poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2824 .



Jan
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florian din Transilvania ]

2008-02-21  |     | 



JAN

Minunea Minunilor – În Kosovo, oare, cine, și pentru ce, se roagă?


Dacă există în Biblie o cântare minunată, numită “Cântarea Cântărilor”, atunci tot în Biblie s-a scris astăzi, 20 Făurar, anul Domnului 2008, o minune văzută cu ochii de cetățeanul Eminescu: “Minunea Minunilor”.

Dimineața de primăvară era senină și răcoroasă. Nimic nu anunța o minune.
Cetățeanul Eminescu a intrat în biserică cu două buchete de flori: unul, de crini, altul, de garoafe. Mai avea în plasă un dar: o sticlă de vin, și două sticle goale, de plastic.Voia să scrie, ca de obicei, un pomelnic. Pentru cine, însă? Nu mai știa. Atâta lume avea nevoie de o minune a lui Dumnezeu, cel puțin. Nu era om care să nu își dorească ceva. Măcar, sănătate.
În plină lumină, la doi pași de catapeteasmă, îi sări în ochi masa pe care, de obicei, erau așezate două vaze cu flori, și o troiță de lemn, de un sfert de stânjen. În același loc, erau acum, două mese. Și ce minuni nu se aflau pe ele! Coloane de farfurii, seturi de tacâmuri, pahare lângă pahare, găleți și prosoape, oglinzi, mere, sticle de vin scump, sticle imense de băuturi răcoritoare, ștergare, cârnați, dar mai ales, rezemate de ultima masă, în față, un făraș roșu, de plastic, și o mătură cu coada lungă, nou-nouțe.
Lumina candelabrelor cădea pe toate aceste bunătăți, și le făcea să strălucească, să se rumenească de bucurie, în fața icoanelor.
“Ce este cu mesele acestea pline de minunății?” întrebă cetățeanul Eminescu.
“Ce să fie”, îi răspunse îngrijitoarea bisericii. Măturătorul nostru a dat o pomenire pentru toți viii și toți morții de pe lume, și și-a dat și lui de pomană, că, după moartea lui, a zis, nu mai are cine să dea o pomenire pentru el.”
“Nemaipomenit!” zise cetățeanul Eminescu. “Eu așa ceva nu am mai văzut! Atâta bogăție pusă pe mese! Și încă, pentru pomenirea tuturor viiilor, și morților lumii!”

Cetățeanul Eminescu îl cunoștea pe măturător.
Prima dată când l-a întâlnit, mătura trotuarul în fața bisericii, și l-a întrebat: “Ce mai faceți?”. Asta, pentru că era fericit că mai mătură cineva, în fața bisericii, chiștoacele de țigări aruncate de elevi, cărora el, cetățeanul Eminescu, le trăgea, obidit, un șut, dincolo de bordură. “Ce să fac!” zise măturătorul. “Mătur! Știți,” se apropie el de urechea interlocutorului, “mă gândesc la Judecata de Apoi. Voi spune Judecătorului că am măturat, în viața mea, în fața bisericii.” “Ce salariu aveți?” l-a intrebat cetățeanul Eminescu. “Sunt bolnav cu capul. Sunt pensionat.” “Și ce pensie aveți?” “4 milioane (400 de pâini) pensie pe lună. Din care mai dau mamei, la țară, 100 de pâini, să își plătească curentul. Mai am un frate. Îi dau și lui. Și trăiesc din ce rămâne.”

Altă dată, măturătorul era fericit să îl întâlnească pe cetățeanul Eminescu. Aștepta în fața bisericii, cu o femeie voinică, care avea o droaie de pungi de plastic goale, în mână. “Ce mai faceți?” l-a întrebat cetățeanul Eminescu. “Mulțumim, bine! Nu avem și noi de o pâine!” i-a răspuns măturătorul, arătând, cu obidă, spre femeia de lângă el.

