agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3188 .



Interviu cu scriitorul Cristian Petru Bălan
presa [ ]
(interviu)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2011-12-01  |     | 



(Interviul a fost luat de Gheorghe A. Stroia, directorul publicației "Armonii culturale" din Adjud).

Stăm de vorbă, cu CRISTIAN PETRU BÃLAN, membru titular al Academiei Româno-Americane Științe și Arte și al Uniunii Scriitorilor din România, un om de o excepțională valoare, prin absolut tot ceea ce face. Aș dori să specific, din capul locului că domnia-sa iubește până la sacrificiu suprem poporul român pe care, din depărtare, îl studiază cu foarte mare atenție, pe deplin conștient și interesat de soarta sa. În schimb, extraordinarul om de litere și de artă Cristian Petru Bălan, nu uită niciodată, ca în timpul vizitei sale anuale în România, în orașul copilăriei sale BOLDEȘTI-SCÃIENI, din județul Prahova, la câțiva km de Ploiești, să-și reîncarce bateriile, să-și dea întâlnire cu prietenii sau să facă milostenii - cu generozitate.



GS: Bine v-am regăsit, maestre (deși știu că nu iubiți stilul ceremonios de abordare a dvs.) și vă mulțumesc din suflet că ați acceptat să răspundeți cu amabilitate întrebărilor noastre!

CPB: Iar, la rândul meu, eu vă răspund: bine ați venit în arealul atoateprimitor al preocupărilor mele concrete și virtuale unde, de la o vreme relativ scurtă, pe toate monitoarele electronice literare, constat cu surprindere că numele Gheorghe A. Stroia, începe a se repeta ca un refren frumos care ne inundă, din harnica editură personală, cu splendide cărți noi, cu surpize plăcute, cu o nou-născută revistă de excepție, numele dvs. devenind, pentru iubitorii de literatură nouă, din ce din ce în ce mai familiar, nu atât prin frecvența lui cvasidiurnă, cât prin eleganța limbajului deosebit de cult și bogat, dar și de ceremonios... Ce să vă zic? Nu pot decât să vă admir activitatea literară debordantă cantitativ și calitativ, să vă apreciez cu uimire noblețea politeței dv., încercând să-i răspund cu aceleași mulțumiri sincere, știind că este generată de tradiționala decență moldovenească, amplificată și de un talent spontan ce ar putea să măgulească pe oricine... De aceea, fără să resping, precum Tudor Arghezi, apelativele foarte la modă până de curând, vă stau la dispoziție și accept să vă răspund cu plăcere, precizând însă că, aici în America, unde m-am altoit de un sfert de veac, m-am adaptat perfect limbajului democratic și neprotocolar al interviurilor, preferând, deci, genul de conversații simple, deschise, care ocolesc orice gamă de titulaturi.

GS: Am înțeles. Și pentru că viața distinsului om de litere și artă prahovean - actualmente stabilit la Glenn Ellyn - suburbie a orașului Chicago, în SUA - este plină de întâmplări, unele de poveste, ați dori să începeți prin a ne spune cititorilor noștri câteva lucruri despre copilăria dumneavoastră?

