poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2070 .



Visul din camera neagră
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tessa ]

2005-04-11  |     | 



un vis uitat, născut înăuntrul nostru...s-a întors să ne bântuie până la limita nebuniei isterice și necontrolate

Visul din camera neagră

Am locuit un timp cu un prieten de al meu. Ne-am și iubit, o vreme. Vreo trei ani. Dar nu este chiar așa. Dacă mă gândesc mai bine, în ultimul an ne-am urât. Sau eu pe el. Nu am stat sub același acoperiș tot timpul, firește. În acest interval am mai locuit și acasă.
Era o perioadă când mă atrăgea ocultismul. Am avut chiar și astfel de experiențe. Înclin, totuși, să cred, că, de multe ori, cercul nostru cădea în „transă” din motive mai puțin supranaturale. Aveam o cameră pe care eu o numeam verde. De fapt, nu era. Becul era verde. Și lumina. Practicasem astfel de arte de timpuriu, era atunci prima dată când aveam parteneri. Mi-au plăcut descântecele și vrăjile, mai ales că, dacă ar fi cum se spune, în mod genetic am moștenit pe linie feminină un mare talent. Întotdeauna am umblat hoinară să culeg plante în lumina lunii. Apoi am inițiat-o și pe prietena mea. Și ea pe alții. Uneori, sabaturile includ și orgii. Dar îmi amintesc în mod special de o celebrare. Să îi zicem încercare, căci, vrăjile, adevăratele practici vrăjitorești, nu se pot face în interior pentru a nu limita diametrul cercului. Acesta fiind un loc între lumi, este foarte important. Desigur, ne mai urcam și pe acoperișul blocului. Era problematic să ne strecurăm prin micuța spărtură din ușa mereu încuiată, așa că o făceam mai rar. Se spune că noaptea este înșelătoare, căci e vie, pulsează. Noi iubeam noaptea.
Era atât de frig. Intrasem în cameră și ei tocmai înlăturau covorul. Simțeam răcoarea podelei goale, de piatră, strecurându-se prin tălpile pantofilor. Am trasat cercul cu cretă albă. Becul verde inunda încăperea cu lumina aceea bolnăvicioasă, otrăvitoare. Am întins mâna și am apăsat pe comutator. Camera se pierdu în noapte. Umbrele care pândiseră din colțuri au înghițit spațiul. Dar nu aveam nevoie de lumină. Mai întâi bâjbâiam, apoi ochii mei s-au îngustat și am început să disting ceea ce căutam. Știam atât de bine încât o puteam face chiar mecanic. Prindeam șoapte și trosnete. Ei nu s-au priceput nicicând să acționeze fără nici o sursă de lumină, dar în curând urma să poată privi la lumina plăpândă și tremurătoare a lumănărilor. În nordul cercului am așezat lumănarea maro, pământul, Saturn. La sud, cea roșie, foc, Marte, la est, albastră, aer, Mercur, la vest, verde, apă, Luna. Le așezam întotdeauna în această ordine, așa trebuia făcut, și când le căutam în cutie erau întotdeauna ordonate, astfel, chiar fără să le văd, nimeream cu precizie. Lângă lumănarea maro era un micuț altar acoperit de o pânză albă până la podea. Acolo erau obiectele necesare, la stânga cupa, la dreapta pumnalul, în mijloc Pentagonul. În fața acestuia bagheta, iar în spate vasul pentru arderi. Sub altar era un vas simplu cu apa de inițiere.
„Am inițiat cercul magic pentru a îndeplini actul de dedicare a minții, a corpului și a spiritului către religia și știința vrăjitoriei.” spunea el. Vorbea calm și lent accentuând cuvintele rostite rar, cu pauze de respiro. Glasul îi era moale ca un sărut, mai slab ca o șoaptă.
„Coboară aceste trepte spre un apus de soare superb.” E vorba despre un exercițiu de vizualizare.
