Jos labele de pe copiii nevinovați!



Cu foarfecele după pletoși, în anii 70-80. Cu poliția și agenții secreți după tinerii emo, astăzi

În anii 70 sau 80, elevii, adolescenții și tinerii, amatori de muzică blues, folk, rock, jazz sau pop erau vânați peste tot. În școli, părul elevilor era măsurat cu șublerul. Profesorii trebuiau să facă niște controale dure, iar băieții prinși cu părul legat la spate sau dat cu sirop de zahăr pentru a li se lipi de cap erau duși cu forța la frizer. Erau umiliți. Amenințați. Fetele purtau obligatoriu părul scurt sau împletit în cozi, plus pamblică obligatorie. Uniforma bleumarin, ciorapi de bumbac mercelizat care lăsau genunchi dizgrațioși, pantofi băiețești fără toc. Pentru orice abatere erai sancționat dur. Puteai rămâne repetent și erai adus în vizorul organizației de partid sau UTC pentru sfidarea normelor socialiste și pentru atitudine dușmănoasă față de regim. Copiii nu știau altceva și majoritatea ne subordonam de frică. Dar ascultam Soul Sacrifice cu Santana, lansat la Woodstock, 1969. Tinerii mai nonconformiști o pățeau urât de tot. Pentru că purtau plete. Pentru că umblau cu chitara după ei. Pentru că purtau blue geans. Pentru că vorbeau în engleză „codificat”, prin parole „periculoase”, derivate din textele cântăreților lor preferați, majoritatea din lumea liberă. Evident, Bob Dylan. Sau Jimi Hendrix. Și atâția alții. De ce mai erau urmăriți? Pentru că mergeau la Ambasada Americană sau la Ambasada Franceză sau la cea Engleză pentru a vedea concerte simfonice sau rock, jazz, filme de artă, piese de teatru, conferințe cu diverse personalități culturale. Muzica ce le plăcea lor era considerată la București ca fiind un instrument al „diavolului capitalist” care va distruge copiii „patriei noastre dragi”. Iar în patria noastră dragă, de unde și Dumnezeu fusese interzis, nu erau admise în schimb decât cântecul patriotic, fanfara, Cântarea României, hora, doina, bătuta cu țâpurituri, geamparalele, bătuta la tălpi și săritura de pe fix. Dictatorul dorea să obțină prin dresaj și persecuție un om nou, cu începere din pruncie fragedă, și de aceea îi punea pe milițieni să alerge după pletoși pe stradă, prin școli, prin facultăți. Celor prinși cu părul lung și gusturi culturale diferite de propaganda comunistă li se dădeau sancțiuni și uneori li se făcea dosar penal. Erau tunși cu forța. Moțu Pittiș a fost unul din vânații preferați ai organelor de ordine. El a rămas fidel până la moarte stilului miserupist, nonconformismului vestimentar și atitudinal. A iubit libertatea, pe a sa și pe a celorlalți, a luptat pentru libertate, fiind și unul din cei mai buni cunoscători ai muzicii experimentale din România, și care, mai mult, încă din vremea dictaturii, a luptat să existe și își ținea cu regularitate emisiunile de muzică modernă de la radio. Fără el, am fi fost mai cretini, îndopați și îndoctrinați numai cu marșuri muncitorești și cântece de balalaică sovietică stalinizată. Au existat în România un Dan Andrei Aldea cu Sphinx sau un Phoenix, care au făcut avangardă muzicală de tip occidental, însă cu mari sacrificii, folosind cu geniu în repertoriul lor câteva teme populare românești pe care le-au adaptat muzicii rock sau progressive rock. Naționalismul ceaușist ucidea orice tentativă de modernizare a culturii românești, inclusiv pe acelea de modernizare prin culturile urbane pro-occidentale și experimental-alternative ale tinerilor. În viziunea acestui dictator dement, România trebuia să fie pe veci un ghettou-gulag, un lagăr al dictaturii exclusive a proletariatului, construit prin asasinarea elitelor reale ale satului și ale intelighenției.