CPB: O, da, desigur. Mi-ați ridicat ștacheta discuțiilor sus de tot, adresându-mi o întrebare pe care nu mi-a mai pus-o nimeni niciodată și deși mi-am propus, încă mai demult, să-mi evoc copilăria măcar în câteva pagini, nici acum nu mi-am realizat dorința și asta este, firește, în defavoarea mea, întrucât unele amănunte importante ale copilăriei îndepărtate încep să se estompeze și chiar să fie uitate. Un om de 75 de ani din România este de la sine înțeles că a trecut prin câteva inevitabile faze ale vieții, aș zice prin diferite etape istorice, culturale, economice, sociale și politice, foarte bogate în evenimente și amintiri, din cele mai diverse care, condimentate și animate cu întâmplări neașteptate, cu schimbări de peisaje geografice și cu o multitudine de personaje de toate categoriile, ar putea deja să fie subiectul unui roman biografic. Poate voi scrie vreodată așa ceva, deși acuma timpul este prea scurt pentru asemenea proiecte ambițioase. Din sutele de secvențe ale filmului copilăriei mele, aș trece însă rapid în revistă câteva scene mai neperisabile, în care v-aș solicita puțin imaginația dumneavoastră de spectatori ai unui filmuleț pe care l-aș fi vrut tridimensional, alcătuit din scurte evocări, începând cu prezentarea unui copil de câteva luni aterizat în lumea aceasta la maternitatea din Sibiu, oraș unde au locuit pentru puțin timp părinții lui, adică părinții mei, ambii fiind învățători proveniți din sudul Moldovei. Mama era o ființă delicată, foarte credincioasă, aș zice chiar habotnică și superstițioasă, care, rămasă orfană de mamă la 14 ani, a fost părăsită imediat de tatăl ei care și-a abandonat pe cei șapte copii. Fiind cea mai mare din aceștia, dânsa, și-a crescut cu mare greutate și sacrificii personale pe cei șase frați mai mici - trei băieți și trei fete - cu ajutorul "Crucii Roșii" - toți ajungând la maturitate cu servicii bune: băieții cu facultate (unul emigrat în America, altul profesor de muzică și compozitor, celălalt director general la telecomunicații), iar fetele cu liceu și cu familii împlinite, un caz rarisim pentru acea perioadă, despre care presa vremii a și scris. Mama, ca domnișoară Margareta Vasilescu, credea în vise și după ce s-a căsătorit, spunea rudelor că avusese un vis ciudat în care o ființa feminină luminoasă îi spusese că va naște un băiat "în preajma unei zile mari"... Sper că nu relatase așa ceva doar să intre mai mult în centru atenției celor din jur care, oricum, pentru că vedeau în dânsa o eroină, știu că o respectau în mod deosebit, dar cert este faptul că pe mine m-a născut cu o zi înainte de Sfântul Petru. Părinții mei au căpătat apoi repartiție într-o frumoasă comună montană din Þara Hațegului, Râu de Mori. Acolo s-au întâlnit și acolo dumnealor au fost dascăli între anii 1935-1939. În acest Râu de Mori de vis, aproape de faimoasa Sarmizegetusa, se afla celebrul Castel din Carpați, descris de marele Jules Verne în cartea cu același nume, care se pare că l-ar fi și vizitat, dacă este să dăm crezare unor publicații locale, amintite și de scriitorul Ion Hobana. În pozele care le păstrez și acum , mă văd pe mine, la vârsta de 2-3 luni, apoi mai măricel, alături de părinții mei, înconjurați de cca 40 de copilași de clasele a III-a și a IV-a, cu toții îmbrăcați în costume naționale, care le era portul lor zilnic. Atât părinții, cât și eu purtăm aceleași frumoase costume naționale ardelenești. Nu am avut nici o doică, dar mi s-a spus că absolut toate fetițele, pe rând, erau programate să aibă grijă "de Puiu", cum mi se spunea mie atunci. În 1936 un inspector general din Ministerul Educației, profesorul Petre R. Petrescu, a făcut o mare inspecție, deplasându-se personal din Capitală cu o brigadă de alți inspectori, în multe zone din Ardeal, inclusiv la Școala din Râu de Mori. El a fost atât de impresionat de felul cum directorul școlii, învățătorul Tănase I. Bălan, a administrat acea unitate de învățământ, fiind cea mai bună din jud. Hunedoara, încât, împreună cu soția sa, prof. Maria Petrescu, în semne de mare prețuire, i-a cununat pe părinții mei, iar fiul lor, pilotul locotenent de aviație, Cristian-Petru P. Petrescu, m-a botezat pe mine (îi port numele nașului meu care, din păcate, a dispărut într-un accident de pilotare a avionului său). Ulterior, inspectorul general, l-a mutat pe tatăl meu în Muntenia, la Școala primară din Ceptura de Jos, județul Prahova. Atât la Râu de Mori, cât și la Ceptura, am locuit în casa școlii, căci părinții nu aveau locuință. În august 1939, la Ceptura se va naște sora mea, Maria-Doina-Raluca, căreia mama îi zicea Cocuța, dar ea se va stinge din viață după numai câteva luni, în urma unei epidemii de gripă și va fi înmormântată la cimitirul de acolo, într-un loc pe care eu nu l-am putut identifica. Îmi amintesc vag de ea. În Ceptura de Jos am stat până în anul 1945, unde am făcut primele două clase primare. La vârsta de cinci ani m-am îmbolnăvit grav de dezinterie și am fost internat la un spital din Mizil, la secția de boli infecțioase, într-un salon cu alți șapte copii cu aceeași afecțiune. Nu avea nimeni voie să ne viziteze, inclusiv părinții. Chiar surorile medicale intrau rar la noi, cu mănuși de cauciuc în mâini și învăluite în cearșafuri albe, boala fiind considerată foarte contagioasă. Toți copiii aceia au murit în fața mea, unul câte unul, afară de mine. Toți plângeam în răcnete mari de crunte dureri intestinale, ziua și noaptea. Îmi amintesc că rămăsesem să plângem numai doi, apoi numai eu singur... A fost cumplit. Nu știu cum am supraviețuit, deoarece încă nu se inventase penicilina, iar dezinteria făcea ravagii. Numai rugăciunile mamei, rămasă la Ceptura cu teama de a-l pierde și pe cel de al doilea copil, cred că m-au salvat. De această frumoasă comună, așezată între coline mănoase, cu vii celebre, am multe amintiri...
Erau anii războiului și vizavi de școala unde stăteam noi se stabilise cartierul general al unei mari unități motorizate germane. Eu eram la grădiniță și pe atunci aveam părul blond. De aceea soldații și ofițerii germani, amintindu-și probabil de copilașii lor de acasă, mă iubeau toți și mă luau în brațe, mă sărutau și mă ghiftuiau cu bomboane și ciocolate. În fiecare dimineață asistam la ceremoniile de înălțare a drapelului cu zvastică în mijlocul unui cerc, care flutura toată ziua în vârful unui catarg înalt. (Mama avusese un alt vis premonițional, în care acel drapel a căzut din vârful catargului, făcându-se negru când a ajuns la pământ și dânsa povestea visul la toți spunând că nemții or să piardă războiul!). Atunci, la ridicarea drapelului, eu stăteam deseori prezent lângă soldații frumos aliniați în careul din juruul catargului care cântau cu voci frumoase și cu brațele întinse, cunoscutele lor imnuri fasciste "Horst Wesel Lied" și "Die Fahne hoch!" (Brațul sus!). Să fiu sincer, cântecele lor îmi plăceau, fiindcă erau armonioase. Le știam melodiile pe dinafară, căci le auzise de zeci de ori, fiind primele coruri auzite în viața mea, într-un fel, primul contact cu muzica, deoarece aparatele de radio erau interzise în acea vreme de război și nu auzisem altă muzică în afară de melodiile cântate de noi la grădiniță. Mi se permitea totdeauna să intru în cazarma armatei, asistând cuminte chiar și la ședințele strict secrete ale ofițerilor SS, căci ei nu aveau de ce să se teamă de mine care abia știam câteva cuvinte nemțești. Unii din ofițeri mi se adresau ei în românește, căci dânșii știau mai bine româna decât știam eu germana. De la un soldat neamț care creștea o broască țestoasă într-o ladă de lemn, profitând de faptul că mă lăsase singur să mă joc cu această micuță prietenă a lui, într-o zi i-am luat broasca și în timp ce traversam în fugă cu ea în brațe drumul spre casa școlii de vizavi, stăpânul ei m-a prins, mi-a luat broasca strigând la mine furios: "Romin hoț!", apoi m-a ridicat de centura pantalonilor în aer și mi-a aplicat câteva palme la fund. Probabil că m-au durut fiindcă am început să țip și să plâng. După ce mi-a dat drumul, am alergat fuga să-l pârăsc, dar nu la mama, ci la Herr Hermann, cel mai mare în rang ofițer de acolo, care vorbea binișor românește și care mă iubea. Acesta m-a luat repede în brațe, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat, iar pe soldatul care m-a bătut l-a certat cu asprime în fața mea și i-a dat o zi de arest, fără mâncare, închizându-l în camera care fusese cantina școlii. Cheia au luat-o soldații care l-au arestat râzând de ce pedeapsă primise. Râdea și neamțul pedepsit, însă ei nu știau că noi mai aveam în casă o cheie de la cantină. După plecarea lor, am dat fuga la bucătărie, am luat o bucată mare de brânză și pâine, am deschis ușa arestatului și i-am pus mâncarea pe masă, rugându-l să iasă afară. Neamțul a zâmbit, m-a mângâiat pe cap spunându-mi ceva în nemțește (probabil că îmi cerea scuze pentru ce făcuse), dar deși trăgeam de el să-l scot afară, a refuzat să iasă și, prin semne, m-a rugat să-l las singur și să încui ușa cu cheia la loc. Seara a fost eliberat și chemat de aceeași colegi ai lui la masa de la popotă, unde uneori mai mă alegeam și eu cu câte ceva bun.
Când, la 1 august 1943, începuseră bombardamentele americane asupra Ploieștiului (codul acțiunii era "Tidal Wave", adică "Valul Fluxului"), sirenele sunau, cu întreruperi repetate împreună cu alarma de mână de la primărie, iar noi ne ascundeam cu toții pe valea gârlei Bălana, luând cu mine mereu, într-o mână, colivia cu cei doi porumbei și pisoiașul meu în altă mână, "să nu moară de bombe"... De acele ființe eu nu mă despărțeam nicicum. Spre Ploiești se auzeu bine bubuiturile tunurilor antiaeriene româno-germane care apărau rafinăriile locale, grav atinse de bombe, dar mai tare se auzeau zguduiturile înfundate ale bombardamentelor zinice care, cu mici pauze, durau circa o oră și jumătate, făcând geamurile să vibreze în Ceptura și-n împrejurimi, timp în care eu muream de frică. Avioanele america B-24 Liberator, cam 180 la număr, decolate din Libia, inițial, zburau toate la mare înălțime în grupuri de circa 20 și stăluceau ca niște scânteioare la soare, aruncând beteală pentru a deruta tirul artileriei, apoi coborau mult, pentru a arunca bombele mai cu precizie la țintă. Vreo 50 au fost doborâte de artileria și aviația româno-germană încă din prima zi de atac aerian. Însă bombardamentele se repetau în zilele următoare. Într-o zi am văzut cum pe deasupra mea, la nivelul vârfurilor de plopi, a trecut cu zgomot uriaș un avion de vânătoare german de la baza lor aviatică din Mizil, urmărit și mitraliat de un avion de vânătoare american din seria celor care însoțeau bombardierele. Părâiturile îmi spărgeau urechile și nu auzeam strigătele mamei mele care mă căuta cu exasperare. Am căzut de frică în genunchi strigând cu disperare pe Dumnezeu să nu tragă americanii și în mine, să-mi vină repede în ajutor și să mă scape. Eram tare, tare speriat, cumplit de înfricoșat și am văzut cum avionul german s-a prăbușit după dealul din apropiere. Câteva din cartușele goale de mitralieră trase au căzut și în jurul meu. După ce a sunat încetarea alarmei, tot satul am fost acolo și am văzut trupurile arse ale unor doi piloți germani din avionul care încă mai era învăluit de flăcări. Femeile plângeau bocind peste trupurile piloților tineri. A doua zi nemții au sosit de la Mizil cu un mare camion-platformă și cu o macara pentru a ridica trupurile colegilor lor și relicvele aparatului căzut. Peste alte câteva zile am fost martorul altei scene spectaculoase. Noaptea veneau avioanele rusești iar atunci cerul se umplea de reflectoare și de baloane captive. Când avionul era prins de vreun reflector, alte zeci de reflectoare se încrucișau imediat peste el, timp în care vedeam cum explodează obuzele în jurul lui. Vă