„E o seară călduroasă de vară târzie. Insectele bâzâie iar aerul e încărcat de miresme florale. Acordă-ți un timp să te relaxezi și să te concentrezi asupra a ceea ce vezi. Ce vezi? Ce simți? Te apropii de o pădure șerpuită de apă. Apropie-te și treci prin poarta simbolică care desparte aceste două lumi. Pădurea e misterioasă, copacii dacă ar fi înzestrați cu grai ar spune multe, dar foșnetul lor e indescifrabil pentru tine. Nu te teme, nu te vei pierde cât sunt cu tine. Atmosfera e de profundă pace, liniște, iar imaginea de o frumusețe fenomenală. Soarele alunecă spre asfințit. În lumina tot mai crepusculară te uimește atingerea rece a apei care curge neliniștită și e de un verde limpere și curat. Și ai găsit ce căutai, un pod peste apă și flori. Din punct de vedere strict coloristic, toamna timpurie amestecă nuanțele într-un cocktail amețitor, dar nu asculta nici măcar vântul care naște un freamăt prelung, nu te pierde de cursul de apă. Oh, nu știai că apa nu se oprește ? Ea, ca și timpul, se prelinge ireversibil printre degetele noastre. Dar urmărește-o, deși știu, e greu să mergi spre nicăieri... Și urmărind-o ai ajuns în fața unei grote paralelă cu o cascadă. În fața intrării e un stejar mare și frumos. Du-te chiar lângă el. Ramurile sale se deschid primitoare, în vreme ce își iau rămas bun de la soare. Stând lipit de stejar privești înspre vest. Gloriosul cerc de foc se topește lăsând loc înserării. Dar nu te lăsa furat de el, când ești pregătit, intră în mica peșteră. Natura sub cea mai sublimă formă pe care o putea lua!”
Vântul cu degete de gheață se strecura prin ferestre. Mișca fantomatic și frenetic perdelele. Era hipnotic, la marginea locului unde se nasc visele. Dacă nu ai fost niciodată acolo, nu vei putea înțelege. E nicăieri. E ireal, atemporal, intangibil pentru tine. M-am scuturat înfrigurată. Delir. Deliciu. Capriciu. Viciu.
Cu mâna sigură aprindeam lumănările. Era ceva teribil de senzual în corul de voci grave, joase, care rostea descântecul la fiecare lumănare. Era profund mistic și îmi dădea fiori. Latina este o limbă pe cât de melodioasă, pe atât de sumbră, mai ales în astlfel de circumstanțe.
De fiecare dată când aprindeam o lumiță, umbrele se târau tot mai mult înapoi în colțuri și strângându-se așteptau răbdătoare să ne invadeze din nou. Vântul care se întețise dansa pe podele un vals funebru cu niște plante rituale carbonizate. Flăcările tremurau pe fitil.
Inevitabil le-a risipit furtuna. N-a mai rămas nici una. Trăiam, respiram, visam pe întuneric. Și gândurile-mi fugare se desprindeau încet de realitate, murea cuvântul pe buze și amintirea venită din trecut ca o nălucă hidoasă mă oprea să sesizez timpul real. Îl pierdeam cu fiecare bătaie a inimii.
Simona auzise vocile la unison, apoi nu mai percepu nimic. Ceea ce îi păru doar o clipă mai târziu, se găsea într-un loc întunecat și rece. Beznă completă.
Mă tăia vântul, mă izbea direct în față și ca și cum nu mai eram nici fizic prezentă, trecea prin mine. Nu cred că nici unul dintre noi era cu adevărat în peșteră. Un gând subit, de gheață mă prinsese și m-a încremenit în loc. Mă strângea că într-o îmbrățișare puternică și ghearele negre îmi cauzau un ușor tremur. Eram altundeva, eram în pat. În patul lui, goală și în interior.
Simona auzea doar sunetul respirației sale. Se întinse pe podea sprijinidu-se de ea sperând să i se adapteze ochii la întuneric, măcar un pic, să își dea seama unde se află. Nu știa cât de mare era camera, nici ce formă avea, nici ce se afla în ea. Rămase întinsă și aștepta, aștepta înfrigurată cu ochii larg deschiși.
El mă atinse dar nu am schițat nici un gest. Nu sunt falsă. Nu simțeam absolut nimic. Cu glasul fantomatic al unei iluzii îmi vorbea șoptit, tainic. Din buzele lui ireale ieșeau cuvinte nerostite, o amintire personală din tenebrele trecutului său. În îmbrățișare părea că doare sărutul apăsat pe obraz.