Wish You Were Here. Fără Gulag



Ce se asculta pe vremea aia? Mult folk, de exemplu: a fost celebru festivalul de la Woodstock, din august 1969, care a fost o mostră de eveniment al erei Hippie, eră a counterculture ce a dominat lumea prin impact exploziv în anii 60-70, cu mesajul politic antirăzboi explicit (Vietnam) dar și antirăzboiul rece, deși mesajul era și antibolșevic. El s-a datorat celebrilor Michael Young, Michael Lang, John Roberts, Joel Rosenman, Artie Kornfeld. Abbie Hoffman. Richie Havens. Swami Satchidananda. Sweetwater. The Incredible String Band. Bert Sommer. Tim Hardin. Ravi Shankar. Melanie. Arlo Guthrie. Joan Baez, Angela Davis. Quill. Keef Harthley Band. Country Joe McDonald. John Sebastian. Santana. Canned Heat. Mountain cu Jake Bruce. Janis Joplin. Grateful Dead. Creedence…(Green River). Sly and The Familly Stone. The Who. Jefferson Airplane. Joe Cocker. Country Joe and The Fish. Ten Years After. The Band. Blood, Sweat and Tears. Johnny Winter. Crosby, Stills, Nash and Young, Neil Young. Paul Butterfield Blues Band. Sha-Na-Na. Jimi Hendrix. The Jeff Back Group. Iron Butterfly. John Lennon. Procol Harum. The Doors. Led Zeppelin. Jethro Tull. The Moody Blues. Paul revere and The Raiders. Frank Zappa and The Mothers of Inventions. Free. Spirit. Mind Garage. Arthur Lee and Love. Rolling Stones erau și ei vedete. Joni Mitchell. Crosby, Stills, Nash & Young. Dar și again and again : Beatles, Creedence ClearWater Revival, Pynk Floyd, Genesis, Yes, Deep Purple, Emerson Lake & Palmer, Supertramp, Led Zeppelin, Miles Davis, Chek Coreea, Joe Cocker, Gentle Giant, Jethro Tull, Mahavishnu Orchestra cu John McLaughin, Van der Graaf Generator și Peter Hammill, Queen, Al Di Meola, and so one... La violența politică extremă a războiului, a războiului rece, a lumii capitaliste prin partea sa criticabilă, ca și a lumii comuniste ce se scufunda în genocid fizic și cultural, tinerii au răspuns printr-o artă mai violentă și expresivă, la rândul ei, prin soluții culturale de șoc - cum a fost sexul exacerbat exhibiționist („make love not war”), care mai târziu a dus la decese numeroase prin supradoză și la creșterea exponențială a SIDA. Dar arta de protest, cultura protestului prin artă erau manifestul tinerilor pentru viață prin iubire, muzică și poezie, iar nu prin război, politicianism, sau alungarea lui Dumnezeu din spiritualitatea oamenilor, indiferent de religie sau etnie. Acest stil muzical-vizual-literar de afirmare plenară a protestului pașnic de tip Gandhi a plecat din cultura negro blues americană (sclavii din Sud au fost un tezaur extraordinar de muzică, ei nu se revoltau, ci cântau dumnezeiește) și din cultura hippie și avea menirea să-i trezească pe liderii lumii din orbirea și dezinteresul lor real față de soarta omenirii (în epoca aceea, a fost un șoc enorm Holocaustul, dar a fost un șoc și bomba atomică, au șocat de asemenea războaiele de prevenire, deși ulterior au șocat enorm și revelațiile, îndelung camuflate, despre abuzurile și genocidurile comise de Moscova în Estul Europei, în lumea Gulagului, care rămâne cea mai dureroasă tragedie nerezolvată a omului recent)…E de văzut, pentru a învăța câte ceva despre rădăcinile durerii emo ce vin din rădăcinile culturii protestului prin artă, filmul Woodstock în regia lui Martin Wadleigh, directori fiind celebrii Martin Scorsese și Thelma Schoonmaker.