mărturisesc că scena îmi plăcea grozav, părând un nemaipomenit foc de artificii cu bubuituri și asta mă amuza. Adesea avioanele rusești scăpau ascunzându-se în nori. Deasupre Cepturei, un mare avion de bombardament american a fost atins de obuzele antiaeriene trase de lângă Ploiești și nava aeriană cădea rostogolindu-se spectaculos în flăcări și cu o dâră neagră de fum, venind spre noi (impresie falsă, deoarece el s-a prăbușit mult mai departe), dar scena care mi-a rămas întipărită în minte a fost un număr de vreo cinci-șase parașute care au apărut din avionul ce se apropia de sol. Se vedeau ca niște balonașe albe ce se măreau din ce în ce mai mult. Una din parașute, probabil stropită cu benzină, cădea arzând, apoi parașutistul s-a prăbușit brusc, ca o piatră la pământ. Toți ceilalți au aterizat cu bine pe deal, printre vii, iar pe la prânz au fost prinși de jandarmii din Ceptura, căci parașutiștii s-au predat lor fără nici o rezistență. Atunci am văzut pentru prima dată cum arată americanii. Erau niște flăcăi înalți și frumoși. În drum spre jandarmeria din incinta primăriei au fost urmați de multă lume curioasă. Văzând biserica, au cerut, prin gesturi, să intre în ea să se roage și li s-a îndeplinit rugămintea. Deoarece nimeni nu știa nici o limbă străină în Ceptura, primarul i-a chemat pe părinții mei să traducă ce spuneau prizonierii, însă părinții mei nu știau engleza ci numai franceza. Din fericire, un parașutist dwamerican știa franceza cam la același nivel cu al părinților mei. Numai dumnealor și cu mine am avut voie să intrăm în sediul jandarmeriei unde prizonierii erau întinși pe paturi și pe jos. Unul avea piciorul scrântit și julit de un arac de vie; ceilalți erau bine. Lumea curioasă stătea bulucită afară. Parașutistul care vorbea franceza a spus că este pilot și că roagă autoritățile române să nu îi predea nemților căci aceștia îi împușcă pe loc pe toți prizonierii americani. Îmi amintesc că pilotul m-a strâns la pieptul lui și că m-a sărutat pe frunte, iar eu i-am numărat până la zece pe franțuzește, căci mai mult nu știam. Ne-a arătat niște poze cu soția și doi copii de-ai lui cam de vârsta mea, apoi mi-a dat cadou o hartă colorată pe care figura zona Ploieștiului, harta fiind însă imprimată pe mătase naturală. Pilotul l-a rugat pe tata să-i procure o sticlă de apă oxigenată pentru piciorul scrântit și julit la aterizare. Tata și cu mine ne-am dus imediat la farmacia doamnei Aldea care a refuzat să ne dea apă oxigenată pentru acei "criminalii care au șters de pe hartă Ploieștiul omorând mii de oameni și care i-au speriat de moarte pe Mihăiță, copilul ei", cum zicea dânsa care își avea soțul pe front. În cele din urmă, la insistențele tatălui meu, farmacista ne-a dat soluția cerută, însoțind-o de drăcuieli cumplite și de blesteme dure. Americanul însă ne-a mulțumit cu lacrimi în ochi bandajându-și piciorul cu apa adusă cu blesteme. La scurt timp a venit un autobuz militar cu soldați și ofițeri români și i-a luat pe americani. La plecare, prizonierii ne-au făcut la toți cu mâna și ne-au zâmbit. Mulți ceptureni le-au răspuns cu aceleași gesturi prietenești, dar unii i-au înjurat. Șeful de post mi-a confiscat harta primită de la pilotul american. După plecarea lor a mai sosit o mașină cu ofițeri români, apoi, de la Mizil, vreo cinci mașini militare germane. Atunci am asistat la o ceartă mare între ofițerii români și cei germani care protestau că românii nu le-au predat lor prizonierii. Dar un ofițer român care vorbea bine nemțește a țipat furios la nemții ce aveau grade mai mici decât el, s-a urcat nervos în mașină și a plecat în viteză. Aliații germani au tăcut mâlc s-au întors cu coada între picioare, fără nici o captură.
La nici o lună după acest eveniment, în urma înaintării rapide a trupelor sovietice în România, întreaga garnizoană germană a plecat foarte grăbită într-o noapte, lăsând barăcile libere. Acolo ei au abandonat multe pături, cearșafuri și vase de gătit care au fost luate de vecinii mei. Într-o dimineață, gornistul satului suna cu goarna pe străzi și anunța că regele Mihai l-a arestat pe mareșalul Antonescu și a întors armele contra foștilor aliați germani. El mai spunea că am trecut de partea trupelor rusești care vor sosi în curând și în Ceptura, trebuind ca fiecare casă să abordeze la poartă un steguleț alb și unul roșu, iar lumea să iasă în capul satului cu flori spre a-i întâmpina pe eliberatori. Naivi, sute de bărbați și femei i-au așteptat cu flori pe ruși.Printre ei, am fost și eu cu tata. Dinspre șoseaua ce mergea spre Iași au apărut primele coloane de mașini și tancuri rusești, dar cum au intrat în sat, zeci de soldați ruși, majoritatea beți, au sărit din camioane și au început să alerge după femei. Vreo zece din ele au fost prinse și le-au violat imediat pe loc, la marginea străzilor, în fața noastră, apoi le-au luat cu ei și am auzit că au fost eliberate după câteva zile, toate sosind pe jos batjocorite și plângând. Lumea făcea comparație cu comportamentul soldaților germani, deosebit de civilizați. Sovieticii scotoceau casă după casă, căutând mâncare și băutură. Pivnițele boierilor Minculescu și Mărăcineanu au fost devastate. Noi ne-am ascuns foarte înfricoșați din fața rușilor, dar în final ne-am speriat de geaba, fiindcă a doua zi, dintr-un tanc însoțit de o mașină marca ZIS, blindată, ne-am trezit în curtea școlii cu trei ofițeri ruși, foarte politicoși. Unul era rănit la mâna dreaptă pe care o avea legată de gât. Toți trei vorbeau bine franceza și germana. Au cerut mâncare și părinții mei le-au gătit niște pui la grătar. Regretau că în armata lor există și soldați răi și necivilizați. Doi din acești ofițeri spuneau că în civilie sunt ingineri, că au terminat facultatea la Leningrad și că au copii mici acasă. Îmi amintesc că, la plecare, ne-au îmbrățișat cu drag și că au plâns. Nici unul nu spera că ei vor ajunge teferi până la Berlin. Așa spuneau și poate că aveau dreptate. Când i-am văzut că plâng, am început să plâng și eu. Toți trei m-au sărutat. Unul din ei m-a luat în brațe și i-a rugat pe părinții mei să mă lase să merg cu el pe turela tancului până la primărie. Auzindu-l, am fost primul de acord și, întrucât încrederea era deplină, mi s-a dat voie. Eram foarte bucuros și mândru că merg sus pe tanc, ținându-mă bine de turelă că tancul se cam legăna. Am mers așa vreo 300 m, cel rănit ținându-mă strâns de braț, după care m-a debarcat în fața primăriei. Tancul nostru fusese urmat în fugă de mai mulți copii. La despărțire, ofițerul sovietic m-a sărutat din nou de mai multe ori, cu mult drag. Când m-a strâns în brațe, m-a mânjit puțin de sânge din rana lui cu bandaj pătat. Era - cum se spunea atunci - "sângele vărstat de un erou sovietic pentru eliberarea României"... După gestul de despărțire, ofițerul a intrat în turelă și dus a fost. Și uite așa... eu pot să mă laud că sunt poate singurul român care, în timpul războiului, am fost mângâiat, pupat și drăgălășit atât de nemți, cât și de americani și de ruși! Pare greu de crezut, dar exact așa s-a întâmplat. Era avantajul de a fi copil, căci și copiii de pretutindeni pot fi luați ca simbol al păcii între popoare, alături de porumbeii albi cu crengi de măslin în cioc. Oare cine o mai fi fost atunci ca mine?
Tot în acea perioadă simțeam o mare bucurie când în sat veneau țiganii ursari. Ei dădeau adevărate spectacole cu urșii lor care aveau un belciug petrecut fără milă prin nas, de care era legat un lanț lung, așa cum au și în zilele noastre ursarii din India, căci de acolo au venit ei cu obiceiul acesta. Animalele lor dansau legănându-se, atunci când le cânta din clarinet, în timp ce alt ursar bătea la tamburina cu zăngănele metalice. Toți cântau la clarinet sau taragot aceeași melodie foarte la modă pe atunci, un cântec care astăzi are cuvintele "Doamne, ocrotește-i pe români"... Acestea sunt, desigur, versuri noi, adăugate în ultimele decenii, deoarece, în realitate, melodia originală era una anti-rusească, amintindu-mi bine o parte din versuri: "Șapte mere-ntr-o basma/ Și-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la.../Șapte mere-ntr-o basma/ Și-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la.../ Măi Staline, nu ofta,/ Că Moscova nu-i a ta!/ Tra-la, la la lai, la la.../Măi Staline, nu mai plânge, / C-ai vărsat atâta sânge,/ Tra-la, la la lai, la la..." Toată lumea o cânta însoțind sunetul taragotului, iar urșii țiganilor, bieții de urși, se învârteau în ritmul melodiei și când spectacolul se termina, fiecare urs venea la tine cu o talgeră în "mână" și nu pleca până ce nu îi puneai în ea niște bani. Unii urși erau frumoși și înalți de peste doi metri atunci când se ridicau în picioare. Femeile se speriau, țipau și fugeau, în timp ce eu mă duceam până sub ei mângâindu-i pe burtă, căci mi se păreau foarte blânzi. Alții nu executau imediat comenzile și erau bătuți cu cruzime cu bâtele. Pentru că mă țineam mereu după ursari, unul m-a întrebat: "Nu vrei să mergi cu mine? Hai acum, domnișorule, că te fac mare meșter ursar și ai să câștigi bine..." Să fiu sincer, mi-ar cam fi plăcut meseria lui, dar văzând că insistă și că întinde mâna spre mine să mă apuce, am rupt-o pe loc la fugă, fiindcă auzisem că țiganii fură copii.
După război, în 1945, tatăl meu a fost mutat ca director la școala cu clasele I-VII din Scăieni-Prahova, locuind tot în casa școlii (școala era în construcție și de aceea clasele propriu zise se făceau în incinta căminului cultural din localitate). Lângă locuința școlii era și un grajd și părinții mei, buni gospodari, au cumpărat o capră, oițe, găini, porumbei, rațe, bibilici, iepuri de casă iar mai târziu chiar și o vacă. În vacanțele de vară eu eram cioban și, alături de alți copii, mergeam cu capra, cu oile, cu iezii și mieii, apoi cu vaca și vițelul, la păscut, pe câmp, la pădure și pe deal. Acolo ascultam cântecul păsărelelor, învățând să recunosc multe specii, pasiune păstrată până astăzi, când am devenit un bun ornitolog amator, cu numeroase cărți de specialitate și multe înregistrări sonore. Chiar și vasta grădină de atrunci a școlii era un loc minunat de pășune. Acolo mă jucam cu iezii și cu mieii mei, dar cel mai mult cu vițelușul de care eram nedespărțit. Parcă-l văd și acum cum alerga zburdând până în fundul grădinii învârtind coada în vânt, ca după aceea să revină la mine tot zburdând, pentru a mă linge pe păr sau pe față cu limba lui aspră ca o perie, în timp ce eu îl scărpinam sub gâtulețul ce-l ținea întins, așteptând să-i sărut ochii blânzi în care se refletau florile de cireș. Sacrificarea lui a fost una din marile tragedii ale copilăriei mele. Iarna, în preajma marilor sărbători, mergeam cu alți copii de-o seamă cu mine, cu sorcova, cu colindele, cu plugușorul, cu steaua și chiar cu Irozii, interpretând din casă în casă micile scenete cu Irod-împărat.
După terminarea primelor patru clase primare, am urmat clasa a V-a (care atunci se numea clasa întâi de liceu), la Ploiești, la "Liceul Sfinții Petru și Pavel", făcând o navetă dificilă cu trenri supra-aglomerate, stând agățat pe scările vagoanelor chiar și iarna sau, mai rău, stând pe tampoane, căci în vagoane nici vorbă nu exista vreun loc. Odată am căzut de pe scară atunci când a plecat trenul și am avut norocul că un bărbat m-a împins cu piciorul departe de șină. Atunci am fost rănit de pietre și am stat așa jos până a trecut toată garnitura, să nu fiu lovit de scările vagoanelor. În acea zi am lipsit de la școală. Vara mergeam deseori pe acoperișul vagoanelor, alături de zeci de alți navetiști. Așa erau condițiile de navetă în acei ani. Clasa a VI-a am urmat-o la Școala nr. 5 Ploiești, clasa a VII-a la Scăieni, iar din 1950 până în 1954, pentru clasele VIII-XI, am fost elev la "Liceul I.L. Caragiale" din Ploiești.


