agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2689 .



Demonul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Moon_Princess ]

2005-05-25  |     | 



Nu trebuie sa existe nici trecut nici viitor. Nici unul dintre cele doua nu uneste momentele, nu elibereaza clipele de povara timpului, pentru ca ele sa poata ramne asa, goale, pure, ceea ce sunt, ceea ce nu vor fi niciodata amintirile.
Nu exista distanta, pentru ca nu exista apropiere, pentru ca noi abia existam dinaintea noastra, abia daca gandul meu se uneste, peste nenumarate, infinite clipe, cu gandul tau. Si nu-s decat aceste randuri ce o savarsesc, o legatura slaba, abia palpabila, secata de sensul ei plin, puternic, si nu e decat aceasta foaie, odata alba si ea, mai traziu, din nou, sensul ei pierdut, esenta irosita.
Si totusi, unele lucruri, pierdute inca, sunt regasite prin insasi aruncarea lor departe, departe de mine, undeva acolo unde momentul sfant se impleteste cu foaia scrjelita, mutilata de ideile mele sterile, rodul e putred inca din fasa.
Sa nu speri, sa nu iubesti; astfel graieste lumea hada, te impinge cu bratele descarnate in drumul destinului, slab purtator al pasilor obositi.
Ceea ce urmeaza dupa nastere este invariabil drumul care ne poarta in bratele mortii. Sa-ti vorbesc despre nori. Acum nu stiu cum e cerul, dar imi imaginez un val tras deasupra-i, ascunzand stralucirea palida a lunii, preschimband intunericul in lumina, in lumina orbitoare, stanjenitoare a inceputului, durerea nasterii universului se resimte in bataile slabe, plapairi ale vietii de sub mantaua apasatoare a pamntului. Si inainte de nastere n-a existat moarte, doar nimicnicie si singuratate, caci universul s-a vazut nevoit sa treaca, dureros, sfasietor, granita ce ne desparte de tot ceea ce n-a fost si vine sa se intrupeze. Abia daca se resimte apoi bucuria in dansul norilor, in freamatul vantului, in daruirea naturii siesi si omului, nu-i decat cararea ce-l va duce catre o noua suferinta, inca si mai dulce, si niciodata scurtarea firului n-a fost mai brusca, sa traiesti moartea prin moarte.
Acum a pierit totul. Ca sa poti ajunge aici, departe de universul strajuit intr-o parte de scurgera invariabila a timpului, si dincolo de tresarirea, de suflul vietii ce se raspanadeste vesnic, neintrerupt, aproape odios, indepartandu-ne de noi, mutiland sufletele noastre abia venit in lume. Si e intuneric. E intuneric si e grozav de frig, dar cand nu simti, frigul nu te atinge, nici disperarea, nici nefericirea. Acum poti vorbi.
Chiar daca tu nu ma auzi. Trebuie ca si lumea ta sa se rezume la neant pentru ca , in vidul imens, cuvintele sa nu mai razbata surde, iar gandul lor sa te ajunga, acolo, unde te gasesti.
Te iubesc. Cuvintele spun prea multe, si uneori nimic. Iar insasi fiinta noastra nu-i in stare sa le patrunda sensul.
Si norul meu alb, pe un cer framantat, e sentimentul ce-l poarta vanturile frustrarii, si salasluieste agatat stingher printre corpuri straine. Nu-i cere sa coboare, abia daca ma recunoaste pe mine, si n-are sa vada in tine un stapan, tu esti strainul care i-a tulburat visul, iar ochii tai adanci ascund furtuna ce are sa-l macine. Nu-l plang, caci asta i-a fost soarta, si pleaca ducand cu sine miezul vaduvit, ranced, in care inca mai anina un crampei de fericire. Nu-l izgoni! Are sa plece singur. Nu stie ce-i speranta, nici bunatatea, norii nu plutesc pe cerul limpede, pe chipul bland, ci singuri, salasluiesc in tinuturile patimilor ceresti, in sferele damnate, alcatuiti din particule de praf, si noroi, si mirosuri puturoase, dar priveste-i, sunt atat de albi. Suferinta a facut din ei niste bieti martiri, calatori neobositi catre lumea de jos, uneori cutezand sa priveasca, cu chipul transfigurat maretia unui cer fara pata.
E o reverie intrupata din praf de nori, cioburi de stele, franturi de carne umana, innegrita, muscata cu salbaticie de lumina odata blanda, intrematoare a soarelui. Azi nu-l mai pot privi, brusc totul s-a preschimbat in imaginea vulgara a prezentului, purtand straiul neschimbat al omului fara simtire,fara vana, fara viata. Azi am murit.
