Profitabilul Tom


Primele ore ale dimineții îl surprinseseră îmbrăcat, stând adâncit în fotoliul din fața televizorului, privind canalul de știri cu ultimele informații despre piața bursieră și reportaje despre seceta ce afecta întreaga țară. Întâlnirea pe care o aștepta de atâta timp cădea astăzi, într-o zi de Marți 13 Ianuarie. Nu era supertițios, nu credea în ghinionul pisicii negre sau în deochi, dar gândul că are programată întâlnirea într-o zi de 13 și pe desupra și Marți, îngrozea pe toată lumea, și influența celor din jur îl făcea să simtă o oarecare neliniște. Nu dormise aproape deloc, trezindu-se înainte de răsăritul soarelui, îmbrăcându-se, bărbierindu-se, bând cafeaua și așteptând ora plecării. În cameră domnea o ordine desăvârșită, patul părea neatins, costumul negru parcă era scos din cutie, pantofii străluceau de curățenie, un univers echilibrat, plin de liniște, dar încordat. Așteptarea îl măcina, și involuntar își privea ceasul la fiecare două minute, mirându-se de încetineala cu care curge timpul. Își mai privi ceasul o dată și se ridică din fotoliu, pornind spre baie. Neonul de deasupra oglinzii pâlpâi de câteva ori până să inunde încăperea într-o lumină albă, rece. Se privi în oglindă pentru câteva momente, aranjându-și părul proaspăt tuns. Își dădu cravata jos și își desfăcu nasturii de la cămașă. Dădu drumul la apă în chiuvetă, se săpuni pe fața proaspăt rasă, schimbă lama din aparatul de ras, și trase lent o dâră în spuma de pe față, dinspre urechea dreaptă spre bărbie. Se uită mai bine în oglindă, zărind parcă un fir de păr imaginar, rămas în urma lamei. Trase invers, dinspre bărbie către ureche, privind din nou rezultatul. O urmă subțire, roșie, inundă spuma albă rămasă pe față. Scăpă aparatul în chiuvetă, și simțind că se clatină, se propti cu mâinile de oglindă. În apa din chiuvetă picură un bob de culoare roșie, înghițit și diluat rapid de lichidul spumos. Se cutremură din nou, privind cu stupoare în jur. Pământul parcă îi fugea de sub picioare, pereții jucau în jurul său, obiectele prinseră viață. Picătura de sânge căzută în chiuvetă colorase apa într-un oranj pal, abia perceptibil. Totuși, nu-și putea explica starea de dezechilibru la vederea unei singure picături de sânge. Era un tip puternic, robust, greu impresionabil. Totul se mișca într-un dans haotic, acompaniat la scurt timp doar de zgomotul obiectelor care se loveau de podea. Realiză imediat că totul în jurul său era real, și nu doar o stare de leșin cauzată de vederea sângelui. Era cutremur. Din camera alăturată se auzeau zgomotele obiectelor ce atingeau podeaua, toate pe fondul unui vuiet îngrozitor, a unui vânt greu perceptibil, dar ușor de recunoscut. Totul dură doar câteva secunde și se opri brusc, cum începuse. De afară se auzeau sirene acompaniate de vacarmul străzii, din ce în ce mai tare, aducându-l la realitate, cu mâinile sprijinite de oglinda din baie. Privi în jur, așteptând o replică. Totul era încremenit. Se terminase. Privi în chiuvetă, unde zăceau amestecate în apa portocalie obiectele care până atunci stăteau ordonat așezate pe etajeră. Își luă mâinile de pe oglindă, vrând să reașeze totul la loc. Oglinda căzu, spărgându-se pe gresia dură a băii. El privi totul mut pentru câteva momente, și întorcând spatele, calm, stinse lumina în baie, întorcându-se în cameră. Ignorând dezordinea din jur, se așeză liniștit în fotoliul din fața televizorului și apăsă pe butonul volumului canalului de știri unde era prezentată situația, într-un jurnal special. Nici că se putea mai rău. Un astfel de ghinion tocmai astăzi. Stătea și privea prin televizor, adâncit în gânduri, când sunetul strident al telefonului îl trezi brusc la realitate. Impasibil, întinse mâna, ridică receptorul, așteptând ca cel ce sunase să spună primul cuvânt. Vocea reporterului se auzea însă prea tare, nelăsând loc interlocutorului de la celălalt capăt al firului. Răspunse cu un “Da” stereotip după care dădu volumul sonorului mai încet, pentru a putea auzi mai bine cuvintele surorii sale. “Da, totul e bine, cu excepția câtorva cioburi”, spuse, rotindu-și privirea prin cameră. “Tu ești bine?”, întrebă absent. Vocea femeii se auzi întrebând ce anume s-a spart. “Niște pahare și oglinda din baie”. Tăcu un moment, după care răspunse nervos ”N-am chef de prostiile tale…” spuse uitându-se la ceas “…peste o oră am întâlnirea și n-am timp de plimbări prin oraș.” Trânti telefonul, își luă geanta de lângă scaun și ieși pe ușă. Scoase un breloc cu chei din buzunar, vârâ una dintre ele în încuietoare și roti puternic. Se auzi o plesnitură surdă. Scoase cheia din broască și o privi perplex. Era ruptă de la mâner. Luă o altă cheie și încuie grăbit cealaltă yală. În câteva secunde se trezi în fața casei, privindu-și roata desumflată de la mașină și înjurând printre dinți. Făcu repede semn unui taxi, sări în el și porni la drum. După câteva sute de metri se trezi blocat într-o intersecție, în mijlocul câtorva zeci de mașini care claxonau, dar nu se clinteau nici un milimetru. Privi rapid ceasul, scoase telefonul mobil, încercă să formeze un număr, dar un ton de ocupat se auzi, semn că rețeaua era indisponibilă. Vacarmul claxoanelor și al vociferărilor șoferilor era într-un crescendo haotic, semnalul audio al telefonului era în contratimp cu zgomotul motorului și cu vocea de la radio, ducând totul la paroxism, pentru ca totul să înceteze brusc, în ochii lui citindu-se înfrângerea.