GS: Știu că și adolescența dumneavoastră nu a fost lipsită de peripeții, ați fost coleg de liceu sau chiar de clasă cu câteva persoanlități ale culturii și artei românești. Ați putea să ne spuneți câte ceva despre aceasta (despre Nichita Stănescu, de exemplu)?

CPB: Am să încep cu ce s-a întâmplat în clasa I de liceu, când eram la "Sfinții Petru și Pavel", actualul colegiu "Mihai Viteazul" din Ploiești. Atunci liceele erau separate - licee de băieți și licee de fete. Acolo clădirea era folosită doar pe jumătate, deoarece jumătatea cealaltă fusese grav bombardată și atunci încă se afla în ruine. Disciplina în școală era semicazonă. Când profesorii ieșeau de la ore, ei pășeau cu catalogul sub braț mergând spre cancelaria liceului, unde director era profesorul de franceză, domnul Eustațiu Pretorian, cu studii la Paris, de care ne era frică la toți, fără să știu că, mai târziu, când am ajuns și eu profesor, mă voi împrieteni cu dumnealui și ne vom împărtăși reciproc necazurile și plângerile contra regimului comunist. În timp ce profesorii străbăteau culoarul, noi elevii trebuia să ne lipim imediat de perete iar când dascălul ajungea în dreptul nostru, trebuia să facem o ușoară plecăciune în fața lui. Directorul l-a sfătuit pe profesorul de limba română, Andrei Neagoe, să înființeze un cenaclu literar pe liceu, condus ulterior de prof. Costică Râpeanu, la care m-am înscris și eu, citind într-o reuniune o poezioară despre primăvară, apreciată de domnul Neagoie cu două cuvinte: Bravo, Bălănele! Asta nu l-a scutit ca două-trei zile mai târziu să-mi ardă o palmă de geaba, confundându-mă cu un coleg de clasă care, pe strada de lângă școală, se dăduse pe gheață în fața lui, lovindu-l puțin pe profesor. Incidentul se întâmplase chiar atunci când trecea profesorul nostru spre liceu. Ghinionul lui, de fapt al meu, deoarece colegul fugise și Neagoe era convins că eu fusesem acel vinovat... La cercul literar al liceului citeau versuri atât Nichita Stănescu cât și Eugen Simion, viitorii mari scriitori. În revista "Curierul liceului" a debutat Nichita. Eu făceam toate eforturile să mi-l apropii din nou pe domn' profesor Neagoie, un omuleț scund, cu o chelie mare. Cum, la Scăieni, la Fabrica de mucava, se aduceau zilnic vagoane cu cărți foarte prețioase, aruncate de comuniști la maculatură pentru topit, noi copiii mergeam la gară, dădeam ceva paznicilor de la vagoane și aceștia ne lăsau să luăm cele mai valoroase volume - adevărate comori, literatură clasică română și universală. De acolo i-am adus domnului profesor ediții de lux cu poeziile lui Eminescu, Goethe, Heine, istorii ale literaturii etc. și, dintr-o dată, notele mele la română au început să crească miraculos. Eram notat cu 9 și 10 chiar dacă răspundeam de 7-8... Dar asta până într-o zi; și să vedeți de ce...
Pe data de 30 decembrie 1947, la ordinul Moscovei, regele Mihai I a fost forțat să abdice și s-a proclamat Republica Populară Română. Când revenim noi la școală, după vacanța de Crăciun și Anul Nou, constatăm că tabloul regelui și icoanele au fost date jos de pe pereții clasei și înlocuite cu tabloul lui Gheorghe Gheorghiu Dej și al Anei Pauker (Hannah Rabinsohn), ministra de origine iudaică, impusă de ruși, de Stalin personal, pe postul de ministru de externe al României. Era prima săptămână din noul an 1948 și primul obiect de curs, pe orar, era limba română. Profesorul Neagoie apare pe ușă cu catalogul în mână, se oprește brusc privind uimit cu ochii pe pereți fără să mai facă un pas și deodată strigă intrigat: "Ce-i asta?... Ce-nseamnă asta? Unde-i Majestatea Sa? Unde-s icoanele cu Iisus și Maica Domnului? Cine-i păduchioasa aia zbârlită? Dați-mi-ii jos imediat! Afară cu ei! Nu încep ora cu urâții ăștia pe pereți! Unde-s tablourile vechi?" "Le-am văzut noi după niște table rupte, dom' profesor, lângă sala cu dărâmături" - au răspuns mai mulți colegi. "Făgăraș - se adresă profesorul către Costel Făgăraș, șeful clasei, care era puțin prieten cu "Fetița", această "fetiță" fiind porecla băiatului profesorului nostru, elev la aceeași școală cu noi, dar mai mare decât noi. Du-te tu, drăguțule, cu colegul tău de bancă și aduceți imediat tablourile..." Cei doi au dispărut pe ușă și peste vreun sfert de oră, au revenit amândoi cu o scară și cu tablourile eliminate. A durat cam o jumătate de ceas înlocuirea lui Dej și a "tovarășei" Ana cu vechile tablouri (ciudat este că trei decenii mai târziu, Dej o va aresta pe Ana Pauker pentru trădarea partidului și o va condamna la domiciliu forțat pe viață). După ce regele Mihai și icoanele și-au reocupat (de data aceasta neoficial) locurile, profesorul Andrei Neagoie se apropie de catedră fără să ia loc pe scaun și spuse: "Copii, începem ora cu rugăciunea cântată, cum făceam anul trecut... Vă rog, începeți!" Toți ne-am ridicat în picioare cu mâinile împreunate la piept și, cu privirile ațintite spre icoane, am început să cântăm din ce în ce mai tare, repetând de trei ori: "Cu noooi este Dumnezeeu, înțelegeți, nea-amuri, și vă plecaați,/ Căci cu no-oi este Dumnee-zeeu!..." Profesorul era cu ochii în lacrimi și cu glas plin de emoție ne-a dat următorul sfat: "Așa să faceți la toate orele, dragii mei, și să nu uitați că sunteți români!", apoi s-a întors la catedră să-și ia catalogul. Ora de română nu s-a mai ținut, fiindcă s-a auzit clopoțelul pe sală sunând. Aceea a fost ultima dată când l-am văzut pe profesorul nostru de limba română, deoarece în zilele următoare a fost arestat și până astăzi nimeni nu a mai aflat vreodată când, unde și cum a dispărut. Niște cunoștințe de-ale dumnealui se zice că ar fi auzit că profesorul Neagoie a fost trimis la lagărul de exterminare de la Canal, unde nu a rezistat mai mult de un an.
Despre perioada studiilor la liceul I.L. Caragiale aș fi vrut să spun că a fost una din cele mai utile vieții mele de acumulare a cunoștințelor de bază pentru cultura unui adolescent între 15 și 18 ani dar, cu sinceritate și tristețe, trebuie să vă mărturisesc un adevăr dureros pe care probabil că puțini sau nici unul din foștii mei colegi de clasă și de generație nu ar avea plăcerea să-l mărturisească deschis, deși, privind retrospectiv prin prisma obiectivă a unui adevăr needulcorat de timp și de amintiri - el este totuși marele și purul adevăr: în realitate, nu prea am avut ce învăța nimic în această tristă perioadă de școlarizare! Ce să înveți? Aproape că au fost patru ani de bază pierduți în van, mai exact - de timp foarte prețios pierdut irecuperabil care, dacă ar fi fost altă situație politică în țară, cu siguranță că ne-am fi îndestulat mintea cu arsenalul unui instrumental forte, util și practic, extrem de necesar unui tânăr român în lupta vieții. Generația mea a fost aproape întru totul deposedată de așa ceva și dacă dintre noi, totuși, s-au ridicat destui oameni de seamă, ei nu au fost, decât în mică măsură, produsul cunoștințelor de bază căpătate în școală, ci în primul rând al efortului lor individual de studiu suplimentar, al ambițiilor lor individuale izvorâte tocmai din descoperirea realității sărace în informații emanate de la catedră. Toate vârfurile acestea valoroase izvorâte dintre noi s-au modelat ei pe ei înșiși printr-un efort serios. Puteau să fie mult mai mulți, dar așa ceva era foarte greu. Și vreau să vă argumentez foarte explicit de ce... Vina nu era deloc a profesorilor noștri care, la Caragiale, făceau parte dintr-o elită de excepție, însă erau încorsetați de ideologia comunistă, urmăriți zi de zi și pas cu pas, amenințați, obligați să nu vorbească nimic altceva în plus față de programele analitice STAS impuse de Ministerul Învățământului, copiate toate după sistemul de învățământ stalinist sovietic. În acea perioadă nu existau aproape deloc manuale românești - Fizica, Chimia, Bazele darwinismului, Anatomia, Istoria medie, Geografia etc. - toate, toate acestea erau manuale traduse din limba rusă. Până și notele din catalog se puneau după sistemul sovietic, de la 1 la 5... Orele de rusă erau la fel de numeroase ca și orele de limba română, iar la literatura română se ascundea peste 80% din marile creații clasice românești. Era interzis să pomenești numele lui Titu Maiorescu, V. Voiculescu, Lovinescu, Blaga, Nicolae Iorga, Octavian Goga, interzis să citezi ceva din Istoria literaturii române de George Călinescu; chiar genialul Eminescu era redus doar la studiul poeziei "Împărat și proletar", la "Luceafărul", la poezia "Viața" ori la lirica lui erotică, interpretată aiurea... Se punea însă mare accent pe creațiile cu aspecte de critică socială, de revoltă, de luptă de clasă, studiindu-se scrierile lui Ion Păun Pincio, Alexandru Sahia, Eugen Jebeleanu, A. Toma, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu etc. La științele naturii se accentua evoluționismul și se combăteau teoriile care susțineau existența genelor, genetica în general, "o pseudoștiință imperialistă"... La istoria României manualul de bază era o carte groasă scrisă de evreul comunist Mihai Roller care scria că România burghezo-moșierească este o țară cotropitoare care a răpit Uniunii Sovietice Bucovina de Nord și Bassarabia. Se acorda importanță congreselor partidului comunist. Ce să înveți din asemenea cărți fără absolut nici o valoare? Ce să înveți la orice liceu din acea perioadă? Mai nimic! Personal, eu nu aveam nici un chef să mă conformez lecțiilor predate acolo, motiv pentru care uneori chiuleam fără nici un regret de la ore și mergeam la biblioteca școlii, în loc să fiu în clasă. Date din istoria României le aflam din cărțile vechi de istorie luate de la maculatură și de la posturile de radio BBC-Londra, Vocea Americii, Europa Liberă, fără să visez că vreodată voi vorbi și eu la microfonul lor. Nici colegii mei de clasă nu știau ce surse mai bune de informare foloseam eu. De aceea, poate că cel mai mare câștig pe care l-am avut cât am fost elev la "Caragiale" nu au fost orele de curs, ci orele petrecute sus, la etaj, în sala de lectură a bibliotecii unde am citit tot ce era tradus pe atunci din Shakespeare, Dante, Goethe, Victor Hugo, Balzac, Tolstoi, Edgar Poe, Proust, Walt Whittman și mulți alții. La biblioteca liceului mă întâlneam deseori cu elevii Eugen Simion, viitorul președinte al Academiei Române și cu viitorul mare poet Nichita Stănescu, alt "șoarece de bibliotecă", la fel ca și mine, numai că el citea pe marii clasici ai literaturii ruse în original, deoarece mama lui era rusoaică și pentru el, limba rusă era o a doua limbă maternă. Cultura literară mi-o făceau, cu predilecție, aceste cărți, încât devenisem mai de grabă un autodidact decât un pasionat al orelor de curs, unde am avut colegi prietenoși, plăcuți și cuminți. Numai din colegii mei de an s-au ridicat vreo opt personalități de elită: romancierul Bujor Nedelcovici (aflat acum în Franța), marele pictor Vladimir Zamfirescu, poetul Corneliu Șerban, poetul Mihai Negulescu, scriitorul Alexandru Sincu (care locuiește la Paris), medicul epigramist Ion Tudor, prof. univ. și inventator Horia Busuioc (aflat în Elveția), pictorul Sergiu Dumitrescu (aflat în Austria). Am și doi colegi care ar fi putut deveni mari artiști, dar regimul comunist le-a pus de la început piedici criminale, frânându-le aripile talentului chiar din clipa când și-au luat zborul: Georgescu Rodrig (eliminat de la Institutul de teatru, secția regie, pentru politica tatălui său); la fel pianistul Dan Vladimir Ghica. Evident, am fost o serie "productivă", căci vorbesc numai de colegii mei de clasă și de an, ridicați grație efortului lor personal deosebit și nu datorită nivelului înalt al sistemului de învățământ de atunci. Bieții profesori nu aveau, desigur, nici o vină, căci nu ne puteau spune absolut nimic din ceea ce doreau să ne spună. Dintre ei, unii au riscat uneori și ne-au dat asemenea informații în plus, absolut interzise, dar consecințele au fost foarte grave pentru viața lor. Așa se face că dascăli de elită, precum Ion Grigore, profesor de matematică, sau profesorul de istorie George Georgescu, dirigintele meu, au ajuns să execute ani grei de condamnare politică după gratii. Singura parte pozitivă a învățământului din perioada comunismului a fost gratuitatea lui, atât la nivel elementar și mediu, cât și la cel universitar. Trebuie să apreciez acest lucru.


GS: Pe parcursul creșterii dumneavoastră intelectuale, în facultate ați fost chiar elevul marelui Perpessicius. Am văzut în treacăt în biblioteca dvs personală un volum din „Istoria Literaturii Române” a marelui critic român. Ce anume vă leagă de marele Perpessicius, ce vă amintiți despre el?