Românii-cel mai nefericit popor. Sinucigași într-o veselie



Imixtiunea recent mediatizată în România a agenților de urmărire în viața adepților Culturii Emo a plecat, chipurile, de la povestea unei adolescente care s-a sinucis. Nu e relevant, însă, acest caz, pentru a condamna ca fiind potențial pericol social și a discredita un întreg fenomen cultural. Trăim într-o lume unde sinuciderea a proliferat, iar o sinucidere raportată incert la câteva sute de mii de adepți declarați ai Culturii Emo nu este relevantă, ci este aproape o glumă. Sinistră. În lume există anual 10 milioane de sinucigași cu acte în regulă (dintre cei luați în evidență), dar probabil numărul real e dublu și e în afara statisticilor), iar 20 de milioane ratează cu regrete tentativa finală. Internetul s-a dovedit și el, cu certitudine, un instrument de alterare a comunicării, după care rata suicidului poate crește, prin sugestibilitate și empatie. Japonia înregistrează una dintre cele mai mari rate de sinucideri din lume, iar guvernul nipon are ca obiectiv diminuarea numărului de astfel de cazuri de la 24,2 sinucideri la 100.000 de locuitori în 2006, la 19,4 în 2016. O rată ridicată a sinuciderilor este înregistrată și în Coreea de Sud, unde aproape 25 de persoane dintr-o sută de mii își iau viața, anual. La polul opus este Finlanda. După ce s-a aflat multă vreme în topul țărilor cu un nivel ridicat al sinuciderilor, Finlanda a reușit să schimbe imaginea, iar numărul sinuciderilor a scăzut cu 40%. Grație numeroaselor campanii de informare privind depresia, aceasta a început să fie mai repede identificată și tratată…România a ajuns și ea în Occident și cunoaște o creștere a fenomenului suicidar, însă statisticile românești sunt bulversate și incerte din cauza lipsei de interes a Ministerului Sănătății, iar ca noutate pentru România sunt numeroasele sinucideri în rândul minorilor care nu mai suportă lipsa părinților alungați din țară de discriminarea economică de tranziție și care au plecat la muncă în țările dezvoltate economic ce absorb emigrația săracă din Est. Studiile arată ca peste 90 la sută din sinuciderile la adolescenți sunt cauzate de instalarea unei probleme de sănătate mintală. Chiar și orientarea sexuală sau religioasă pot contribui la decizia de sinucidere. Abuzurile sexuale pot fi și ele un factor de risc pentru adolescenți, alături de starea lor de victime sexuale ale adulților, adesea agresorii putând fi unii profesori, preoți sau chiar rudele apropiate.
Așadar, nu Cultura Emo duce la sinucidere. Cultura Emo este una a iubirii, a frăției și a armoniei. O cultură care are ca scop sufletul și expresivitatea sa prin artă, într-o lume care atacă esența omului și îl alungă pe Dumnezeu din om. Calea către gestul suicidal este una complexă, cunoscută cu mult înainte de erupția modei emo. Statistic și sociologic, termenul „emo“ e deseori asociat stereotipic cu blugi strâmți, negri, breton lung, păr negru, tricouri negre strâmte, inscripționate cu numele unor trupe de rock, curele cu ținte, catarame, teniși din pânză sau alți pantofi sport, vechi, ponosiți, ochelari cu ramă neagră. E, în general, o atitudine vestimentară și gestuală care se pliază perfect peste adolescentul revoltat și bulversat de descoperirea adevăratei fețe a civilizației mileniului nostru. Pentru că adevărata față a mileniului nostru, indiferent de țara la care ne raportăm, este ipocrizia, duplicitatea politică, mușamalizarea mizeriei umane, lipsa de responsabilitate față de om și de viitorul omenirii și al planetei. Recent, trendul emo a fost asociat cu un stereotip ce descrie atitudinea de a poza în a fi emoțional, sensibil, timid, introvertit, anxios, cu stări de depresie, de spleen social. Emo înseamnă și a fi debusolat, a răspunde cu un cântec, (adesea un murmur sau poate un urlet) și cu un zâmbet , fie el și tâmp adică blând, cruzimii marilor bolnavi, lideri și politicieni sadici și schizoizi, care conduc societățile actuale în prăpastie și criză. Emo este normalitatea însăși a adolescentului zilelor noastre. Curentul nu trebuie condamnat în România, de parcă România ar fi o țară de extremiști. Să nu uităm că românii în ansamblu, nu românii emo, au fost clasificați anul acesta ca fiind cel mai nefericit popor din Europa. De ce se sinucid românii și de ce își asasinează adesea membrii familiei: din foame și mizerie, din lipsă de locuri de muncă și de salarizare decentă, din cauză că nu mai pot tolera injustiția și furtul național comis de către elitele comuniste și urmat de transformarea țării în colonie, din cauză că nu mai suportă sărăcia inimaginabilă construită cu grijă și cinism de guvernele de tehnocrați post-decembriști, de instituția parlamentară și de Justiție, care au legiferat împreună direcțiile fundamentale ale unei oligarhii comuniste ce a dat lovitura fatală poporului român slăbit de gulag, asta după lovitura de stat a lui Ilici. Românii se sinucid pentru că din cauza hoților din partide și din instituțiile fundamentale ale statului, o categorie importantă de cetățeni nu mai poate trăi decent în țară, iar fiecare fuge acum disperat care încotro, generând cea mai mare migrație politico-economică din toate timpurile. Familiile se destramă, copiii rămân de izbeliște, respectul interuman și coeziunea socială sunt nule, aprecierea valorilor și respectul pentru muncă sunt nule, cetățenii sunt năuciți de jaful post-comunist și de loviturile asasine primite din partea partidelor, devenite veritabile buldozere de mare tonaj care distrug economia națională iară nu centre de gestionare a puterii și coerenței statale precum și a unei minime bunăstări cetățenești, cu garantarea respectării drepturilor omului.
Tinerii emo, ca orice tineri, sunt senzorii care detectează gravele disfuncții ale acestei lumi. Iată că senzorii emo cuantifică la ora actuală prin cultură eșecul general politic mondial și, implicit, cel românesc. O lume în care tinerii se revoltă și nu mai pot comunica decât prin artă - care le este Dumnezeu, terapie, mamă și patrie - este o ruină. Trimiterea poliției pentru a-i intimida pe emo pașnici este o dovadă de slăbiciune. Dar și începutul unei tragice recăderi în dictatură.