Simona întoarse încet capul, de la stânga la dreapta, ca și cum ar fi vrut să traverseze grăbită. Dar nu zări nimic. Simți că orbise și se lăsă cuprinsă de teamă. Frică paralizantă, cutremurătoare. Inima îi spărgea pieptul și palmele transpirate i se lipiseră de podea. Asculta întunericul. Acesta nu îi vorbea.
El îmi povestea despre o noapte. Era într-o cameră mică, doar cu o fereastră. Găsesc că se asemăna cu noaptea în care eram eu. Priveam în afară de el, la ceva în afara încăperii, în afara acelei nopți. Atingerea lui era cumplită. Pielea îi era inertă, aproape la fel de rece ca a unui mort. Mă legăna în brațe murmurând încet sunete prea stinse ca să le pot distinge. Erau nefirești și trebuia să îmi încord toate simțurile.
Ea se afla în același loc, pe podea. Propria ei respirație precipitată o sperie. Dacă existau șoareci, sau, mai rău șobolani? De ce nu îi spunea nimeni unde se află? Începu să tremure frenetic. Frigul din podea i se strecura în oase. Frica începuse să fie o parte din ea pe care nu o putea controla. Transpira. Decise să se ridice, dacă ar fi existat șobolani, dorea să se țină cât mai departe de podea, acolo s-ar fi aflat ei... Nu putea. Își frângea degetle de podea împigând-o dar nu reușea să se ridice.
„Ști” spuse el „era așa de negru aerul și deși nu aveam de ce să mă tem, eram cuprins de o anormală stare de anxietate.” Apoi a tăcut o vreme „Vântul șuiera isteric și încercând să pătrund cu privirea noaptea din jurul meu am sesizat o fină diferență de nuanță.” pauză „M-am apropiat și am atins cu vârful degetelor acel loc, era că și cum ceva lipicios și umed era în mijlocul covorului”
Degetele Simonei se albiseră din cauza efortului. Gândurile înspăimântătoare se îngrămădeau în mintea ei. De ce nu reușise să se ridice? De cât timp se afla acolo? Dacă ar țipa? Oare buzele ei uscate întredeschise vor putea elibera sunet? Dacă în încăpere era vreun schelet, rămășițele cuiva care nu a mai putut ieși de acolo? Gândul acela se dovedi intens, atât de puternic încât Simona reuși să se miște. Dacă ar fi atins ceva, ceva viu, sau ceva mort, ceva ce s-ar putea găsi în cameră?
Roxana se privea în oglindă. Era ceva schimbat în imaginea ei. La început crezu că doar i se pare. Da, era adevărat, ceva se schimbase și ea nu mai era ea. Se depersonalizase. Oare când începuse asta? Nu era Simona în oglindă? Dar de ce părea atât de speriată? Nu, asta nu poate fi, e o iluzie. De fapt, ce căuta oglinda în peșteră? Cineva o ascunse cu multă grijă. Roxana o observă că strălucește dar o descoperi cu adevărat atât de greu.
„Din lichidul lipicios se pornea un vârtej, se agita tot mai puternic și ceva, cineva, începea a se elibera, prindea contur. Se ridica, se ridica încet și acoperit de acel lichid care se prelingea pe fața lui, pe umerii lui, pe corpul lui.” Era atât de serios când îmi povestea „cred că am visat, doar nu crezi că putea fi real.”
Simona nu se putea împiedica să nu se gândească la șobolani. Dacă aceștia se târau încet spre ea? Erau inteligenți, citise ea undeva așa ceva. Probabil că vedeau fără probleme prin întuneric. Aveau să se urce pe ea, să o muște de față sau să îi sfâșâie gâtul cu dinții ca niște vârfuri de lame.
Roxana vedea prin oglindă chipul schimonosit de frică. Era oare chiar Simona? De ce ar crede ea așa ceva? Era un vis. Visul din camera neagră. Simți cum degetele care îi erau încleștate pe oglindă se încălzesc. Nu o putea totuși elibera și curând realiză că fiorul cald era sângele proaspăt care izvora din tăieturile făcute de sticla aspră și lustruită. „Uite de exemplu când te tai cu lama, nu simți nimic, dar când vezi sângele sau dacă ești conștiet că te tai, sau te temi pentru că bănuiești că ar fi firesc să te doară, atunci în creierul tău se declanșează un fel de alarmă și de aia simți.” spune monstrul din oglindă și Roxana o strângea mai tare, la infinit „Ai dreptate” surâse „doar dacă te gândești”...”Fără durere” repeta mereu chipul „fără durere” !!! Roxana râdea „Așa e, nu doare absolut deloc.”