CPB: Nu, eu nu am fost elevul marelui academician Dumitru Panaitescu Perpessicius (1891-1971) care, într-adevăr, funcționase un oarecare timp ca profesor de română și franceză prin diferite orașe din țară, imediat după primul război mondial. Deși Perpessicius este autorul unei adevărate Istorii a literaturii române, el nu și-a grupat numeroasele lui volume de "Mențiuni critice", părți răzlețe dintr-o asemena istorie, sub acest nume, într-un singur volum, iar volumul gros pe care l-ați văzut dumneavoastră în rafturile bibliotecii mele din Scăieni era, în realitate, unul din monumentalele sale volume critice prezentând opera lui Mihai Eminescu, o carte ce mi-o oferise mie cadou atunci când ne-am cunoscut la Scăieni, unde ne-am întâlnit pe la finele anilor 1960, absolut din întâmplare. Domnia sa, împreună cu Doamna Alice Panaitescu, asistau la o slujbă religioasă la biserica din Scăieni și, după serviciul religios, academicianul a venit la mine confundându-mă cu un tânăr orientalist pe care îl cunoștea. Dar nu i-a părut rău de confuzie, când a văzut că îi citisem versurile, amintindu-i faptul că pe când era redactorul literar al unui mare ziar, dânsul l-a lansat pe marele critic și scriitor George Călinescu cu un articol de debut. Probabil că l-a surprins mult acest amănunt și de aceea mi-a dat întâlnire la casa "domnișoarelor Anghel" din Scăieni, rude cu soția lui, unde se aflau în vizită. Acestea erau trei intelectuale foarte culte, prietene cu mama mea, trei surori în vârstă, care nu se căsătoriseră niciodată. Știam că dumnealor erau nepoatele marelui poet Dimitrie Anghel care a scris poemul "Balul pomilor" în grădina fratelui său din Scăieni, tatăl celor trei fete. A doua zi am fost la conacul domnișoarelor Anghel și, în cerdacul casei, am stat mult de vorbă cu distinsul critic literar în pridvorul frumoasei case acum demolată de noul proprietar. După aceea ne-am revăzut de mai multe ori acasă la dumnealui, pe strada Eminescu, la București, și la "Muzeul literaturii române", înființat de bătrânul academician, unde dânsul era director fondator. Am povestit detaliat acest episod în ziarul amicului meu Aristide Buhoiu, "Universul", nr. 64, pag. 6, din 1 dec. 1987, articol pe care cred că îl voi republica și pe internet. Maestrului Perpessicius i-am oferit un portret sub semnătura mea, pe care îl ținea deaupra mesei de lucru în biroul său, iar de la dumnealui am primit numeroase scrisori și îndrumări personale, căci se arăta interesat de primul meu roman, "Sânge spaniol", pe care îl scrisesem la 23 de ani și pe care mi-l citise. Deoarece, după ce în război mâna dreaptă, în urma unei răni, nu mai putea fi folosită și deoarece, la bătrânețe, maestrul își pierduse complet și vederea, m-a rugat să vin acasă la dumnealui la București pentr a-i citi câteva pagini din scenariul meu de film "Geniu sublim", care descria viața lui Mihai Eminescu și achiziționat prin contract scris de Studioul de filme de la Buftea. Atunci m-a încurajat mult să continui cu scrisul, dar și cu pictura. După dispariția marelui critic, la serviciul funerar de la cimitirul Belu, am fost invitat de soția sa și de fiul său, prof. univ. Dumitru D. Panaitescu-Perpessicius Jr., să-i mai vizitez acasă, ceea ce am făcut-o de mai multe ori cu respect și plăcere. M-am întristat foarte mult când, după decesul Doamnei Alice și al lui Mitif, fiul maestrului, casa de la București le-a fost jefuită chiar atunci când se făceau pregătiri să fie transformată în muzeu. Nimeni nu a scris niciodată despre această inabominabilă crimă anticulturală. Din fericire, s-a putut înființa un muzeu "Perpessicius" la Brăila, orașul natal al marelui critic și istoric literar.

GS: De asemenea, în facultate, aveați legături de suflet și cu ceilalți profesori ai dvs, dintre care aș aminti pe marele prof. dr. Ion Rotaru și pe profesor dr. Ion Dodu Bălan, de la care ați primit aprecieri timpurii și o confirmare a talentului dvs literar. Ne puteți spune mai multe?

CPB: Să știți că la domnul prof. univ. Ion Rotaru (1924-2006) tot datorită Academicianului Perpessicius am ajuns și iată cum: ca titlu pentru lucrarea de diplomă pentru examenul de stat mi-am ales o temă delicată, ocolită de toți absolvenții, și anume "Eminescu și folclorul". După ce criticul Pepessicius îmi dăduse câteva îndrumări de lucru preliminare, mi-a spus cam așa: "Vezi că mâine ești așteptat acasă la un colaborator de-al meu, conf. Ion Rotaru, de la Facultatea de filologie, căruia eu i-am vorbit despre dumneata într-un fel elogios. El deja are aproape gata o lucrare despre Eminescu, cu titlu similar și îți va da toate lămuririle necesare. L-ai avut la catedră? El te va primi ca pe nepotul meu." "Vă mulțumesc, i-am răspuns. Nu, nouă nu ne-a predat nici o oră, dar colegii mei care au dat examene cu dumnealui spuneau că este foarte sever." "Nu-ți face probleme. Te așteaptă cu plăcere." Și așa a fost. Ba, mai mult decât atât: după ce mi-a oferit o mulțime de detalii cum să-mi redactez lucrarea de diplomă, m-a oprit la masă și am stat toată ziua la taclale... Mi s-a părut un om foarte de treabă și mi-a povestit amănunte interesante din viața lui, cât de greu i-a fost să ajungă la o catedră universitară după ce mai întâi slujise pe la niște școli elementare mărunte de la țară unde a predat de toate, până și matematica. Încă de pe atunci îmi spunea că visul lui cel mare este să scrie o Istorie a literaturii române la fel de mare și de importantă ca și Istoria lui Călinescu. "Dacă și tu scrii și publici ceva care crezi că este important, îți rezerv de pe acum o pagină-două în Istoria mea..." Desigur, scrisesm câte ceva, însă nu am îndrăznit să-l deranjez pe profesorul și criticul Rotaru care, într-adevăr, a publicat o voluminoasă Istorie a literaturii române (de 1336 de pagini), cu un serios caracter didactic, opera lui capitală, dar la scurt timp după apariția cărții, a plecat lângă idolul său,George Călinescu (a cărei Istorie avea 1060 de pagini)... Lucrarea mea de diplomă a fost foarte apreciată de doi specialiști de elită, Prof. univ. dr. Mihai Zamfir, de la Universitatea din București, Facultatea de Litere, și de Prof. unv. dr. Ion Dodu Bălan, de la aceeași facultate. Ultimul, nu numai că nu era rudă cu mine, dar atunci aveam impresia că între noi ar fi putut exista și un anumit grad de rivalitate, deoarece de o frumoasă colegă de-a mea de facultate (cea mai bună prietenă a mea, Mioara G.) profesorul Bălan, care nu era căsătorit, colegii spuneau că este îndrăgostit. Colega mea mi-a povestit același lucru, dar conform spuselor ei, nu avea de gând să se căsătorească cu cineva mult mai în vârstă decât dânsa, deși mai târziu, când I.D.B., un critic talentat și deosebit de inteligent, ajunsese vicepreședinte al Consiliului Culturii, pe post de ministru, Mioara l-a regretat. Totuși, prin funcțiile mari politice pe care le-a avut în timpul regimului comunist, profesorul și scriitorul I.D.Bălan și-a atras numeroase oprobrii ale criticilor tineri și acestea l-au descurajat să mai scrie. Eu însă îi rămân recunoscător pentru aprecierea lucrării mele. Această teză va fi, ulterior, prelucrată și adăugită, apărând recent sub un titlu nou,"Eminescu și universul folcloric românesc", la editura "Premier" din Ploiești, în 2011. Cum se cuvenea, am dedicat-o mentorilor mei, Pepessicius și Rotaru.

GS: Aveți în palmaresul dvs artistico-literar, lucrări de o mare valoare, unele dintre ele unice în lume. Aș aminti: „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii” și „Imnurile Uniunii Europene”. Prima lucrarea conține traducerea a peste o sută de imnuri din limba de origine, făcută chiar de dumneavoastră. Despre ce alte lucrări dragi dumneavoastră ați dori să ne vorbiți?

CPB: „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii” și „Imnurile Uniunii Europene” sunt, într-adevăr, lucrări inedite, premiere în cultura românească, de fapt ambele cărți sunt o singură lucrare, deoarece cartea cu "Imnurile U.E." este un extras din prima, cu unele adăugiri și cu reproducerea partiturilor muzicale. Enciclopedia conține peste 200 de imnuri naționale, cu istoricul fiecărui imn în parte și cu toate textele traduse de mine din diferite limbi, având și un CD anexă. Prima a apărut la "Editura Ploiești-Mileniul III", iar a doua a fost editată de "Consiliul Județean Prahova, Biblioteca Județeană Nicolae Iorga", ambele în anul 2008. De la apariție până acum nimeni nu a avut decât cuvinte de laudă față de conținutul lor. Nu aș putea spune că a fost o muncă ușoară, trebuind să mă adresez unor ambasade, să verific date prin biblioteci americane, să caut pe net sau chiar să solicit documentație direct de la sursă, cum a fost atunci când am vizitat Noua Zeelandă și Australia. Dar, în sfârșit, efortul s-a meritat și poate nu l-aș fi făcut niciodată dacă nu eram un fan al imnurilor naționale, întrucât știu să cânt multe din ele; unora le cunosc chiar și textele în original. Dar ele nu-s nici pe departe singurele cărți preferate. Am mai multe lucrări proprii care îmi sunt dragi. Dintre ele aș cita piesele de teatru "Ispită și virtute" și "Neprihănitul Iov", apoi scenariul de film "Eminescu", romanul religios "Dincolo de curcubeu", romanul "Oaspeții din Elizeu", cartea de versuri "Eros-sonete", "Viața lui Iisus prezentată în secvențe cronologice", " Dicționarul criminalilor politici comuniști din România", cartea de versuri "Visuri cosmice", cartea de maxime "Cioburi de cristal (4000 de maxime)", "Monografia orașului Boldești-Scăieni" și nu mai puțin primul "Ghid de conversație român-latin" din țara noastră, numit în latină "Latinum Romanicumque colloquii enchiridion". Sunt peste douăzeci de cărți la număr și altele deja scrise așteaptă lumina tiparului.

GS: Ce anume v-a determinat să emigrați în SUA? A fost doar un act de furie sau pe deplin justificat? Cum ați ajuns în America?

