E noapte. În cimitir, lespezile mormintelor sunt date la o parte lăsând găuri negre în pământul uscat. Fiecare cadavru îsi cauta ceva de facut.
Doi vecini de mormânt stau pe lespedea rece si discută cu voce scăzută:
-Te-ai obișnuit cu noua "viață"? - zâmbește împingând cu piciorul un buchet de flori uscate.
-Nu cred în acest concept .- răspunde celălalt vizibil enervat.
-Nici..."înainte" nu credeai?
-Atunci era altceva .- continuă dupa o scurtă pauză: Eram obligați! - se ridică si se rezeamă de crucea din fața mormântului.
-Poate acum nu ne mai obligă nimeni..- se ridică și el și se duce la marginea gropii.
-Poate...- îngenunchează, încercând cu disperare să smulgă cu oasele mâinilor crucea adânc înfiptă în pământ -… Am uitat să mai vrem!
Puțin mai târziu cei doi își continuă liniștiți discuția, fiecare așezat in sicriul lui.

În mijlocul cimitirului, o fetiță aleargă de la un mormânt la altul, culegând florile veștejite de pe jos. Din ele împletește mici coronițe pe care le pune apoi pe craniile celor din jur.
Se oprește lângă cel care aprindea lumânările din fața statuii și îi întinde o coroniță. Mortul se întoarce uimit spre ea și îi mulțumește în timp ce fetița pleacă veselă spre alte morminte.
-Ce plină de viată e! murmură mai mult pentru el, în timp ce pune coronița la picioarele statuii.
Un schelet aflat în apropiere, care îsi fixa oasele picioarelor, izbucnește în râs:
-N-am mai auzit demult cuvântul ăsta. Am și uitat ce înseamnă.
-Cred că e o amintire! Sau poate un coșmar de-al nostru.- se duce la el și îl ajută să se ridice.
-Mulțumesc! Măcar noi sa fim uniți în vremurile astea grele...
Cei doi se îndepărtează sprijinindu-se unul pe altul.

Pe aleea marginită de castani, doi se plimbă îmbrățișați. Se opresc lângă poarta cimitirului. In bătaia lunii craniile lor par albe, sculptate în marmură.
-Ce frumoasă ești! - o privește atent cu găurile negre ale ochilor - Te voi iubi mereu, dincolo de veșnicie!
-Acum avem timp destul..- întinde încet mâna descărnată spre el și îi mângâie fața -..să ne amintim unul de celălalt.

Aproape de gardul cimitirului, două schelete privesc afară, sprijinite de piatra de langă mormânt:
-Am îmbatrânit...Nu îmi mai aduc aminte cum era "dincolo".
-Cred ca era tare plictisitor.
-N-am știut să profităm!
-Să profităm?!...-se apropie de gard și vrea să întindă mâna printre zîbrele; o retrage repede cu un gest reținut -…de ce aveam "dincolo"?
-Nu! Mai degrabă, de ce eram atunci.
-Uite, vine un trecător!
Se apropia cu privirea în jos, cu umerii lăsați, parcă ar fi dus o greutate mare în spate.
-Poate ne spune si nouă ceva.- se apropie și celălalt de gardul cimitirului
-Hei! Hei! - cei doi strigă în timp ce bat cu oasele mâinilor în zăbrelele gardului - Ne auzi? Poti san e spui ceva?
-Vrei să schimbi cu noi?
Celălalt îi trage mâna în jos cu gest tăios: - Poate se supără...
Trecătorul se oprește și iși intoarce fața inexpresivă spre ei.
-Poate e obosit și nu ne vede.
Își întoarce privirea pierdută și pleacă mai departe.
-Ãsta e mai mort ca noi.- face un gest de dezgustare.
-Cred că ar trebui să pună niște oglinzi mari la porțile cimitirelor!

Începe să se lumineze. Totul revine la normal în cimitir și în oraș. Numai fumul alb al lumânărilor de langă statuie se ridică încet spre cer ca o întrebare.

charis.