Cautarea iubirii


A fost soare, acum cerul e ca de plumb totul e intunecat si trist, pamantul e cuprins de intunericul fara scapare al oamenilor rai ce traiesc ca si cand ar fi morti, oameni ce nu mai simt nimic si care nu mai pot simti caci nu mai au suflet.
Cum poti sa traiesti fara suflet? Cum? Mai usor fara sa suferi dar facand pe ceilalti sa sufere, dar nu mai ai pe cine sa faci sa sufere caci nu mai are nimeni suflet si asa lumea nu mai e lume e doar un loc unde au fost candva oameni.
Un loc unde candva se radea si unde candva oamenii erau vii, unde oamenii erau fericiti, zambeau, plangeau, simteau tot cu o intensitate maxima.
In locul cel mai intunecat al lumii era cineva care plangea. Un om care sa planga? Da si plangea cu lacrimi de sange, lacrimi care ii acopereau obrajii, era inconjurat de intreaga lume si totusi singur. De ce sa fie singur? Pentru ca el avea suflet, pentru ca el simtea ceea ce o lume intreaga nu putea simti, simtea rautatea tuturor si il durea sufletul pentru toti, el acumula durerea oamenilor, durere pe care nimeni nu o putea simti in afara de el.
Si acum incearca sa se ascunda de tot, dar nu poate din cauza ca raul il urmareste, vrea sa il atraga si pe el in aceasta lume cruda. Acum plange dar lacrimile lui nu pot decat sa ude pamantul si sa il mai linisteasca. Incearca sa gaseasca o logica a ceea ce se intampla dar nu poate caci orice ratiune ar vedea ca aici nu e nici o logica. Daca ar putea schimba ceva, daca ar putea sa faca lumea sa vada ca nu asa trebuie sa fie viata.
Dar el nu poate, el e prea mic pentru a lupta cu lumea intreaga, care nici macar nu vrea sa auda, care nici nu poate fi obligata sa auda.
Poate ca daca ar mai fi cineva care sa iubeasca totul s-ar schimba, si lumea ar fi alta, mai buna, mai iubitoare, mai vie. Asa ca incepu sa caute pe cineva care sa poate iubi si care sa poata fi iubit.
Incet incepu sa spere ca poate reusi. Isi sterse lacrimile si cu un zambet timid porni se un drum al sperantei pavat cu lacrimi si zambete.
Pasii il purtau incet cu sovaiala. Inca nu stia unde sa caute; se gandea ca o mama iubeste, isi iubeste copilul asa ca incepu sa caute, dar nu gasi nimic, erau copii, dar copii tristi fara zambet, stersi ce pareau fara viata, acestia nu puteau sti ce e iubirea daca erau asa. Iubirea da viata, nu o ia. Renunta la aceasta idee si incepu sa caute doi adolescenti, ei ar putea iubi, ar fi capabili de o iubire pura, dar nu gasi decat o iluzie a iubirii, era mai mult egoism si mai multa rautate, nu era iubire.
O lacrima i se nascu in coltul ochiului, ii invalui privirea si pentru o clipa vazu lumea tremurand, apoi lacrima cazu, muri ramanand doar drumul ce si-l faurise pe obraz. Nu stia ce sa mai faca, apoi gandi ca doi batrani ce se aflau impreuna legati da sfanta cununie ar trebui sa se iubeasca, si cauta dar cauta in zadar caci nu gasi pe nimeni, doar doi batrani ce locuiau impreuna dar ducandu-si viata separat.
Speranta incepu sa se stinga incet, incet, daca disparea nu mai era nici o sansa pentru oameni. Dar el gresea deoarece cauta iubirea in alti oameni, nu o cauta in el. El era capabil sa iubeasca si cu siguranta se putea lasa iubit.
In alt colt de lume un alt suflet plangea, un alt suflet isi vedea speranta murind incet. Nici el nu a gasit iubirea, si el a cautat dar a cautat in zadar.
Tot cautau, pana cand s-au gasit unul pe altul, s-au privit mirati, amandoi cautau iubirea pentru a salva oamenii de la aceasta moarte a sufletelor. Dupa un timp si-au zambit timid si au inceput sa caute iubirea impreuna. Ei nu isi dadeau seama ca deja au gasit-o, au gasit-o in ei.
Acum in aceasta lume isi facu drum timida o raza printre nori, o raza ce aduce cu ea sufletul oamenilor, a raza ce da nastere unei noi lumi doar cu timida ei stralucire ce va avea sa izbucneasca intr-o mare de lumina.