CPB: A fost un act disperat de salvare a vieții mele, tot mai amenințată de la un an la altul de securitatea ceaușistă care, din diferite motive reale sau imaginare, mă urmărea pas cu pas și mă chema periodic la sediul ei din Ploiești unde am primit diferite avertizări, intimidări și, în final, o încercare, reușită pe jumătate de a mă otrăvi. A fost un act curajos, nebun, de mare risc, aș zice... Fuga noastră dincolo de "cortina de fier", este ea însăși un roman întreg, trăit la cea mai înaltă tensiue de mine și de soția mea Dorina, care m-a urmat cu fidelitate, cu multă încredere în mine și m-a încurajat cu tărie în momentele de cumpănă, căci am avut și asemenea momente. Evadarea din iadul comunist a fost un act premeditat, elaborios plănuit în cele mai mici amănunte și pe deplin justificat. Reușita lui s-a bazat pe stratageme perfecte, pe falsificarea de date din pașaport, în baza cărora am putut trece din Ungaria (inițial, ungurii ne arestaseră) în Austria, unde am stat amândoi aproape un an de zile în lagărul de refugiați politici de la Treiskirchen. De acolo am fost trimiși să locuim la un pension din orașul Gloggnitz. Proprietarii pensionului m-au recomandat unui prieten de-al lor să mă primească să-i lucrez în gospodărie, măturându-i curtea, aranjându-i magazia etc. Când prietenii lui i-au spus că sunt profesor, începând cu cea de a doua zi, proprietarul, un inginer pensionar, a lucrat alături de mine ca să audă ce-i povestesc într-un amestec de germană cu franceză (el știa ceva franceză cum știam și eu ceva germană, dar, oricum, ne-am înțeles). După o săptămână de lucru, m-a plătit cu sumă de șilingi care erau echivaletul cam a trei salarii de profesor în România... Ulterior am aflat că propunerea de a lucra în curte la el fusese doar un pretext delicat, un ajutor nejignitor pentru a-mi putea oferi o sumă onorabilă de bani fără să mă facă a simți vreo ofensă. Din banii câștigați am cumpărat ceva pentru copiii noștri din România. Acasă ne-au rămas cele două fetițe, ambele în clasa a V-a, Codrina și Ozana, în grija bunicului lor. Li s-a refuzat categoric viza de venire alături de noi. Erau ca și captive. Rareori puteam comunica telefonic cu ele, totdeauna fiind întrerupți de securitate. Obținând viza de intrare în S.U.A., după verificarea personală făcută de ambasadorul american la Viena, după un an și jumătate, am reușit să ne aducem în Chicago și fetițele, dar numai după ce președintele de atunci, Ronald Reagan și soția sa Nancy Reagan, au cerut acest lucru dictatorului Ceaușescu. La intervenția lor, fetițele au fot trimise imediat și au călătorit în avion singure de la București la Chicago. În America a trebuit să luăm viața de la început.

GS: Știu că în țară ați fost profesor de limba română, de istorie și de latină, la școli de prestigiu din Ploiești. Aveați un statut, o recunoaștere a calităților dumneavoastră didactice și pedagogice. În America, spuneți-ne, care a fost parcursul dvs. profesional?

CPB: A fost ceva ca un urcuș, de la groapa din vale, la culmea de pe deal... Un urcuș greu, tare anevoios, cu totul neprevăzut. Nu aveam experiența Americii, a unei lumi noi, total diferită de cea din România. A emigra la vârsta de 50 de ani pare o nebunie, căci una este să faci un asemena experiment de transpalnt intercontinental la 18-20 de ani și alta la 50. Credeți-mă. Adaptabilitatea pare și ea la început imposibilă, apoi se realizează foarte lent. Cunosc români de vârsta mea care nu s-au putut adapta și s-au întors. Firește, deși vorbeam destul de bine alte limbi, cu engleza stăteam prost, iar o limbă nouă, cu o fonetică dificilă cum cer fonemele anglo-saxone, se învață ușor până pe la 40 de ani. După aceea, lexicul străin se însușește tot mai greu, iar eu depășisem demult pragul de 40. A trebuit să facem cinci cursuri complete de engleză, apoi vreo trei ani de colegiu, să dăm din nou examene solicitante și pretențioase. Dar, slavă Domnului, am făcut față. La "Truman College" din Chicago, am început o slujbă de tutoring lucrând cu studenții străini, apoi am avut, pe rând, norme întregi sau jumătăți de normă ca profesor de limba română la Institutul de limbi străine "Berlitz", din Chicago, lucrând cu studenții americani care studiau limba română, apoi am lucrat la "Societatea Misionară Română" din Wheaton, ca editor, apoi ca operator traducător la o mare companie florală, "Florist Transworld Delivery" (pentru limbile franceză și spaniolă) iar, după câțiva ani, ca telefonist la o compannie telefonică internațională "Fone Tel" unde cred că am vorbit la telefon cu toate marile orașe americane din toate statele, inclusiv cu Hawaii și cu Alaska. De la ultima companie m-am pensionat la 65 de ani, iar după pensionarea mea greul va trece asupra Dorinei, ea intrând pe postul de locomotivă a familiei.



GS: Erați, înainte de revoluție, una dintre Vocile Americii. Cum a fost experiența legată de participarea la acest proiect unic de dizidență?

CPB: Pentru a lucra în calitate de corespondent la "Vocea Americii (VOA)" a trebuit să dau un examen. După aceea, transmiteam periodic diferite programe despre activitatea românilor din America, reportaje și acțiuni de-ale lor politice sau culturale. Același lucru făceam și la "Radio Europa Liberă". Unii prieteni din România m-au auzit vorbind la ambele posturi de radio. Articolele mele de la radio sau cele publicate în presa liberă românească (au fost zeci) am constatat că aveau mare ecou aici ca și în țară. Dintre ele amintesc scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu, explicându-i de ce trebuie să demisioneze și prezicându-i cu mult înainte că va fi executat la zid. Dacă mă asculta, cred că trăia. Un articol asemănător a fost acela publicat în "Micromagazin" și în "Meridianul românesc" prin care am descris destul de bine revoluția din decembrie cu o jumătate de an înainte de a avea loc.


GS: Știu că v-ați întâlnit, de-a lungul activității dumneavoastră cu mari personalități ale vieții culturale românești și internaționale. Ați putea să ne relatați cum a fost, de exemplu, întâlnirea cu Octavian Paler?

CPB: Împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu, de la Televiziunea Română, am înființat primul program de TV în limba română pentru românii din Chicago, "Suflet românesc", în care eu eram și prezentatorul știrilor. Atunci am avut ocazia să iau interviuri multor personalități sosite din România, după Revoluție, printre care și scriitorului Octavian Paler. Domnia sa sosise în America împreună cu alți scriitori, iar familia mea a fost rugată să găzduiască pe câțiva din ei. În afară de domnul Paler, noi am găzduit și doi foarte cunoscuți scriitori români din State. Este vorba de criticul M.N. Rusu și de regretatul jurnalist Dan Costescu, directorul ziarului "Lumea liberă românească", ambii din New York. Toți trei au locuit la mine la Glen Ellyn și am avut între noi discuții deosebit de interesante. Pe Octavian Paler l-am dus cu mașina să viziteze principalele biserici românești din Chicago, Societatea Misionară Română din Wheaton, cercul literar "Eminescu" din Chicago și l-am plimbat pe cele mai frumoase avenuuri ale marii metropole, descriindu-i amănunțit locurile văzute. S-a arătat foarte mulțumit de primirea făcută și de cele trei zile cât l-am găzduit. Trebuie să vă mărturisesc, totuși, că America nu l-a impresionat prea mult. Mi-a mărturisit acest lucru când l-am întâlnit din nou la București, unde mi-a înmânat ultimele lui cărți în care a descris și întâlnirea cu mine. "Domnului Cristian Bălan despre care ar fi trebuit să adaug că l-am îndrăgit în scurta mea trecere prin Chicago, mulțumindu-i, târziu, pentru tot" - mi-a scris dumnealui ca autograf pe cartea "Aventuri solitare", în iunie 1996. "Cred că ați constatat că sunt un om foarte dificil, nu prea plăcut în societate", mi-a spus el atunci. Și, desigur, uneori, cam așa era. Dar adevărata valoare a lui Octavian Paler nu se manifesta în exteriorul său misterios ci în clocotul din interiorul lui, de unde izvorau gânduri asamblate în cuvinte nobile, frumoase și de o mare valoare. O mare surpriză și bucurie i-am produs atunci când, trecând prin localitatea lui natală de lângă Făgăraș, i-am trimis din comuna Lisa o vedere pentru care mi-a mulțumit prin telefon.


GS: Nu aș vrea să intrăm în detalii cu conotații politice, pentru mine, cel puțin acest aspect are foarte puțină relevanță. Dar, mi-a atras atenția, o carte a dumneavoastră, născută tocmai din această stare de revoltă constantă, care vă chinuie, legată de realitatea românească. Vorbesc despre romanul „Răzbunătorii”. Ce anume v-a determinat să scrieți o astfel de carte și care ar fi mesajul ei fundamental (chiar dacă este…o ficțiune)?

CPB: Se zice că răzbunarea este arma prostului, dar în ciuda numelui acestei cărți, cine o citește cu atenție va înțelege că toate acțiunile săvârșite de
eroii"răzbunători" din romanului meu sunt niște acte justițiare reparatorii, fiindcă, altminteri, faptele lor ar friza terorismul. Organizația ORDISCOR (ORganizația de DIStrugere a COorupției din România), înfăptuită de Comandorul Corbeanu nu recurge în fapt la nici un act de violență; în schimb, prin simulări și alte metode psihologice, înspăimântă cumplit pe toți răufăcătorii și distrugătorii națiunii noastre, făcându-se temut de ei, căci îi deposedează brusc de toate bunurile furate, care vor fi distribuite celor săraci, precum niște haiduci moderni. Romanul caută să explice dispariția flotei maritime, vânzarea aurului de la Roșia Motană, distrugerea averilor obținute prin spolierea avutului național și particular și să găsească soluții de revenirea la normal. Cartea este un serios semnal de alarmă care nu ar fi rău dacăar răsuna peste toate plaiurile mioritice. Dacă întregul ei conținut este o împletitură de alegorii, o ficțiune cu multe compartimente, în realitate ea atrage serios atenția tuturor românilor, insistând pentru adoptarea unor urgențe practice de mare necesitate, demonstrând că țara se află în pericol să colapseze dacă națiunea noastră asistă cu indiferență la degringolada masivă ce se accelerează pe toate nivelurile. Romanul aduce în prim plan eroi ce vor să devină modele de curaj, de cinste, de dragoste de patrie și de un spirit fezabil întreprinzător. Eroii mei nu ezită să intre imediat în acțiune și ce-și pun în cap, izbutesc!

GS: Am constatat că vă interesează absolut orice lucru despre România. Cum se simte, la Chicago, pulsul vieții românești, a faptelor și evenimentelor din țară? Cum aflați vești despre România?

