Este greu de spus dacă editorialistul cotidianului DIE WELT se bucură de faptul că câștigătoarea de anul acesta a premiului literar Bachmann, Kathrin Passig, provine din Internetuntergrundsatirenetzwerk „Zentrale Intelligenz Agentur (ZIA)“, ceea ce pe românește ar fi rețeaua satirică din ilegalitate în Internet „Agenția Centrală de Inteligență”, sau dacă și-a scris textul cu o umbră de invidie. Oricum, comentariul lui Elmar Krekeler (8 iulie 2006) sună cam așa: „Exegeți și teoreticieni și ideologi ai gândirii-virtuale, o gândire critică de sistem, critică de globalizare și critică de comerț, - în măsura în care cititorul normal e în stare să înțeleagă limba lor nouă – sunt entuziasmați. În sfârșit a reușit de mult existenta opoziție a spectrului cultural și literar să pătrundă în inima establishmentului. În sfârșit a fost subminat Klagenfurt de un cal troian care a derutat - interpretați singuri - concursul chiar în cel de al 30-lea an de existență.” + + + + + + Sau se bucură jurnalistul berlinez doar de paguba așa numitului establishment literar? S-ar putea. Cazul transpus în România ar fi similar cu decernarea premiului Uniunii Scriitorilor unui membru al site-ului poezie.ro. Kurz und bündig, scurt și concis, spune neamțul.

94 de firme au fost înregistrate în prima carte de telefon din Germania. A fost publicată la Berlin la 14 iulie 1881 și a fost un fel de Who is Who al capitalei germane. Cei 94 de nebuni – broșura de 28 de pagini a fost numită de gura poporului „Cartea celor 94 de nebuni” – au fost fabricanți, editori, oameni de afaceri, bancheri, arhitecți și avocați. Astăzi cele 1,2 milioane de numere de telefon din Berlin pot fi găsite în două volume care însumează 2672 de pagini. Dar nu s-au schimbat numai câteva cifre, ci și mentalitatea reprezentanților de azi ai grupurilor profesionale care aveau acum 125 de ani privilegiul de a fi prezenți în Cartea celor 94 de nebuni. La o serbare de jubileu fostul ministru de externe Hans-Dietrich Genscher a ținut să remarce: „Neapariția în listă se consideră astăzi a fi șic.” Sa referit bineînțeles la numerele private.+ + + + + + Însă această constatare se potrivește chiar și la mulți cetățeni de rând. A fost întotdeauna tentant să faci ca cei sus puși.

La 14 august 1956 a murit Bertolt Brecht (*10 februarie 1898). Orașul său natal; Augsburg, a organizat în memoria marelui scriitor german între 13 și 16 iulie un festival cultural cu 50 de autori, 18 artiști de teatru, 20 de recitatori, 45 de muzicieni, 15 moderatori, doi barkeeperi și un antrenor de fotbal. Hans Meyer nu este numai antrenorul echipei de Bundesliga 1. FC Nürnberg, ci și a echipei naționale de fotbal a autorilor din Germania. Dramaturgul și poetul münchenez Albert Ostermaier, coordonatorul artistic al festivalului, a spus despre acest antrenor că ar fi „un contemporan deosebit de deștept, competent și plin de umor.” Reprezentantul sportului la acest festival va da în această seară „o lecție sportivă pentru revoluționari”. + + + + + + Să vedem. Poate la o astfel de ocazie Mircea Cărtărescu îl va invita pe Gigi Becali.

Un nume cunoscut în jazzul contemporan din Germania este cel al cântăreței Gabriele Hasler. Cândva în anii ’90 la cunoscut pe poetul de proveniență transilvăneană, Oskar Pastior. A început o colaborare fructuoasă. Textele poetului, multe scrise cu împrumuturi din stilul Dada, deci cu orientări puternice spre aspectul tonal al liricii și mai puțin spre cel al transportării de idei și sentimente, s-au potrivit de minune pentru experiențele muzicale ale Gabrielei Hasler. Acum a apărut deja cel de al treilea album cu concretizarea acestei colaborări. „Broaște și pungi de ceai” se numește noul disc. Cotidianul FRANKFURTER RUNDSCHAU din 12 iulie a recenzat această apariție și a remarcat participarea activă a poetului la înregistrarea discului: „Vocea lui de citire emană un șarm deosebit, o voce cu un timbru de unchi de povești, intonată într-un mod miraculos de insistent.” + + + + + + Se pare că acolo unde cuvintele își pierd sensul, deci devin hoinari prin lirica clasică, își caută noi câmpuri de afirmare; în cazul acesta muzica de jazz.

La 5 februarie 1916 poetul german Hugo Ball a deschis în orașul elvețian Zürich birtul de artiști „Voltaire”. În data de 14 iulie a avut loc în același local o seară de cabaret în cadrul căreia au fost prezentate zgomote de tobe africane, dansuri grotești și în același timp poezii nonsens. Spectacolul, pe care vizitatorii localului nu prea știau cum să-l încadreze, a fost opera lui Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, Emmy Hennings, Hans Arp și a românilor Tristan Tzara și George Janco. Astăzi se cunosc intențiile celor șase: vroiau să înlocuiască limba, care își pierdu-se prin propaganda de război orice credibilitate, cu un amestec de bruiaj acustic și elemente artistice fără sensuri precise. Oricum, ziua de 14 iulie 1916 a intrat în istoria artei ca data de naștere a mișcării literar-ertistice botezată cândva pe numele Dada. Centrele mișcării Dada au fost Paris, cu revista „Dada” a lui Tristan Tzara și Berlin cu activitățile lui Richard Huelsenbeck. Pictorul Marcel Janco, al treilea artist dada de naționaliate română, a înființat în nordul Israelului satul de artiști En Hod. Dar ce înseamnă de fapt cuvântul „Dada”?. Hans Arp explică în „Declarația” sa: „Sunt convins că acest cuvânt este cu totul neînsemnat și că numai idioți și profesori spanioli se interesează pentru precizări mai amănunțite. Ce ne interesează pe noi este ținuta spirituală dadaistă, și noi toți am fost deja dada înainte de a fi existat Dada.” + + + + + + O definiție care înnobilează o mișcare nonsens dar, se pare, nemuritoare.