agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3263 .



Flobo
proză [ ]
Piticul care a îmbrățișat Luna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [absint ]

2005-04-15  |     | 



Flobo trăia în Pădurea de Argint de când se știa. Locuia în scorbura Stejarului Uriaș, pe care soția sa, Helma, fiica piticului Golum, o transformase într-un adevărat cămin. Podelele de argint străluceau ca niște oglinzi, așternuturile, din frunze subțiri de argint, erau netezite peste patul cioplit dintr-o coajă de nucă, iar pe masă se aflau felurite bunătăți pe care Helma le pregătea, combinând după rețete secrete ierburile și rădăcinile pe care el le căuta toată ziua prin Pădurea de argint. Flobo era fericit, sau ar fi trebuit să fie fericit pentru că avea tot ce își poate dori un pitic.

Vecinii îl acceptau și chiar îl îndrăgeau pe piticul acesta calm și prietenos, care avea întotdeauna la îndemână o vorbă hazlie sau un zâmbet împăciuitor. Nimeni nu se întreba dacă Flobo era doar un pitic cu barbă de argint sau un spiriduș. Dacă ar fi fost spiriduș, ar fi avut tot felul de puteri misterioase, ar fi știut pe dinafară farmece și vrăji, dar piticul din scorbura Stejarului Uriaș nu știa decât poveștile cu care, în zilele ploioase, îi ținea de urât soției lui. În plus, spiridușii se află în slujba unei zâne, iar Flobo nu manifestase niciodată vreo slăbiciune deosebită pentru Zâna Pădurii de Argint. Nu avea urechile ascuțite, nu știa să zboare și, oricât de mult s-ar fi grăbit, nu dispărea pe neașteptate lăsând în urmă un nor de praf alb. De aceea Flobo trecea drept un pitic obișnuit, printre atâția alții care trăiesc în toate pădurile vrăjite din lume.
Totuși, primele suspiciuni cu privire la identitatea lui Flobo au apărut când piticul a început să manifeste față de Lună o atracție evidentă dar inexplicabilă.
Prima care și-a dat seama a fost Broasca cu carapace de argint. Într-o noapte l-a găsit pe marginea lacului, privind spre luciul apei în care discul lunii se oglindea aproape perfect.
- Este atât de frumoasă, i-a spus Flobo, fără să-i răspundă la salut. O privesc de când s-a înserat și devine din ce în ce mai frumoasă. Atât de calmă și de caldă.... Mă întreb dacă i-aș vorbi ...
- Nu e decât Luna Flobo, i-a răspuns cu întelepciune broasca. Ea nu face parte din lumea noastră, nu cred că te-ar înțelege...Mai ales că este așa departe, nici chiar vântul, oricât de sus ar zbura nu va ajunge în preajma ei.
- E aici, șopti Flobo arătându-i din priviri luciul lacului, nu trebuie să zbori pînă la capătul cerului, e de ajuns s-o privești cu atenție, vei vedea că, după ceva timp, te va privi și ea. În seara asta este puțin abătută, tocmai am văzut-o alintând creștetele făpturilor adormite sub apă. Dar câteodată zâmbește atât de blând!
Þestoasa era complet derutată, nu-l mai auzise niciodată pe Flobo vorbind așa. În cei 500 de ani de când trăia în Pădurea de Argint nu cunoscuse nici un pitic care să aibă o pasiune atât de stranie. Dar ținea la Flobo și s-a gândit că ar fi mai bine să-l tempereze puțin:
- Ceea ce vezi aici aproape nu e decât oglindirea Lunii, Luna cea adevărată e sus, pe cer, și niciodată nu a zâmbit nimănui, nici măcar vreunei stele, cu atât mai puțin unui pitic, fie el și din Pădurea de Argint. În plus, umbra Lunii se vede așa numai din locul în care stai tu, de aici, din dreptul meu, nu este decât o dâră de lumină pe luciul lacului. Întoarce-te în scorbură, piticii hoinăresc în timpul zilei, nu bântuie noaptea ca bufnițele și liliecii.
- Și ca spiridușiii, a murmurat Flobo în timp ce se îndrepta spre casă.

Au mai fost, desigur, și alte semne pe care locuitorii Pădurii de Argint și le-au amintit mult mai târziu, când, puse cap la cap nu mai aveau nici o valoare deoarece povestea piticului era deja scrisă. Cu toate acestea au ajuns cu părere de rău la concluzia că: Inorogul ar fi fi fost în măsură să-i avertizeze, dar el trecea destul de rar pe cărările Pădurii, era tot timpul grăbit și nimeni nu găsise răgazul să-l întrebe despre Flobo; bufnița știa în mod sigur mai mult decât lăsa să se înțeleagă pe înserat când, trecând pe deasupra stejarului în care locuia Flobo, îl saluta cu gravitate urându-i un somn cât mai odihnitor; veverița ar fi putut să fie mai atentă la fizionomia piticului pe care îl vedea în fiecare zi, iar Helma... Oricum, erau și alții care observaseră schimbările prin care trecea Flobo dar nimeni nu se putea gândi la el altfel decât la un pitic cu favoriți de argint și un nas mare, borcănat.