CPB: Pe mine, da, mă interesează tot ce se întâmplă în România, dar sunt la fel de interesat și de ceea ce se întâmplă și în Statele Unite, îndeosebi în frumoasa metropolă Chicago, cel mai frumos oraș american. Iar pentru a afla ce se întâmplă la zi România, consult foarte des mass-media din țară prin intermediul internetului, al programelor TVR care se pot vedea și în America. De asemenea, public des în presa din țară diverse articole ori discut prin telefon cu prietenii de acolo, dar dacă este vorba de românii americani în general, să știți că ei se împart distinct în două mari categorii: cei plecați mai demult din țară ori născuți în State și cei veniți aici mai recent. Cei aparținând primei categorii, în proporție de peste 80%, nu prea mai sunt preocupați de cele ce se întâmplă în țara noastră, fiind cu totul angrenați în grijile vieții de aici (unde, vă asigur, că sunt griji destule). Unii de abia mai vorbesc românește, iar copiii lor sunt americanizați complet. Românii "vechi" vizitează rar sau deloc țara. Cât despre cei din a doua categorie, aceștia, invers: în proporție de 80% mai sunt interesați de țara lăsată în urmă, au relații cu rudele de acasă și le vizitează cât de cât periodic. Și cei 75.000 de români din Chicago se pot împărții și ei în exact aceleași categorii. Cei aprox. 1 milion și jumătate de români americani nu sunt bine sudați și uniți între ei precum evreii, grecii, italienii, nemții, polonezii, ca să nu mai vorbim de marile comunități hispanice. Acestea sunt comunități compacte și foarte numeroase. Deoarece eu fac parte din conducerea organizației Illinois Romanian American Community din Chicago, trebuie să vă spun că organizația noastră a reușit să activeze satisfăcător pe românii din această metropolă, a luat contact cu cele 16 biserici românești de aici, a invitat formații artistice și teatrale din țară, a publicat materiale în revista "Romanian Tribune" care apare aici unde există și un mare Centru Cultural cu o bibliotecă de peste 10.000 de volume. În Chicago se află o bună orchestră de muzică populară românească,"Doina Carpaților", echipe de fotbal românești și de dansuri populare, restaurante românești, posturi de radio în limba română, precum și o stație de televiziune cu care colaborez, RTN (Romanian Television Network), precum și un Liceu românesc, înființat de o biserică baptistă, unde are clase de la I-XII, frecventate de elevi români, dar și americani. Lecțiile se predau mai mult în engleză. Există câțiva activi businessmani români de succes. Deci, românii locali au început să se organizeze și ei. A fost un timp când toți românii din Chicago mă cunoșteau, pe vremea când eram crainic la prima televiziune română de aici care a dispărut imediat după revoluție, fiind înlocuită de alta. Mai nou, se aude că acum se strâng semnături din partea unei grupări politice americane care cere ca aria metropolei Chicago cu suburbiile ei să fie declarată cel de al 51-lea stat american. O fi existând vreo șansă? Eu nu cred.

GS: Sunteți, fără doar și poate, una dintre personalitățile românești cele mai iubite din diaspora. Asta și pentru generozitatea și altruismul dvs. Aveți tot timpul, pentru ceilalți un cuvânt bun, o vorbă de încurajare, întindeți cu ușurință o mână de ajutor și, nu pentru că sunteți bogat, ci pentru bogăția pe care o aveți în suflet. Vă puteți aminti, cu ușurință, numele tuturor prietenilor dvs? Dați-ne câteva exemple.

CPB: Cred că sunt mii de oameni care mă cunosc și pe toți aș vrea să-i numesc prietenii mei, numai că micuțul meu colț de paradis se află într-o zonă izolată și doar cu gândul ajung la ei. Aici este orașul Glen Ellyn, iar cartierul unde stau, se numește Valley View. Casa noastră este pierdută în marginea unui splendid Parc Național numit "Arboretum". Îmi place enorm zona unde se află locuința noastră. Atâta doar că este un teritoriu departe de lume. El mă izolează precum Iasnaia Poliana îl izola pe Tolstoi, dacă îmi permiteți o comparație cam obraznică. Da, sunt foarte izolat. Dar din acest loc mirific, când am putut, am întins nu atât o mână de ajutor ci două sau chiar patru, dacă o socotesc și pe Dorina căci, într-adevăr, nu suntem bogați, deși familia mea, când a putut, a făcut și unele acte de caritate, însă, odată cu brațele am întins și cuvinte de sprijin care ar fi fost fără nici o valoare dacă nu erau însoțite și de gesturi ferme, concrete. Să vă dau câteva exemple... Din țară, mi-am invitat la Glen Ellyn câțiva prieteni apropiați: pe Paul T., colegul meu de bancă de liceu, pe Emil P., din Scăieni, prieten de joacă din copilărie, pe Elizei, tot din Scăieni, pe Raluca, tot din Scăieni, pe care am căsătorit-o aici cu un american, pe Sorin Dinescu și soția lui Rodica, ambii ingineri din Scăieni, pe Augustin M., din Ploiești, pe care l-am oprit aici, iar acum și-a adus familia și este cetățean american. Aceștia au stat cu noi cât au vrut. Dar am mai invitat și pe alții din Ploiești sau din țară care au stat mai puțin, doar în trecere. În afară de domnul Octavian Paler, la noi la Glen Ellyn au venit din București și au dormit scriitoarea Cleopatra Lorințiu, de la TVR Internațional, domnul vicepreședinte al Parlamentului Ionescu Galben, actorul Ion Dichiseanu cu soția sa Simona, vestiții cântăreți Victor Socaciu și Vasile Șeicaru. Din Piatra Neamț, am făcut intervenții să fie adusă în America o frumoasă fetiță paralizată, Codrina Cozma și sora ei, Diana (am intervenit pentru Codrina numai pentru că purta numele fetei mele) pentru a fi operată de o boală gravă. Operația a reușit și acum Codrina trăiești și a ajuns doctor în științe și cadru didactic universitar de mare valoare. Lista mea de prieteni și de invitați vă asigur că este chiar mai lungă, incluzând și persoane care nu vor să fie menționate.


GS: Anul acesta, la reîntoarcerea în țară, ați lansat romanul „Răzbunătorii” și studiul „Eminescu și universul folcloric românesc” – o reactualizare a lucrării dvs de licență. Cum a fost primit Transatlanticul la Ploiești, cu ce impresii ați rămas de la lansare?

CPB: Nu am străbătut cei peste 10.000 de kilometri peste Atlantic de geaba, deoarece a fost o primire de zile mari, organizată de minunatul profesor Nicolae Boaru, directorul marii biblioteci județene "Nicolae Iorga", la care au sărit cu tot sufletul, să mă ajute oameni minunați, precum profesorul meu de română, al lui Nichita Stănescu și al acad. Eugen Simion, domnul Constantin Enciu, care arăta splendid la cei 93 de ani ai domniei sale, harnicul și întreprinzătorul primar al orașului meu Boldești-Scăieni, dl. colonel Constantin Bucuroiu, personalități de o aleasă cultură, precum scriitoarea și artista Elena Toma, dumneavoastră, domnule Stroia, din partea revistei "Armonii culturale", inginerul inventator Justin Capră, poetul Ionel Marin, prof. dr. și poetul Gheorghe Marinică, fost primar al municipiului Constanța, prof. Onea și alții. Sala de 100 de locuri era plină cu intelectuali ploieșteni, prieteni și unii din cei mai dragi colegi, plus foști elevi ai mei, cărora și cu această ocazie le mulțumesc cordial. Desigur, m.am simțit vinovat că nu i-am invitat pe domnul prefect al județului și pe domnul primar al municipiului Ploiești.



GS: Și, făcând o mică paranteză, de ce-i lipseau urzicile (la propriu) lui Cristian Petru Bălan la Chicago? Cum au apărut ele, în curtea dvs?

CPB: Ei, acum mă siliți să mărturisesc că am comis un act de ilegalitate față de legile americane. În curtea și grădina mea de la Scăieni cresc din abundență în fiecare an niște plante perene: urzici, lămâiță și rostopască, plante utile celor care știu la ce-s bune, dar care mie îmi lipseau la Glen Ellyn. Nu a fost greu să le aduc, ascunzându-le bine în bagajele mele de avion. Și astfel, pe lângă urzici, mai m-am pricopsit și cu un soc, cu un tei și cu doi cireși. Plantele astea acum m-au năpădit și, pe lângă faptul că le folosesc, mă fac să mă simt ca acasă la Scăieni. Când am fost într-un orășel din Canada, un român harnic, constructor de case, și-a cumpărat un loc și a reprodus pe el, la scara 1 pe 1, exact casa și curtea lui din Ardeal, inclusiv porțile lui ardelenești. Camerele, pivnița, magazia, fântâna din curte, aranjamentul mobilierului din interior cu covoare românești, grajdiul cu capre și oi, cotețul porcului, cotețele pentru porumbei, grădina cu flor și zarzavat, căpițele de fân - tot, tot, tot, absolut tot erau ca în țara de care îi era dor la nebunie, și astfel casa lui din Ardeal, clonată acum în Canada, spunea că i-a potolit dorul aproape în întregime. M-am și pozat cu proprietarul noii case-minune. Cum mie însă nu-mi dă mâna să-l imit întru totul pe românul canadian, adică să-mi imit arhitectura casei mele din Scăieni, pentru a-mi aminti de ea, m-am mulțumit să clonez doar urzicile și celelalte dragi bălării care zac aici pe lângă gard exact ca și acolo...

GS: Știu că aveți o familie extraordinară. Dumnezeu v-a dăruit o soție minunată (Dorina), două fiice superbe (Ozana și Codrina – ce nume pur românești!) și, deocamdată, doi nepoței (William și Andrew – moștenitori ai celebrei familii olandezo-irlandezo-americane King). Poate e puțin nepotrivită întrebarea, dar ce reprezintă familia pentru dumneavoastră și ce credeți că-i lipsește familiei în contemporaneitate?

