Le așteptam pe morminte udate de săngele condamnaților la moarte. Și ei mai au curajul să strige că îi doare…fruntea. Dar moartea-i trecătoare,…sau era vorba de viață?…Și așa e un joc relativ. Dacă nu îmi place schimb universul.
Iar a început să ningă cu obuze. S-a depus un strat…, dar ce frumos e! Pe aici nu a mai nins demult. O să fac un om…de obuze.
Răni!, peste tot numai răni, da dar tot de ceară și de cernelă roșie că te plictisești.
În sfârșit cad primii oameni. Săracii! Să mori pe timp de noapte și nici măcar să nu vezi unde pici. Dacă te lovești? Plătește statul despăgubiri?
Așa e la război: oamenii nu mai simt. Acum le place durerea de obuze. Dacă nu e obuz, sau hai poate vre-o mină uitată, nici să n-audă. Ce-s alea torturi, foamete?…nimic. Tot cu obuzul faci trebă, mai ales dacă e nemțesc. E bun și de pus la flori (îngrășământ uman).
Iată că vine ora prânzului! Mă duc în grajduri să iau ceva de mâncare, asta dacă au produs caii ceva, că altfel iar ne mulțumim cu pielea de la cizme.
Încă un pic și gata și ăsta (războiul total).

(Amintirile unui nebun întreg la minte, Torgau 1943)