Pe Ilie Goldur, subinginerul ieșit din șomaj, pe care nu îl mai angaja nimeni, la 54 de ani, și care mai avea de trăit, din mila cetățenilor, încă 12 ani, până când va încasa pensie, tot măturătorul i l-a arătat, rugându-l : “Poate puteți să îl ajutați!”

Într-o bună zi, măturatorul s-a apropiat de cetățeanul Eminescu și i-a spus, fericit: Mai am de pus un milion ( 100 de pâini ), și voi putea să îi cumpăr părintelui o haină preoțească nou-nouță! Dar cât costă o asemenea haină? l-a întrebat cetățeanul Eminescu. 4 milioane ( 400 de pâini). Adică, a gândit cetățeanul Eminescu, pensia lui pe o lună…

Venise primăvara, și măturătorul îl zărise. “Cetățene Eminescu, cetățene Eminescu!” “Da!” “Veniți să vă arăt ceva, în grădina bisericii!” “Iaca, vin!” “Vedeți grâul acesta mic, care răsare, pe ici, pe colo, din pământ?” Cetățeanul Eminescu miji ochii și zări, într-un târziu, pămătuful verde al grâului, scrijelind pământul. “Eu și părintele l-am pus! Au mai mâncat din el păsările! Dar a răsărit! Vedeți ce frumos este?”

Da, cetățeanul Eminescu îl cunoștea pe măturător.
“Cum a putut omul aista, să faca o asemenea minune de pomenire, pentru toți viii, și toți morții lumii, și încă dintr-o pensie așa mică, ca a lui? ” o întrebă cetățeanul Eminescu, pe femeia de serviciu.
“Aaa.. Nu are pensia așa mică… Are 11 milioane ( 1100 de pâini )…”
“Nu se poate… Are 4 milioane, doar…”
“Avea… Dar i-au mărit-o… Acum are 11 milioane, vă spun” zise femeia.
Nu cred, își zise cetățeanul Eminescu. Va fi mărit guvernul pensiile. Dar nici să facă din 400 de pâini, 1000, parcă nu-mi vine să cred. Deși, mai știi? La cât sunt de credincioși, și cu aplecare spre nevoile oamenilor în necaz, de iubitori între ei, de darnici, cu avutul lor, nu cu cel bugetar, e cu putință! La cât de milostivi, și de bună credință, sunt șefii noștri, din stipendiile lor...
“Cum îl cheamă pe omul aista?” o întrebă cetățeanul Eminescu pe femeie.
“Jan”, răspunse femeia.

“Așa… Jan!” zise cetățeanul Eminescu, în timp ce scria ultimul rând pe pomelnic.

“Kosovo își declarase independența cu puțin în urmă, gândi cetățeanul Eminescu. Undeva, în centrul Ieșilor, în biserica Trei Ierarhi, un amărât de măturător a dat o pomenire pentru toti viii și morții de pe Lume. Pentru intrarea tuturor viiilor, și morților lumii, în Rai.
În Kosovo, oare, cine, și pentru ce, se roagă?
“…tu-i neamul nevoii!” mocni în gând cetățeanul Eminescu. Și tocmai țara libertății, egalității, și fraternității, a fost printre primele care a recunoscut această independență, udată, în cer, și pe pământ, cu șampanie, și sânge. A fost, este, și va mai fi, acolo, un Jan. Valjean. Căruia i-a fost atât de foame. A văzut o pâine în vitrina unei brutării. A spart geamul. A mâncat pâinea. Și a fost condamnat la ocnă pe viață.
Cine s-a rugat azi pentru intrarea în Rai a tuturor viiilor și morților lumii?
Minunea Minunilor!
Un flămând al Domnului: Jan.…”
“Îmi pare bine că te-am întâlnit, cetățene Hugo! Să mergem împreună spre redacția Timpului!” “Să ne gândim cum putem împărți un singur Rai, în procente, pentru fiecare om?” întrebă, cu un zâmbet, cetățeanul Hugo.

20 februarie 2008

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!