug si am sa scap definitive, nu te mai vreau, nu vreau sa te mai vad!”spre fotoliu.
“Daria, n-o face, nu ai de ce… uite ti-am adus apa…” “Nu mi-e destula, nu ma-ntelegi.”
“Las-o doar sa fuga, a mai facut-o o data si cu ce ne-am ales”, suna vocea placida din spatele fotoliului.”
“Daria, ce faci aici” dl Ne.
“A… ai venit si tu, sunteti toti trei aici, de cand nu v-am nai vazut. Eu am plecat!” Daria iesi in fuga pe usa si merse spre scarile grele de lemn ce duc spre terasa. “Daria!” Ajunsa sus pe acoperis, soarele diminetii ii orbi privirile. “Doamne ce frumos era…”uitandu-se in jos. Doua voci terminara si ele de urcat scarile. “Copila mea, iar vrei sa ne lasi, sa ne uiti pe toti aici? Mai stai cu tata, nu-l parasi.” “Tatal meu, fiinta mea, aici e totul rece si un gust amar de fermentat nu-mi da pace sa dorm, nu mai vreau sa-mi intepe noaptea asternutul, nu te mai astept, eu plec.”
“Mai bea un pic de apa rece, acum am adus-o.” “Multumesc, prietena mea buna, indragostita mea!” apa ii purifica trupul, simtind cum ii elibereaza fiecare organ in parte. Acum privea halucinata cu ochii tot in soare. “Vin, ma astepti acolo sus, tu oare? De ce n-ai mai vrut sa-mi lasi si mie ziua…s-o mai simt invaluindu-mi trupul, cald, tot mai cald.?”
Dl Ne se apropie de ea si-I saruta cald o tampla. “N-ai ajuns cumva prea departe?” “De?” “Soare si de noi…te pierzi, esti singura!” “Nu, nu, te contrazic caci ma insotesc aripile, e sus,e bine.” “Dar vei cadea.” “Ea, cu gandul spre fotoliu, eu nu!” “Delirezi…” “Nu, trec mai departe, razbat spre lumina.” “E-ntuneric.” “Nu, e bine, e frig afara, dar e mult mai cald inauntru. Curaj!” “Nu pot.” “Ba da, e simplu, calmeaza-te eu sunt sigura!” “O sa-mi fie dor…de…tine” “Nu trebuie, eu tot aici raman.” “Unde?”, pe inima. “N-ai fost niciodata printer noi, ai fost deasupra. Te cunosc.” “Ha, nici eu nu o cunosc! Daramite tu?” “Care tu, care eu, care ea? Esti singura” “…recunosc, mai tot timpul.”
Stand tot acolo, rece si placida pe fotoliu, privea neincetat spre geam, stia, stia ce va fi atunci. Cu inima stransa lasa doar o lacrima sa-I curga. Apoi o auzi. Ce sunet sfasietor! Cum I-a vazut ochii plutind, ba nu cazand, lovindu-se cumplit de pamant, sfaramandu-se. dar ce ciudat, de ce zambea oare? De ce nu o durea?
Cu pasi grei si apasati, tot cu apa dupa ea, inlacrimata, ii intoarce cu brutalitate fotoliul sa poata privi in ochi un ucigas cumplit. Dar mare I-a fost surpriza, caci parfumul de iasomie al Dariei sedea pe fiinta adancita acolo. Ce ingrozitor…trupul vested si de mult neinsufletit al Dariei se intoarse o data cu fotoliul, cu ochii insangerati, aproape scosi din orbite si cu imaginea unei intrebari pe buze : “De ce nu o durea” O clipa a mai trecut si cu o usurare, cenusa din fotoliu se scurse pe covor incet…