Hipnoza induce un fel de stare de somn, un fel de somn conștient, un fel de semisomn în care nu te poți odihni, de aceea, transa asta e de fapt isterie, contrar teoriei care sugerează că starea de hipnoză se induce adaptând corpul și mintea la relaxare, la un fel de somn liniștit. Greșit! e un fel de somn haotic. Atunci, îți vâjâie creierul și tot corpul ți se înmoaie, ți se închid ochii și ai senzații de leșin. Timpul se oprește și îți e tot mai rău.
“Categoric a fost doar un vis, de ce tremuri draga mea. Ah, nu ar trebui să îți fi vorbit despre așa ceva.” Și el zâmbea, știa oare, își imagina oare că eu și acum îmi aminteam asta? Că mă îngrozea? De ce jurase că e adevărat? De ce mă torura, mă folosea...nu mai suport să mă atingă. O să vomit.
Roxana nu mai suporta. Vedea cum i se străpunge carnea și o dată ce vocea din oglindă amuți, simțea cum o chinuie durerea. Și totuși nu putea să o lase din mână. I se înfipse în palme, era acum o parte din ea. Ce gând oribil. Înfiorător, de nesuportat, cutremurător, terifiant. Roxana se scutură cât putu și răsturna măsuța ce folosea ca altar. Obiectele căzură cu zgomot dar Roxana nu putea auzi.
Deodată, Simona auzi un sunet, undeva în dreapta. Șobolanul! Se mișcase. Sau șobolanii, erau mai mulți. Trăiau în grupuri, toată lumea știe! I se făcu pielea de găină. Deși nu vedea nimic, nu îndrăznea să închidă ochii. Se încorda să audă sunete, ca să își dea seama dacă avansaseră înspre ea. Simona se ridică și sudoarea curgea pe ea, îi intra sărată în ochi dar ea nu clipea. Se apropiau. Erau animale iuți și violente. Ea le invadase teritoriul și nu le plăcuse.
Roxana vedea imaginea din oglindă plângând. Arăta ca o nebună și se apropia de ea. Se ridicase și se apropia de ea. Roxană scăpă oglind și reveni în cameră.
Mă atingea atât de obscen. Nu mai puteam să îl suport. Tot anul acesta știam că nu mai merge treaba. Cât îl uram, îmi provoca silă. Cine spunea că la moartea iubirii sentimentul opus e indiferența? Nu contează. Greșise. E ura. Furia. “Nu mă atinge!” el râdea. Râdea de mine. Porcul dezgustător și pervers. “Nu mă atinge!!!!!!!!! Încetează!!!!!!!!!!!!!!!!!!”
Simona îngheță, ceva îi atinse piciorul. Automat îl întinse ca și cum ar fi scuturat o bestie ce se urca pe el. Știa instinctiv că gestul va face atacatorul mai agresiv, îl va înfuria. Simona nu se putea opri. Nu mai era trupul ei, îi scăpase de sub control, era independent și se zbătea frenetic. O izbise pe Roxana. Aceasta își vedea mâinile scăldate în sânge dar nu avea timp să raționeze. Trăgea de Simona și reuși cu greu să o trezească.
M-am îndepărtat, scăpasem. Mă târam pe podea. Eram îngrozită că monstrul acoperit de lichidul lipicios mă pândea de undeva dintr-un colț. Încet, începusem să îl simt ca pe o prezență palpabilă. M-a atins. Mâna lui cleioasă. Sânge. Sânge cald, proaspăt amestecat sânge lipicios, închegat.
Roxana scăpă din palme obiectul pe care la un anumit moment trebuie să îl fi căutat și scops din poșetă. Nu își amintea exact când și nici de ce îl ținuse atâta vreme în mâini. Nu știa de ce își răsucise vârful pilei de unghii în palme, nu știuse nici de ce o durea, nu înțelese de ce sângele cleios îi acoperise mâinile.
Nu am mai făcut așa ceva niciodată. Nici unul dintre noi.
Știam că o să mă despart de toți, să nu mă mai întorc la ei nicicând. Nici la el.
Atunci am găsit-o pe Oana.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!