-Ce-ai facut ieri seară?
-Nimic. Am decis să îmi bat joc de timp.
-Serios?
-Foarte.
-Ai reușit?
-Nu. Chestia asta mă roade. Măcar o dată... Și nici atunci nu am reușit.
-Și azi ce ai de gând să faci?
-Să mă zbat degeaba. E și asta o activitate. Măcar e rutină, nu mi-e greu să o fac.
-Într-adevăr...
-...Crezi despre mine că îmi ratez viața. Nu ești foarte departe de adevăr, să știi.
-Știu.
-La urma urmei, ce-ți pasă? Ai de toate. Ai noroc în viață. Ai bani, nu mulți, dar suficienți. Ai pe cineva cu care ieși în oraș, o pereche, o persoană care te satisface și îți aduce liniște sufletească. Ai familie, siguranța zilei de mâine. Ai probleme numai dacă ți le dorești. Nu înțeleg de ce mai stai să vorbești cu mine.
-Vezi tu, nici măcar asta nu fac. Totul e în capul tău.
-...Bănuiam eu. Totuși, lasă-mă să mă mint singur. Vrei?
-Nu mă deranjează. Treaba ta.
-Cum am ajuns oare să nu ne mai cunoaștem?
-Hm... Rămâne să îți dai seama de capul tău. Nu te pot ajuta. De fapt, te pot ajuta, dar nu vreau. Nu rentează. Am ales calea minimei rezistențe, așa că ai libertatea de a crede și interpreta totul așa cum vrei.
-Dar pot ajunge la rezultate incorecte.
-Nu mă interesează.
-Mi-am dat seama. Singur?
-Singur. Se pare că nu te deranjează.
-Ba da. Mă chinuie, mă omoară încet-încet, îmi provoacă o greață fizică, parcă aș borî tot timpul. Nu se vede?
-Probabil, dar am întors capul de ceva vreme și așa a rămas. Þi-e clar?
-Oarecum. Dacă-i așa. Atunci pleacă.
-Ha, am făcut asta de mult, rămâne să accepți tu și să mergi mai departe.
-Nu mai am picioare, cum dracu să merg?
-Treaba ta.
-...Chiar așa de jos am ajuns în ochii tăi, chiar așa de monstru am devenit?
-N-ai idee.
-N-am. Aș vrea să am.
-Întreabă pe altcineva.
-Am încercat. Degeaba. Numai tu poți să mă lămurești.
-Lasă că până la urmă îți trece. Uiți. Găsești pe cineva alături de care să faci alte greșeli. Ești predispus la erori, știi asta?
-Am aflat în condiții teribile. Și-acuma ce îmi recomanzi, să mă arunc pe geam, să-mi tai venele, să mă agăț de gât de o creangă solidă, să iau pastile, să mă arunc în fața trenului?
-Vezi că ai și idei bune? De altfel, nu mă interesează.
-Extraordinar, câtă indiferență!
-Mă enervezi. Pa.
-Stai un pic!
-...
-...Asta-i bună! Până și din capul meu pleci! Rușine!
-...
-Pot și eu să îți fac rău! Știi asta?
-...
-La naiba, mă cunoști așa de bine încât îți dai seama că în ceea ce te privește sunt neputincios. Iacă, stau aici și mă gândesc mereu și nu pot să acționez, nu pot să mișc un deget, caut soluții, nu găsesc, mă frământ și pierd ore prețioase, îmbătrânesc accelerat, mă cuprinde apatia, obosesc nefăcând nimic, mă țin în viață din inerție, e prea multă singurătate, nașpa de tot... Ascultă-mă! Te rog!
-...
-Oh, la dracu.
Băutura circulă. Din sticlă în paharul murdar pe care mâna îl apucă ezitant și îl duce la gură, o înghițitură sau două, ochii tremură în cap încercând să fixeze obiecte, alcoolul își caută drum în sânge, omoară neuroni, nu-i nimic, mai sunt destui.
Þigări sunt aprinse în ritm infernal, nicotina eliberată atacă plămânii nu foarte sănătoși, dă mâna cu alcoolul deja instalat ca la el acasă și joacă hora degenerării, condiția umană se disipă în bere, vin, vodcă și țigări, cine mai are chef de mâncare?, echilibrul nu e de găsit nici în starea de trezie și pare pierdut irevocabil, conștiința și gândurile obsesive se cer omorâte prin otrăvire, o formă de chimioterapie interzisă de toate manualele de specialitate.
-Hai, hai înapoi, vreau să stăm de vorbă...
-...
-Oh, la dracu.