Muzică și trend emoțional angelic



Emo kids sunt ființe sensibile și politicoase. Nu anarhiști. Nu teroriști. Adică ceea ce societatea actuală urăște de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică. Pentru că vor să construiască o lume mai suportabilă. Cine nu iubește critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media și cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice și violente, atât în politic cât și în viața culturală sau de fițe. Pe acestea le propun tinerilor noștri. Dar iată că aceștia refuză urâțenia și prostia. Emo, care par niște misionari ai introspecției savante presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la acești monștri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon istoric profund. Acest gen de muzica a creat o subcultură și de atunci a crescut continuu adică de la începutul anilor '90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înșiși emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi și haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul.”
Este foarte ușor să stereotipezi un puști emo, deși e imposibil de definit muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile ușoare ale chitărilor cu vocalize ușoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitări distorsionate și aduse după aceea din nou la partea ușoară, diafană, spune un emo kid. Îl cred. Versurile emo sunt în general foarte poetice și au o arie largă de cuprindere, de la iubirea pierdută, la credințe religioase sau alte subiecte emoționale, totuși, emo acoperă în zilele noastre o mare varietate de formații, de la melodii ușoare aparținând celor de la "American Football", la melodii hard ale celor din "At the drive in" . „Cum poate un gen așa de larg sa fie legat de ceva? De aceea e imposibil să arăți cu degetul înspre emo.
Problema e că ceea ce o persoana definește ca fiind muzica emo nu este același lucru cu cel definit de următoarea persoană care face next try”, relatează un alt cunoscător.
Jason Gnewikow de la "The Promise Ring" zice: "Aș putea valida punctul ca suntem o formație emo, dar aș putea trece și pe partea cealaltă și să îl invalidez. Totul depinde de cine întreabă și de percepția publicului lor despre asta." (DeRogatis 3). Este, așadar, un grad de incertitudine și o mare nebuloasă teoretică, pentru că de fapt vorbim de o stare emo, care este una pacifistă prin artă, militantă pentru drepturile omului, pentru libertate și libertatea de expresie.
Un fenomen de fațadă, spun specialiștii, provine de la formația "Sunny Day Real Estate", lansată în Seattle în 1992, căci SDRE au combinat rădăcinile hardcore cu vocalize melodice și cu un sentiment "răsărit". Lansarea în 1994 a albumului "Diary" avea sa schimbe pentru totodeauna scena emo. „A apărut de niciunde și a schimbat viețile oamenilor" (Kurland 2) zice Jeremy Gomez, basist pentru formația "Mineral".
"Cei mai mulți oameni, când se gândesc la emo, azi, se gândesc la formațiile The Get UP Kids, Mineral, și altele care provin din SDRE". Punkul primar a trecut… Oamenii emo au învățat cum să cânte la instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică și versuri care au un mesaj politic evident". Iar formații ca "Husker Du" au iventat noile ramuri din „hardcore/punk.”
Teoria e lungă, după cum se vede treaba…Multă muzică, multe idei, multe simboluri distinctive care separă diverse culturi, sau care le apropie de un veritabil trend al societății civile, al culturii protestului ca nevoie fundamentală a lumilor actuale de a regla homeostazia socială internă și excesele politicului…Se ajunge chiar la nișe de maximă specializare: „In ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic și liniile în principal de rock cu rapida evoluț ie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop și versuri cu alură de angoasă maximă"…Guz Picciotta, Fugazi, ROS, Washington DC, căsătoria dintre hardcore și indie rock a avut un socru mic, pe grunge, Rites of Spring, Sonic Youth (alimentând și rockul progressive)…Recunoașterea lor deplină nu avea să vină decât cu albumul Nirvana - Nevermind care a avut un mare efect in comunitatea rock. După aceea, a fost decisiv pentru indie "The Pixies” cu a sa glisare de la șoaptă la urlet, exploziile alternative…Și sunt încă atâtea alte formații și experimente…Probabil, un tratat veritabil despre un fenomen mondial. Poate că și o nouă strategie de recuperare a normalității psihice endemice și a purității sufletului oprimat și traumatizat de ororile ideologiilor care au devastat lumea liberă în ultima sută de ani.