Azi moare totul si tabloul, tabloul acesta ma umple de o melancolica visare, caci poate moartea ma salveaza, si n-am sa ma transform intr-unul dintre ei, n-am sa urmez un drum pagan, fara forma, un schelet inrobit al trecutului, o gura insetata de aerul proaspat al diminetii, ochi umbriti peste care cade nepasarea.
Se desprinde. Cade fructul copt, acoperit de frunze sangerii, devorat de viermii creatiei, intorcandu-se in huma, imbratisand-o arzator ca pe o iubita, impletindu-si frimiturile inca mustind de seva vietii cu materia decazuta, depusa in straturi groase, inglodata in malul de nepatruns, vibrand odata cu el, murind in bratele-i caldute, arzand la flacara impura si infama, razvratindu-se in zadar, si totusi dormind, si totusi iubindu-l deopotriva pecat il uraste, atingand astfel obrazul nemuririi.
Te iubesc. Sa nu-ti dau viata unui tablou trist, sa nu dau glas nelinistii ce ma roade neintrerupt, sa las in urma doar norul meu alb.
Pecand stateam in acel intuneric, odata si bezna in care se zbatea fiinta mea, sora a haosului si a pieirii, si-mi radeam de ingeri si de oameni deopotriva, aruncand asupra lor cu glodul incare ma afundam amarnic; pe cand toate acestea nu erau, desi va sa fie, vedeam in tine demonul menit sa-mi chinui visul agitat, sa-mi zadarnicieasca planul, sa ma arunce de la mantuire.
Si unde merg acum?
In inima mea e liniste. Nici picaturi de ploaie, nici vijelii amare.
Imi parea ca un inger mare poposise, cu aripile inca zbatandu-i-se, zacand sub plapuma moale, pe care pieptu-i zguduit de suspine o facea sa urce, sa coboare.
Si lumina alba ce se rasfrangea de dupa perdele patrunzand tiptil si mangaindu-i chipul transfigurat, alunecand sfioasa peste trasaturile daltuite in marmura alba, de o nespusa frumusete, insasi natura, frumusetea mamei creatoare, ascunsa in fiecare particula infinit de mica, dansand vesela in spectrul multicolor, simtind ea insasi bucuria, ea insasi viata si fericirea insasi.
O dara invizibila s-a strecurat inauntru din aerul proaspat al diminetii aducand cu sine prospetimea inceputlui, mirosul mugurilor fragezi si a florilor de mar si cais, murmurul orasului, o soapta discreta ce-ti reaminteste, desi ochii ti-s inca impaienjeniti, ca viata a inceput din nou, ca larma s-a ridicat odata cu zorii, si odata cu zorii soarele a suflat asupra firii cu pulberea-i insufletitoare si ingerii merg la somn.
Unul cate unul ei urca treptele ceresti, ganditori si ochii lor cu plaide straluciri cauta odihna, in fiecare s-a ascuns un vis, si fiecare a alinat o povara, purtand cu sine dezlegarea, in trupul lor plapand, straveziu, si suflul lor amesteca impreuna cu aerul aburul sfant al tamaiei.
Intins acolo, respirand cu greu, pulsul slab al inimii abia daca se lovea de pieptul scheletic, dand sa iasa afara, sa sfasie intinderea de piele moale, catifelata, fruntea inalta brazdata de o cuta adanca, si parul rarit de pe tample, si cearcanele lungi, atarnand ca poveri in jurul ochilor mari, inchisi , langurosi, si totusi in infatisare-ai sedea atat calma resemnare, atat har ceresc, ca fiinta lui cu toata se dezintegrase, patrunse-se adanc in cearsafuri, pana cand se prefacuse unul cu lumea in care isi ducea somnul bland.
Si era in el atata pace, atat lumina si tristete, ca melancolic chipul sau furase lumii fata ei nelinistita, roasa de patimi arzatoare, si-si facuse din ea o masca ce acum, topita in lacrimi si chinuiri, lasa sa se vada doar urma neintinata a ingerului haituit.
Covorul si podeaua n-au fost niciodata mai primitoare, nici casa insasi, jocul ramurilor pe parchet, fasiile pure si draperiile grele, pufoase, inmiresmate, si scaunlele tapisate si masa ravasita, peste toate domnea ceva, ceva raspandit de fiinta intinsa pe pat, ceva din fluidul pur, nestavilit, eteric, se inaltase peste fiintele acestea perisabile, caci da, cu toate prinsera viata si-l priveau cu ochi ingrijorati in care se citea mila si recunostiinta infinita.
Dar ce poveste se termina asa, fara sa inceapa, fara sa se consume,doar plutind, doar visand si doar imaginand? Doarme puiul acestor vise, doarme infasurat in strai alb, tesut in fire aurite, doarme departe de toate astea, in leagan celest, ne-a parasit.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!