ISBN 978-630-6607-42-6

Teodor Dume: poezia-joc și caruselul Timpului

„Cu un căntec de sirenă Lumea ’ntinde lucii mreje” Mihai Eminescu

Doar patinând pe suprafața noului volum semnat Teodor Dume – Tata îmi vorbește prin lacrimi (Editura Castrum De Thymes, Giroc, 2024) – , nu se va reuși necesara traversare dincolo de bariera pilonilor principali pe care volumul este înălțat, descoperirea, disecarea și atenta analiza a detaliilor, a construcțiilor fine fiind exercițiile care sustrag, în cele din urmă, cititorul din iluzia drumului la finele căruia se presupune că nu s-ar afla nimic, că totul ar fi zadarnic și lipsit de sens – „Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită.” (1) – și demonstrează exact contrariul prin care – așa cum spunea Petre Țuțea: „Fără Dumnezeu, omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” (2) – elementul divin – despre care Blaga, care îl numește Marele Anonim, ne spune că «este un „tot unitar” de o maximă complexitate substanțială și structurală, o existență pe deplin autarhică, adică suficientă sieși.» (3) – reconfigurează în totalitate tabla de șah convingând astfel că nimic din ce a trecut „dincolo” nu rupe legătura complet și definitiv cu ce a rămas aici.
Este întâlnită de-a lungul volumului o atmosferă a continuei căutări. O continuare complexă, în adânc, care nu se reduce numai la ceea ce a fost ori a celor care au fost, ci merge până într-acolo încât devine propria căutare – de aici începând, așadar, ramificația – cu întrebările specifice, cu incapacitatea de a înțelege atunci firescul, ajungându-se în cele din urmă ca cel de acum să îl cheme în ajutor pe cel de odinioară pentru a se face unul pe celălalt să înțeleagă. Practic, copilul de atunci să reîmprospăteze imaginile/amintirile de atunci, iar adultul de acum să ofere întrebărilor suspendate răspunsurile lăsate în așteptare: «Realitatea mea de azi / e a copilului din mine / care confecționa avioane / din ziarul necitit de tata / plăcut / zâmbăreț și / mereu
cu ochii pe chipul mamei / căruia îi zicea „tu mami meu” / azi stau față în față cu trecutul / și povestim / (...) / nu nu mai sunt eu / sunt / cel plecat care / nu s-a mai întors / bucuria copilului de atunci / o țin la piept și / din când în când o împrumut / ori de câte ori mă așez / pe genunchi ca să vorbesc cu mama» (din Față în față cu trecutul).
Recursul la memorie este în permanență simțit, autorul reușind prin acest exercițiu să își găsească propriul echilibru, un echilibru care nu doar îl ajută să meargă mai departe, ci unul care îl întărește să poată purta cu sine fiecare celulă care prin cei de dinaintea sa îl formează: „dimineață când am dat fuga la patul lui / să-l trag de mustață ca de fiecare dată / mama m-a așezat pe genunchi / mi-a luat capul între palmele ridate de timp / m- a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când / tata și-ar fi continuat somnul / tatăl tău s-a dus să-l întâlnească / pe Dumnezeu / și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu / îi vei ține locul” (din Ultima noapte cu tata).
Selectiv, la o minimă analiză pe text, același lucru se întâmplă și în cazul versului „din copilul din mine” – vizibil splendid joc de cuvinte și imagine –
care prin dublarea termenului din se indică o impusă nedespărțire de una din părțile propriei ființe, parte care a contribuit la determinarea omului de acum și contribuie în continuare la definirea sa prin răspunsurile în căutarea cărora se află – „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ...” (din SMS fără răspuns) –, dar și în cazul unor construcții care încorporează două timpuri, unde verbul la timpul prezent – „în care locuiește mama ...” – sugerează ideea unei lumi noi, așadar a unei continuități acolo posibilă printr-o stopare aici propusă printr-un verb la trecut – „au avut o bunică ...” – realizându- se astfel un frumos joc cu timpul: „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ... / și din când în când / le spun nepoților că / au avut o bunică ...” (din SMS fără răspuns).
Deși se angajează într-un carusel al cuvintelor și imaginilor fără a miza pe un ritm alert, Teodor Dume ocolește rătăcirea în procesul unei derulări confuze din care ar reieși doar lumini și umbre, flash-urile copilăriei propagându-se
uniform și clar fără omiterea niciunui colț al acesteia începând de la evocarea unor imagini ce astăzi ar putea părea de domeniul irealului cum întâlnim în poemul Pâine și lacrimi ori care s-au întâmplat în vremuri de demult – „Pasărea de pe pervazul ferestrei mele / are glas de om / seară de seară strânge liniștea între aripi / lovește sticla cu ciocul / dar nu-mi cere nimic / o văd clipind des / ca și cum / mi-ar înțelege fiecare gest // de afară pătrunde un miros / aspru de mucegai / și îmi intră în trupul fragil / ca o pojghiță / de gheață în toiul primăverii” (din Conviețuire) – și până la evadarea din cotidian cum stă desfășurat, de exemplu, în versuri precum „îmi acopăr liniștea / cu noapte / multă noapte / e liniște în jur / nici clopotele nu mai bat” (din În interiorul clipei). Astfel că, privite unitar, noile poeme ale lui Teodor Dume prezintă o întoarcere temporară la rădăcini, o reunire a timpului prezent cu cel rămas încremenit nu numai în curgerea sa firească, ci și în ființa care, vrând- nevrând, în ciuda tuturor lacunelor, a răspunsurilor absente, a mers mai departe fără abandonarea speranței găsirii acestora.
Trasat, bineînțeles, aici în doar câteva(!) idei, acesta este noul volum prin care Teodor Dume se păstrează aproape de cititori, el fiind, după cum am spus, un volum care se citește în adâncime, care se citește dincolo de cuvânt, care se citește în Spirit fiindcă în și dincolo de acest volum stă așezată întreaga trăire: cea care a fost, cea care este și, mai ales, cea care va fi/deveni deoarece, așa cum spune chiar autorul, „cândva ascunsesem acolo / jocurile copilăriei / pentru atunci / când / mă voi înălța pe vârful degetelor / pentru a prinde în căușul palmei / cel mai frumos măr / (...) / până atunci o să desenez o punte / între cer și pământ” (din Jumătatea de cer)

1) Cioran, Emil - Opere: Volume (1) - Academia Română, București / Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 133 / ediție îngrijită de Marin Diaconu; introducere de Eugen Simion
2) Țuțea, Petre - 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea - Editura Humanitas, București, 1993, p. 77 / prefață de Gabriel Liiceanu
3) Blaga, Lucian - Diferențialele divine - Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940, p. 27

Cristian-Paul MOZORU