În lumina felinarelor străzii pustii se putea zări o siluetă ce înainta cu greu, înotând parcă împotriva unui curent nevăzut. Era el, târându-și picioarele, ducând servieta ce atârna sub o greutate inimaginabilă, cu nasturii cămășii desfăcuți la gât, fără cravată. Intră în imobil, și în câteva secunde la fereastra sa se făcu lumină.
În mijlocul camerei împresurată cu obiecte ce stau de obicei pe pereți, zăceau aruncate haina și servieta sa. Scoase din buzunarul pantalonilor cravata și o puse pe masă, lângă telefon. Aprinse televizorul, unde reportajul despre cutremur era în reluare la jurnalul de noapte, și se îndreptă către baie. Lumina neonului pâlpâi de câteva ori, apoi baia se inundă de o lumină albă, rece. După trei secunde se întoarse, se uită la telefon și ezitând ridică receptorul, formând un număr de telefon. “Ce ai zis că ar trebui să fac cu cioburile?” întrebă obosit când vocea răspunse. “Lasă ironiile, am avut o zi de căcat, peste două luni am examen, la vară mă însor, și chiar dacă nu cred în superstițiile tale, mai bine mă asigur că n-o să am ghinion șapte ani de acum încolo.” Ascultă atent și îngăimă “…în apă curgătoare?”. Privi spre televizor și mormăi un “…bine, pa!”.

A doua zi dimineată îl surprinse privind televizorul, alături de cioburile oglinzii aranjate pe o cârpă pe masa din cameră. Își privi ceasul, se ridică, împachetă cioburile și ieși pe ușă.
Peste câteva momente se trezi privind descumpănit albia secată a unui râu, întrebându-se unde găsește un alt râu. Se urcă în mașină, trântind cioburile pe bancheta din dreapta, și demară spre celălalt râu care traversa orașul. Și acesta era secat. Se urcă din nou în mașină și demară spre lacul de acumulare. Surpriza avea să-l lase mut din nou. Seceta afectase cursurile de apă din toată țara, și deci, și lacul era secat. Gânduri negre începură să-I încolțească în minte. Se urcă în mașină și plecă spre casă.

Cele două săptămâni trecură fără prea multe evenimente deosebite. Stătea închis în cameră, privind televizorul și îmbătrânind prematur. O barbă neagră își făcuse apariția pe obrazul neîngrijit, părul îi stătea răvășit, precum erau toate lucrurile din jurul său. Cele două săptămâni îl transformaseră dintr-un tip atent și ordonat în șablonul depresivului, măcinat de gânduri negre ce se materializează în dezordine interioară și haos în jur.
La picioarele fotoliului era un lighean plin pe jumătate cu apă, în care stăteau aranjate cioburile oglinzii din baie. În casă domnea o liniște mormântală, un repaos total, nemișcare absolută. Imaginile dinamice de la televizor erau în contradicție cu atmosfera împietrită din cameră. Deodată, o bătaie ușoară, abia perceptibilă, se auzi. El stătea nemișcat, fără măcar a clipi, ignorând zgomotul ce păruse o iluzie. Băiata se auzi din nou. Își opri respirația, ascuțindu-și auzul, netrăsărind, asemenea unui animal de pradă ce nu vrea să-și sperie prada. Tăcere. Bătaia se auzi din nou, mai tare. Privirea obosită se îndreptă lent către geam. Era clar că sursa zgomotului îl paralizase. O picătură mare de apă lovise fereastra uscată. Urmă încă una, și încă una, apoi două, nouă, douăzecișidouă. Un zâmbet îi lumină fața, în timp ce ropotul se auzea din ce în ce mai rapid. Se ridică, apucă ligheanul cu apă, deschise geamul și își întinse brațele înainte, oferind parcă un dar cuiva din fața sa. Picăturile mari de apă se spărgeau în luciul de deasupra bucăților de oglindă din lighean. Mai multe, și mai multe, în torente. Ridică capul, și zâmbind, primi și el revărsarea ploii, chipul obosit revigorându-se ca prin minune.
“Apă curgătoare…”, șopti el plin de satisfacție.