Am intrat. Era plin cu haine, una mai împletită decât alta, una verde, una iute, alta de-a dreptul frugală. Toate culorile, toate pornirile, toate castanele. Nu numai atât! Era plin de umerașe însoțite de vânzătoare grijulii care se perindau prin fața mea și mă îmbiau să nu cumpăr. Fiecare umeraș avea câte o haină și se părea că fiecare haină avea cel puțin câte un bumerang.
O idee de sutien trecu pe lângă mine lăsând în urmă un grăunte de adevăr sinuos înfiripat în firidele imaginației unei reguli. Este adevărat că imediat își făcu loc o vânzătoare netedă care prinse din zbor centrul cercului care tocmai încercase să se regăseasca în tocul ușii. Ușă care, la rândul ei, fluiera metodic un cântecel de Gică Petrescu, cel în care o garofiță paralelă traversează centrul unui punct identic cu el însuși.
- Vreau un umeraș! Cel turcoaz cu forme nedepistabile. Este chiar lângă firul acela de păr căzut acum trei săptămâni din senin.
Nici urmă de ea. Nicăieri. Geaba. Umerașe, umerașe, umerașe. Aș fi putut pleca spre casă fericit, aș fi putut pleca spre casă, aș fi putut pleca. Doar astăzi nu am putut cumpăra umerașe, doar astăzi nu am putut cumpăra, doar astăzi.
- Domnule! - auzii în urma mea. V-a căzut o haină. Inclusiv umerașul.