Odată cu trecerea din anii 80 în anii 90, spun istoricii, tineretul american căuta o nouă direcție în muzică. Obosiți, copiii căutau acum calitate și o sursă de bani. Generation X au vrut o muzică ce le poate oglindi sentimentele rănite. Au vrut să joace cu sufletul pe masă. Jos măștile. Așa a apărut muzica anilor 90, cu un nervos metal/punk și rap, care reflectau sentimentele tinerilor, frustrările, disperările, speranțele. Prăbușirea comunismului și zdruncinarea capitalismului, accelerarea globalizării, au generat mari torsiuni sufletești și crize existențiale majore. Din nevoia de emoție, sentiment straight, muzica adevărată a devenit scena urletului humanoid persecutat defulat și în final cea emo: un refuz urmat de o înțelegere a durerii prin constrângerea politică. Pentru că nefericirea globală este totuși o problemă politică, pe care încearcă, iată, să o rezolve copiii emo, nu liderii mondiali. Astfel, albumul Soundgarden al trupei SUP POP, de exemplu, a cucerit lumea, cu centrul în Seattle. A urmat o altă cucerire stilistică: vocea puternic falsetto a lui Jeremy Egnik , cu vastele sale schimbări dinamice și versuri de mare calitate poetică, a tipizat sunetul revoluționar al lui "Sunny Day Real Estate". Trupe ca "Mineral", "Texas is the Reason" și "Christie Front Drive" au consolidat genul emo-core. Să privim, în oglindă, alte mari revoluții create în trecut de oameni la care tinerii din muzica emo de azi au ucenicit: Peter Hammill sau Fredy Mercury. Ori Elton John…Și să admitem că, de fapt, nimic nu e nou sub soare cu adevărat, iar emo kids s-au născut din părinți și din bunici rock-pop-soul-jazz-progressive-punk-etc-culture cu care astăzi lumea se mândrește și la a căror moarte se declară dolii naționale și mondiale.
Muzica avansează. Muzia de astăzi este instrumentul psihanalitic care pune întrebările fundamentale, esențiale pentru filosofia tinerilor mileniului al II-lea și ai mileniului al III-lea. Muzica induce capacitatea copilului și adolescentului de a evolua către stadiul de adult, astăzi. Post-modernitatea a găsit în muzică adevăratul liant dintre oamenii separați de politic și din care Dumnezeu a fost alungat. Acest adevăr nu va putea fi distrus de forțele polițienești. Acesta este un parcurs inițiatic obligatoriu pentru cultura noastră occidentală. Pentru că la noi, astăzi, nimeni nu mai poate evolua înafara acestor mecanisme culturale enzimatice pentru suflet, cum sunt muzica, artele vizuale, media. Emo Culture este de fapt o modă ce corespunde unei taxinomii culturale firești, dar care în realitate este o statuetă de nisip ce se modelează în permanență în palma artistului care observă fenomenul. Jazzul este, din acest punct de vedere, un emo originar. Străbunic Emo. Arhetipul mintal emo. Precum orice altă formă de cultură care trăiește din variațiuni, himere și ficțiuni. Sunetul emo este sunetul variațiunii muzicale experimentale inteligente care răspunde mereu la o nouă provocare din partea civilizației consumatoare. Iar civilizația consumeristă de astăzi este una robotizată, posedând însă capacități irepresibile de explozie, de fisiune și fuziune, care pot repede trece de la valul marin delicat la tsunami-ul devastator. Însuși sufletul omenesc este astăzi un instrument de implozie-explozie incontrolabil. Starea de inteligență afectivă înalt structurată se poate oricând reduce din nou la primitivismul pulsiunilor distructive. Sufletul omenesc al omului din era globalizării a devenit o entitate tehno-magică infinită. O bombă afectivă cu amorsare prin deficitul de spiritualitate, construită de politicienii și strategii militari pentru a manipula oamenii massă. Emo Kids tocmai despre acest lucru vorbesc celor care au urechi să-i audă.



