Fiecare dintre noi visam la un colt de paradis, la un loc in care nu exista limite. Constrans sa musc zi de zi din asfaltul unui oras care imi inrobeste existenta, care imi hraneste comoditatea, ma simt uneori aidoma unui sclav: tanjesc dupa o clipa de libertate, de pace, de liniste interioara. Evadarea, fie ea de scurta durata, ofera iluzia unei alternative.
La Trei Fantani, un catun ascuns intre Hasmasul Mare si Cheile Bicazului, ai senzatia ca timpul se opreste. Tanguirea vantului, mireasma zapezii, cantecul paraului te transpun intr-o alta lume, in edenul pierdut. Fiecare pas te indeamna sa arunci din minte tot ce e josnic, mizerabil. Brusc te simti un inadaptat, principiile par niste obiecte multicolore aruncate neglijent intr-un aranjament perfect echilibrat, iar gandurile se impart intre admiratie si regret.
M-am oprit langa un parau zglobiu. Aveam senzatia ca e viu, ca incearca sa-mi spuna ceva. Alerga pe langa stanci inghetate cu o vitalitate molipsitoare. Acea tenacitate de a continua, indiferent de obstacole, indiferent de directie, ma fascina. Eram constient de faptul ca nu ma potriveam in acel tablou fantastic. Eu, produsul unei culturi rigide, eram un intrus. In acelasi timp simteam o schimbare timida in modalitatea de a privi lucrurile. Eram fericit!
Acum totul imi apare in minte ca o schita. Poate aceasta simplitate in alb si negru m-a cucerit. Cu siguranta, o pata de culoare, fie ea cat de stearsa, ar transforma opera de arta intr-un banal tablou reprezentand un peisaj, fie el oricat de frumos. Exista un miraj straniu, o forta care te atrage.
Nu vreau sa descriu peisajul, nu incerc sa te transpun pe tine, cititorule, in acea lume. Insa, poate ca citind aceste randuri iti voi starni interesul, daca nu pentru a incerca o experienta emotionala interesanta, cel putin pentru o drumetie.