poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2031 .



Confesiunea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [absint ]

2005-04-20  |     | 



"Acesta este chipul meu pentru tine.
Acesta sunt eu, când pentru tine,
îmi lepăd pielea de fiecare zi
și cea de sărbătoare.
Acesta mi-o fi, poate, sufletul"
Mario Vargas Llosa



Preotul alerga besmetic, gonit de o groază neomenească și părea că zboară, ridicat de fâlfâirile negre ale sutanei, pe care o sfâșiase pentru a-și elibera mișcările. Alerga, gata să-și piardă sufletul numai pentru a se îndepărta de mânăstirea, care se transformase într-un amestec de flăcări și fum, ca și cum iadul și-ar fi deschis porțile iar sufletele grele ale osândiților se osteneau să urce la cer. Alerga și privirea îi era sticloasă, de parcă ar fi ieșit din ochii din lemn lăcuit ai sfinților care ardeau pe catapeteasma bisericii.
Când s-a prăbușit, chiar lângă primul bordei de la intrarea în cătun, era ud de o transpirație rece, cu miros de fiere și sânge, iar buzele umflate continuau să murmure o rugăciune păcătoasă: îl implora pe Dumnezeu să ucidă creatura aceea, cu chip de om și suflet de monstru, pe care o lăsase închisă între icoanele prăduite de foc.
O săptămână, preotul a s-a chinuit nehotărât între viață și moarte iar trupul lui uscățiv se încleșta în convulsii. Pleoapele i se uscaseră asemenea unor scoici, lipsindu-l de lumina ochilor, mânile, deși brăzdate de răni, desenau în aer semne ciudate iar picioarele păreau a nu se fi oprit din fuga aceea teribilă pentru că încă mai zvâcneau spasmodic. Din când în când râdea, dar era râsul unui om cu mintea tulburată de vedenii. După ceva timp, când s-a mai întremat, așa, de-o părere, de era în stare să se ridice în capul oaselor și să vorbească cu glas tremurat, le-a istorisit credincioșilor o poveste înfricoșătoare, ce părea a fi scornită de un suflet care nu-și găsise încă liniștea în dreapta credință.

Străinul intrase în mica biserică a mânăstirii învăluit de umbrele serii. Purta haină neagră, croită după tipare ce fuseseră uitate în urmă cu zeci de ani, deasupra căreia avea o mantie de ploaie deși nu era nici un semn că cerul se va tulbura prea curând. Pășea prudent, de parcă ar fi mers pe o sârmă nevăzută, pe chipul său palid trăsăturile înghețaseră într-o mască a indiferenței iar în ochi purta apele încremenite ale unei tristeți nesfârșite, pe care o acoperea cu clipirile obosite ale pleoapelor.
Cît timp preotul a stat închis în taina rugăciunii, oaspetele a privit cu luare aminte sfintele icoane, dar privirea sa era mai curând luminată de curiozitatea anticarului decât de smerenia credinciosului. Pe urmă, când părintele a isprăvit, s-a arătat dornic de a se spovedi însă nu a primit rânduiala cea veche, să îngenuncheze, acoperindu-și chipul cu haina preoțească, ci a vrut să rămână în picioare, tulburând cu pași neliniștiți golul în care erau ațintiți ochii pictați ai sfinților.
- Părinte, după cum știi, înțelesul unui lucru are de suferit când cel care vrea să-l aducă la lumină este prea copleșit de însemnătatea lui și se teme că l-ar putea ucide cu un simplu tremur al glasului sau cu o privire care alunecă spre un alt gând. De aceea am hotărât să te las să privești direct în sufletul meu și voi fi foare fericit să aud ce vei avea să-mi spui după acea.
După ce a rostit aceste vorbe ciudate, străinul și-a dezvelit pieptul, acoperit cu semne complicate, asemeni celor pictate de vracii din triburile păgâne. Când se afla în siguranță, înconjurat de oamenii pe care curiozitatea îi strânsese în jurul său, preotul s-a jurat că în acel moment a fost vrăjit. Altfel nu își putea explica cum de întămplările acelui necunoscut îl tulburaseră de parcă le-ar fi trăit chiar el și înțelegea fără cuvinte tot zbuciumul acelui destin care purtase încă de la început semnul de smoală al diavolului.