Stop! Noi suntem Emo, și nu suntem ca voi!




Și acum, iată că apare în România un detașament de șase polițiști și agenți care se infiltrează printre emo. Simplul comunicat de presă dat în acest sens și publicat în media aduce deservicii nemeritate și discriminări serioase Culturii Emo. Și stigmatizarea nemeritată. Asistăm la o nouă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Mai nou, sub pretextul că vor "să salveze societatea" (citat din declarația unui polițist), lucrătorii din IPJ Timiș și lucrătorii SRI declară că au început să activeze organizat împotriva emo din mai 2008. Încălcarea Constituției de către organismele statului român este flagrantă: art.6 (dreptul la identitate), art. 29 (libertatea conștiinței), art.30 (libertatea de exprimare), art.31(dreptul la informație), art 39 (libertatea întrunirilor), art.40 (dreptul de asociere) sunt acum călcate în picioare de către instituții ale statului plătite din banii noștri ca să ne apere, iar nu ca să ne persecute pentru gusturile culturale. S-a terminat cu dușmanii României, s-a terminat cu hoții din Parlament și Ministerul de Justiție, s-a terminat cu corupția din țară pe care magistrații o albesc mereu, s-a terminat cu gravii bolnavi care ne-au condus și care ne conduc (să mai enumerăm mulțimea de demnitari paranoici care se dezlănțuie în ședințele televizate, speriind lumea bună, femeile, copiii și bătrânii și fiind plătiți din banul public? Să mai amintim că țara aceasta, Parlamentul și Justiția românească sunt conduse de mulți alcoolici veritabili, care sunt de fapt oameni cu depresii grave și care posedă periodic o crasă lipsă de discernământ? Să mai amintim cât de cretini și de oligofreni sunt mulți șefi de astăzi, care conduc economia națională la dezastru?).
Prin lansarea de operațiuni de supraveghere și urmărire contra Emo Culture, se încalcă grav Constituția României, prin stigmatizarea unor grupuri de tineri care nu comit alt păcat decât acela că ascultă muzica ce aparține culturii lor, ori se îmbracă în negru și se machiază în culori stridente. Ei vor să atragă atenția asupra ceva anume. E nevoie de psihologi și de profesori, de preoți și de artiști, nu de poliție și spioni. Mai multe personalități au protestat în aceste zile împotriva abuzurilor comise față de acești tineri. În fond, prin comparație cu nesimțirea politicienilor, cu abuzurile, hoția publică și prostia agresivă care ne asaltează din toate părțile și mai ales dinspre media și partidele aflate acum în călduri electorale, acești tineri sunt niște îngeri triști și fără apărare, care nu fac decât să tragă un semnal de alarmă. Ei par să spună: „Stop! ați distrus idealurile unei societăți normale, ați deturnat pacea socială către ură, vrajbă, prostie, terorism legislativ parlamentar și guvernamental, cretinism instituțional, horror cultural mediatic și către un pseudo-război civi de gherrila! Noi suntem emo, pentru că avem dreptul la muzica noastră de protest și de supraviețuire; noi suntem emo pentru ca să vă băgați voi mințile în cap; noi suntem emo și gata, și nu suntem ca voi! Nu e ilegal să fii emo, sau zan-zan sau jynx ori yo-yo kid!”
Mi se pare că acești copii chiar au dreptate. La fel aveam și noi dreptate în anii 80, să ne revoltăm, prin The musical Box cu Genesis sau prin The Wall cu Pink Floyd, împotriva unei lumi ce devenise absurdă, o lume care nouă ne-a și distrus viețile, conștiințele și speranța de libertate, după cum s-a văzut…Emo încă mai au o șansă. O șansă pașnică. Să luptăm alături de ei pentru această șansă. Mai întâi, însă, jos labele de pe copii, dragi autorități române! Infractorii sunt în altă parte. Adesea, infractorii sunt printre voi sau sunteți chiar voi!

Angela Furtună

[email protected]