Timpul și-a petrecut nepăsător degetele prin pletele copacilor lăsând să mai cadă încă un inel peste trunchiurile lor de argint. Viața făpturilor din Pădure își urma cursul pe potecile de argint, indiferentă la ce se petrecea în sufletul piticului. Poate doar Stejarul Uriaș ar fi putut spune că Flobo este îngrozitor de trist și deseori somnul îi este bântuit de vise stranii al căror abur se ridică din scorbură și pornește în căutarea Lunii, risipindu-se până la urmă în cristalul stelelor. Dar, cum copacii vorbesc foarte greu și trec zile întregi până când reușesc să articuleze un cuvânt, Stejarul Uriaș a preferat să-și păstreze energia pentru apropiatul sfat a copacilor din luminișul Pădurii de Argint. Ca atare, nu a fost deloc surprins în dimineața aceea, când l-a descoperit pe Flobo stând nemișcat în fața scorburii, chinuit de sentimentul supărător că îi lipsește ceva fără să știe precis ce, ferm convins că hainele de pitic, ligheanul de argint în care Helma aduna roua pentru spălat, scorbura și chiar Pădurea de Argint sunt prea strâmte pentru el. A pornit nehotărât pe cărările întortocheate așteptând ca ziua abia ivită să-i șteargă amăraciunea din suflet. S-a oprit numai când o familie de ratoni era gata-gata să dea peste el și a încremenit de uimire auzind cum mama își ceartă puii:
- V-am spus să fiți atenți la spiriduși! Îi recunoașteți după sprâncene! E drept că nu prea au obiceiul să umble ziua, dar gândiți-vă ce s-ar fi întîmplat dacă l-ați fi deranjat, v-ar fi prefăcut în lilieci sau în cine știe ce creaturi înspăimântătoare.
Flobo a rămas în mijlocul cărării pipăindu-și sprâncenele. Într-adevăr crescuseră cam mult în ultima vreme, dar asta nu însemna că era un spiriduș. Și totuși... De ce se simțea atât de ciudat? De ce nu-și mai găsea locul în pădure? De ce se gândea întruna la Lună?

S-a trântit disperat la umbra unui fir de iarbă gândindu-se ce ar însemna vestea asta pentru Helma, pentru toți prietenii lui. Cum să le spună că el, Flobo, nu era ceea ce credeau toți că este, un pitic jovial cu barbă de argint și ochi de chihlimbar, ci un spiriduș care umblă noaptea nu se știe pe unde ticluind tot felul de matrapazlâcuri. Nerezistând ispitei de a-și termina gândul, Flobo a zâmbit în barbă. Da, dar spiridușii au puteri înspăimântătoare, dispar fără urmă sau apar pe neașteptate, pot călători pâna la sfârșitul timpului sau până la capătul lumii și..., aici ochii piticului se aprinseseră deja de un dor care nu mai încăpea sub pălăria lui din argint, și, mai ales, pot zbura până la Lună! Flobo oftă necăjit, dacă ar fi fost într-adevăr un spiriduș, cine l-ar fi putut ajuta să-și descopere puterile și să le înțeleagă? La urma urmei, cine l-ar accepta?
Era speriat, în toată viața lui de pitic nu mai cunoscuse așa o teamă care să-l strângă în el însuși, să-l transforme într-un ghem de frică în jurul căruia Pădurea de Argint se ridica amenințătoare, furioasă că fusese înșelată de una dintre viețuitoarele pe care le adăpostea.

A stat acolo, cu sufletul făcut țăndări, cu oasele aproape dizolvate de atâta tremurat, până când noaptea a căzut peste el cu toată greutatea stelelor și prin Pădure s-a răspândit o mireasmă dulce de gardenii. Brusc, și-a amintit că uitase să ducă acasă rădăcinile pentru cină așa că s-a scuturat de praf și s-a străduit să uite toate întrebările. Dar, surprinzător, toate cărările, pe care de altfel le-ar fi putut urma și cu ochii închiși, duceau într-un singur punct, de parcă ar fi țesut o conspirație halucinantă care să-l îndepărteze de casă. Fără să-și dea seama cum, a ajuns pe malul lacului, fără să știe ce trebuie să facă, întrebându-se dacă visează sau este treaz. Dar abia își dusese întrebarea până la capăt când un suflu de mister atinse obrazul lunii.
Și, deodată, inima lui de pitic a început să bată mai tare. Știa cine îl va ajuta! Luna îl va ajuta să înțeleagă dacă este cu adevărat spiriduș sau doar un pitic zăpăcit de zvonuri și de aparențe. Privea ca hipnotizat Luna oglindită în luciul lacului și i se părea că și ea îl privește, strălucind straniu, ca o chemare
- Spune-mi adevărul! strigă Flobo, privind mai întâi spre cer, apoi spre lacul de argint. Sunt sau nu un spiriduș? Și dacă sunt, ai să mă ajuți să mă înteleg? Ai să vrei să stai de vorbă cu mine ca să nu înnebunesc singur ? Sau ai să fugi așa cum vor face ceilalți: Helma, Þestoasa, Iepurele, Veverița? Ratonii deja se tem de mine... Tu ai să fii mereu aici, nu-i așa?

A strigat până a răgușit și a simțit că-l părăsesc puterile. Pe cer luna rămânea nemișcată, discutând indiferentă cu stelele. Doar cea de pe luciul apei începuse să se miște și, râzând, Flobo s-a repezit s-o prindă în brațe. Apele de argint l-au primit cu un oftat, lacul întreg s-a cutremurat și a început să plângă mai întâi înăbușit, apoi cu vaiete care sfâșiau văzduhul. Pădurea de Argint încremenise, nu se mai auzea nici un clinchet de frunze, nici un geamăt, de parcă făpturilor le-ar fi încremenit viața în coșul pieptului. Când Helma a auzit vaietul lacului, Flobo era deja pe cer împreună cu Luna.
Locuitorii Pădurii de argint îl pot vedea, în nopțile cu Crai Nou, cum stă relaxat pe cornul Lunii ascultând sau povestind tot felul de întâmplări, hazlii, cu siguranță, pentru că amândoi râd din tot sufletul. Iar, acum, Flobo știe că, din necazurile mari-mari, chiar și ale unui pitic sau spiriduș mic-mic, se nasc uneori cele mai frumoase povești.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!