Își amintea că nu și-a mai putut ridica privirea de pe această scriere criptică, pe care o putea descifra deși nu o cercetase niciodată. Și, după câteva secunde, semnele au început să prindă viață, încolăcindu-se ca niște șerpi verzi, desenând personajele și peisajele poveștii omului pe care umbrele serii îl aduseseră dintr-o altă lume.
L-a văzut rătăcind prin nisipul fierbinte al unor deșerturi galbene, peste care treceau himere albastre, desprinse din visele cele mai ascunse ale omenirii, a străbătut apoi labirintul deziluziilor și al prevestirilor înfircoșătoare, spre a urca până la capătul unor munți înghețați în cristale orbitoare de unde a privit în adâncul prăpastiei uitării. Scotocea înfrigurat cele mai ascunse unghere ale lumii, locuri uitate de oameni și de timp, silindu-și nervii să rămână încordați și mușchii să-l urmeze în această căutare care îl apropia încet de capătul pământului și al puterilor omenești. Curând, a dobândit o cunoaștere atât de cuprinzătoare încât îi îngăduia să călătorească pe oceane nedescoperite încă, să cerceteze adâncul unor pământuri pe care nu călccase nici un om și să studieze animale care nici măcar nu se născuseră, fără a părăsi nici o clipă oadaia sa de lucru, ai cărei pereți se acopereau de scheme și hărți neverosimile.
Vrăjit de perindarea acestor locuri și ființe nemaiprivite, ce i se arătau aievea, de parcă și-ar fi făcut loc sub cupola îngustă a bisericii, preotul se întreba ce ar fi putut căuta cu o nevoie atât de flămândă omul acesta care stăpânea atâtea taine. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, străinul i-a răspuns poruncind semnelor care îi acopereau pieptul să alcătuiască o altă imagine.
Zăvorât într-o singurătate unde nu se regăsise niciodată pe sine, se zbătea sub teroarea unui demon care, după secolele petrecute dormind în nepăsarea pământului, ieșise la lumină în sufletul lui. Chinuit de groaza neputinței de a-l ucide, străinul privea luna plină cu ochi galbeni, de vârcolac, și se tăvălea urlând prin pulberea stelelor.
Diavolul, însetat să vadă lumea cu ochi de om, îi strecura în suflet tot felul de gânduri otrăvite. Îl tortura cu raționamente care demonstrau fără fisură că toate greșelile divine pot fi îndreptate, că ar fi mult mai simplu dacă destinul nenorociților, care își târăsc diforimitățile prin târguri cerșind mila trecătorilor, ar fi curmat printr-o simplă lovitură de cuțit. De asemenea, orice prunc ucis imediat după ce a respirat prima oară aerul acestei lumi bolnave nu este decât un suflet salvat. Și, cu siguranță, este o faptă bună să omori și trupul unor nenorociți care și-au pierdut deja mințile. Pentru că, susura glasul alunecos al demonului, Dumnezeu a uitat de mult această lume, de care se rușinează ca de un avorton.
Preotul simțea și auzea gândurile demonului de parcă el, și nu necunoscutul din fața lui, ar fi fost posedat. Treptat șuierul vocii desprinse din iad crescu și se tansformă într-un urlet ascuțit al cărui tăiș i se prăvăli în moalele capului. Diavolul râdea cu chipul străinului și a simțit cum sub picioare se deschide spirala lacomă a unui hău care ducea drept spre miezul fierbinte al pământului. Dar, pe neașteptate, vocea demonului s-a transformat într-un schelălăit subțire, care s-a stins, lăsând loc unei tăceri fragile primejduită chiar și de tremurul unei respirații. Exista un leac și străinul îl descoperise. Desigur, printr-o potrivire nefericită, demonul nu tăcea decât în preajma unui alt om, a cărui privire o întâlnise întâmplător, într-una din rarele ocazii în care părăsea ascunzișul singurătății sale. Dar străinul nu s-a bucurat prea mult de liniștea catifelată care îi învăluia sufletul. Parcă întrezărind că în sufletul lui doarme un demon, omul acela a fugit îngrozit și nici o rugăminte nu l-a mai putut aduce înapoi. Furios demonul s-a aruncat asupra lui cu o forță sporită de răstimpul în care se odihnise, sfârtecându-i sufletul în mii de bucăți pe care nici o putere nu le-a mai unit vreodată într-un întreg.

Atât a mai văzut preotul în jocul halucinant al semnelor. Străinul stătea în fața lui iar în ochii lui începuse să se nască iar privirea de smoală încinsă a diavolului. Totuși, i s-a adresat preotului pe o voce joasă, care ascundea începutul unui strigăt:
- Am încercat să-l stăpânesc numindu-l, dar nu i-am aflat numele; am vrut să-l înving privindu-l, dar nu s-a arătat în apele nici unei oglinzi; l-am ademenit cu promisiuni care ar fi încântat orice diavol, dar s-a prefăcut adormit și m-a lăsat să mă umilesc până mi s-a făcut silă de mine. Am venit să te întreb dacă știi cum aș putea să-l întorc în prăpastia neagră din care a ieșit. Dacă nu am hotărât să-l ucid eu, să-l ucid cu moartea mea.

De spaimă sau de neputință, preotul era la fel de mut ca și sfinții care tăceau pe pereții scunzi ai bisericii. Îngrozite vorbele îi fugiseră de pe buze și nu știa nici el cărui gând îi răspunse scuturând din cap a refuz. S-a desprins din nemișcare doar când a văzut cum străinul scoate din buzunar două cristale de gheață, care prin cine știe ce farmece nu se topiseră de tot, și le lovește aprinzând o flacără albastră care creștea în jurul lui ca o iederă ciudată. Înainte de părăsi biserica cuprinsă de flăcări a mai auzit strigătul străinului Am să-l ucid cu moartea mea.


Așa se încheia povestea preotului, pe care oamenii acelui cătun, uitat de istorie, au ascultat-o cuviincioși până la capăt. Dar erau prea multe întâmplări de necrezut, chiar dacă fuseseră povestite de un preot. În plus, ce fel de preot este acela care își pierde mințile după ce privește sufletul unui om?
Cercetând ruinele, credincioșii nu au găsit decât cenușa celor sfinte și s-au gândit că părintele a înnebunit în pustietatea mănăstirii. Mai mult, cum nu mai aflaseră nici o urmă a trecerii unui alt om pe acolo, au ajuns la trista concluzie că preotul devenise un smintit periculos, care a dat cu mâna lui foc sfântului locaș. Cum nebunia, despre care nu știau prea multe, era cea mai înspăimântătoare boală a acelor vremuri, l-au dus la malul mării și l-au legat de o plută, lăsâdu-l prizonier în nesfârșirea albastră a apelor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!