CPB: Familia este celula universului, a unui univers viu; ea este o țară, o patrie în miniatură. Romanii cotropitori spuneau "Ubi bene, ibi Patria!" (Unde-i bine, acolo mi-e Patria!) iar eu , ca fost prof de latină, am modificat puțin acest dicton: Ubi Familia, ibi Patria! După cum știm, țările cresc mai greu. Pentru a crește, pentru a-și lărgi teritoriile, ele vor trebui să cucerească prin ură și ucidere. O țară crește numai prin cotropirea țărilor mai slabe din jur, spre a putea deveni mare. Altă cale aproape că nu există. În schimb, familia se mărește nu prin ură sau ucidere, ci printr-o forță pașnică; ea crește și se lărgește numai prin dragoste, prin forța totdeauna biruitoare a marii iubiri... Copiii micuți și slăbuți de astăzi devin mai târziu mari și puternici, ajungând la rândul lor și ei părinți. Familia mea era mică, dar fetele noastre i-au mărit teritoriul. Acum ne ajutăm mai bine unii pe alții și acum putem garanta că suntem mai puternici. Pentru mine famila reprezintă, de asemenea, un râu care curge liniștit, având șanse să devină fluviu, dar un fluviu impetuos, foarte puternic și năvalnic, care poate tăia munții în două! Dinpăcate, în societatea contemporană existența familiei a început să fie amenințată cu transformarea ei într-o turmă sălbatică. Legile noi permisive pentru așa zisele căsătorii ne-heterosexuale amenință grav existența familiei. Dacă așa evoluează lucrurile, asta înseamnă că familiei contemporane îi lipsește forța unui ghidaj moral convingător și puternic. Iar această forță este de esență divină și ea renaște numai prin credința în Dumnezeu. De aceea eu Îi mulțumesc Lui pentru ființele minunate care mișună în jurul meu: soția, fetele, ginerele și puii lor micuți astăzi, William și Andrew, dar care mâine vor fi cu siguanță buni americani și la fel de buni români.

GS: Din punctul dumneavoastră de vedere, cum percepeți cultura română a momentului? Ce-i lipsește sau ce-i prisosește?

CPB: De la distanța la care mă aflu (deși noțiunea de distanță și-a pierdut demult semnificația, însă ea există), de aici din America, eu o percep ca o cultură în evoluție rapidă, o cultură vie, dar când mă apropii de ea și o privesc cu mai multă atenție, nu știu de ce încep să o percep ca având form unui șarpe vioi și alunecos, cu două capete: unul este tricolor și lângă el a început să crească un al doilea cap, de culoare negră, care mereu se repede să-l muște pe cel tricolor și care uneori își înfige colții veninoși în gâtul celui colorat, având tendința să-l sugrume și să crească pe seama lui mai mare, mai puternic... Explicând simbolurile acestea simpliste, mă refer, evident, la cultură și subcultură, coexistând pe același trup. Subcultura are ca vitamine kitschul, manelele, valurile infinite de imitații străine nevaloroase, lipsa adevăratei culturi de bază, lipsa noțiunilor de etic și estetic și nu în ultimul rând prostul gust al oamenilor simpli,petrecăreți, a hahalerelor de mahala care resping adevărata noțiune de frumos. Mass-media libertină contribuie foarte mult la proliferarea subculturii în România. Culturii adevărate nu-i prisosește nimc. Dimpotrivă, îi lipsesc propovăduitorii ei care sunt foarte puțin numeroși, ne lipsesc specialiștii și un număr mai mare de educatori. Este bine că în România există un post de TVR Cultural, dar absolut toate televiziunile din țară ar trebui să devină, cel puțin o oră pe zi, un TVR Cultural sau măcar să preia zilnic de la TVR Cultural o emisiune pe care să o redifuzeze și atunci prietena și fosta mea vecină mea din Scăieni, prof. dr. Daniela Zeca Buzura, directoarea acestui TVRC, se va bucura că va avea o audiență mult mai mare.

GS: Dintre personalitățile culturale ale momentului, spuneți-ne trei nume pe care le rostiți cu mare plăcere!

CPB: Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Acad. Dinu C. Giurăscu și celălalt nume l-am rostit adineauri: eleva școlii noastre de la Scăieni, Zeca Daniela, directoarea Televiziunii Culturale Române, amica mea de pe Facebook.


GS: Ne reîntoarcem la evenimentele din mai de la Ploiești. Ați fost înconjurat de mulți prieteni. Ce sentimente v-au dominat în astfel de momente unice, atât pentru dvs, cât și pentru ei?

CPB: De uimire, că prietenii nu m-au uitat și că au venit în număr mare când speram să fiu mulțumit dacă vin 10-15 persoane, apoi de mulțumire pentru că au avut încredere că vor asista la ceva deosebit și, în fine, de sinceră dragoste și respect pentru cei prezenți, ceea ce m-a determinat să-l parodiez pe Correggio și să spun: Anch'io sono Romeno!




GS: La lansare , am sesizat o prietenie deosebită a dvs cu personalitățile ploieștene. Ce vă amintiți din perioada când erați membru de cenaclu la Ploiești și un mare pasionat de fenomenul OZN?

CPB: În 1971 la Casa Sindicatelor din Ploiești am înființat un club de cercetări științificeși ufologice intitulat Unvers Club. Neașteptat de repede m-am trezit că au dat năvală să se înscrie zeci de membri. Din numărul lor am ales un comitet de conducere. Nu m-am înfipt eu să conduc acest club, dar am ales lideri foarte capabili. Acolo analizam cu toți membrii clubului probleme insolite de ufologie, parapsihologie, metafizică, astronomie, inventică, aviație, cercetări pe teren etc. În diferitele noastre ședințe săptămânale sau în simpozioane pe care le organizam periodic (cooperând și cu cluburile similare de la București, Cluj-Napoca, Brașov ori Sibiu) se dezbăteau cele mai diverse și mai noi probleme științifice, se proiectau filme științifice. De fiecare dată aveam colaboratori de seamă: Acad. Prof. Dr. Eugen Macovschi, Prof. Univ. Dr. Ion Mânzatu, savant atomist, Prof. Univ. Dr. Ionel Purica, specialist în fizica nucleară, Prof. Univ. Dr. Florin Zăgănescu, specialist în mecanica aparatelor de zbor, Prof. Univ. Dr. Cantemir Rișcuția, specialist în antropologie, Prof. Dr. ing. Ioan Florin Dumitrescu, inventatorul electronografului, Prof. Dr. Maria Cristescu, astronom, scriitorul de SF Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor, cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, actualul general de aviație, inginerul inventator Iustin Capră, scriitorul ing. Florin Gheorghiță, ufologul cercetător pe teren Călin Turcu, autor de numeroase cărți de cercetare a fenomenului OZN în România, inginerul german Horst Siell, actorul Silviu Lambrino, scriitorul SF Mihai Ionescu, ing. Petre Panait, ing. Cristian Georgescu, cercetătorul Ion Moflic, profesoara Mioara Tache, studenții Gabriel Enescu și Augustin Moraru (pe Gusti l-am oprit definitiv în America) și mulți alții care, atunci când ne vedeam, ne simțeam ca într-o familie. Învățaserăm să ne ferim de ochii securității, continuând discuțiile noastre la restaurante ori pe stradă, căci abordam multe subiecte total interzise în acele vremuri de restriște. Nu putem omite ajutorul și facilitățile puse nouă la dispoziție cu multă amabilitate de directorul de atunci și de astăzi al Casei Sindicatelor, dl. Ion Bălcinoiu. Câțiva dintre membrii și colaboratorii noștri au plecat în veșnicie, și îi vom regreta totdeauna, dar avem amintiri comune foarte frumoase despre acele adevărate colocvii de științe ezoterice pe parcursul unor seri tainice care ne fascinau, fiind o inedită școală de inițiați pentru noi toți.



GS: Cu foarte mare bucurie, am primit vestea că ați finalizat un nou proiect ce vă poartă semnătura: o carte dedicată lui Justin Capră. De ce Justin Capră?

CPB: Pentru două motive: 1. Justin Capră este cel mai mare inventator român în viață, autor a 114 invenții în aviație, automobilistică ș.a. 2. Este unul din cei mai inteligenși, serioși, simpatici și buni prieteni ai mei, un unicat rar în felul lui. Merita demult să se scrie o carte despre el, nu numai articole răzlețe și scurte interviuri la TV. Lucrarea deja este terminată și va apărea în luna mai 2012, editată de Editura Mileniul III-Ploiești, sub îngrijrea ing. Constantin Trestioreanu, președintele Societății Culturale "Mileniul III-Ploiești". Vă invit la lansare.



GS: Aveți multe colaborări de succes, cu foarte multe reviste și publicații din țară și din diaspora. Am citit multe articole, poeme, proze care vă poartă semnătura. Sunteți omniprezent. Ce este scrisul pentru dumneavoastră, stimate Transatlantic (așa după cum vă place să vi se spună) ?

CPB: Scrisul, pictura și sculptura pentru mine au devenit o a doua natură. Dacă pentru artele plastice am nevoie de un spațiu luminos, de șevalet, pensule, culori, dălți etc. , pentru scris un pix și o coală îmi sunt de ajuns, iar mai recent, de un computer sau calculator cum cam eronat se spune în România, deoarece calculatorul este un program de subansamblu al computerului. Din lipsa studioului pentru lucrările plastice, m-am concentrat acum mai mult pe scris. Dar pentru că toată lumea scrie, din cauza pădurii nu se mai văd copacii și așa se face că văd zilnic zeci, sute și chiar mii de scrieri. Oare cine le mai citește? Chiar dacă - prin absurd - eu aș scrie acum mai bine decât Shakespeare, Baudelaire, Dostoievski sau Proust, cine mă va descoperi ?? Și cine mă va citi? Chiar un anonim de geniu fiind, nu te mai descoperă și nu te mai citește nimeni. Vedeți, asta e problema! Asta e dilema? Atunci mai scrie? Of course că da! Este foarte greu să-i ceri unui bețiv să-ți promită că paharul din fața lui să fie ultimul. Chiar dacă îți va promite cu lacrimi în ochi, după ce pleci, el mai bea încă cinci pahare în onoarea ta! Cam așa stă treaba și cu scrisul... Acesta este motivul pentru și eu continui să mai comit, din când în când, versuri sau proză, dându-le drumul pe Apa Sâmbetei de pe internet...



GS: Abia așteptăm, cu toții, revenirea dumneavoastră în țară, din mai, anul viitor. Ce planuri aveți pentru această reîntoarcere?

CPB: Pentru că nu voi sta prea mult, va trebui să inaugurez statuia de metal "Rupătorul de geam" deja instalată. Dezvelirea statuii se va face în mod festiv, de Ziua orașului, 5 iunie 2012; apoi să lansez cartea despre Iustin Capră și, eventual, încă o altă carte(de versuri). Apoi să-mi onorez promisiunile cu vizitele ce trebuie făcute la Adjud, Pitești și Slobozia. În fine, să-mi mai repar casa, să-mi aranjez curtea, să-mi vindec cățeii bonavi care, alături de prietenii mei devotați, îmi păzesc casa. Dar... săfim noi sănătoși cu toții până atunci!



GS: Și, ca să mai facem o paranteză, aș vrea să ne poveștiți, cum vă întâmpină locuitorii orașului copilăriei dumneavoastră! Cât de des opresc căruțele, la poarta casei dumneavoastră?

CPB: Goethe avea o vorbă frumoasă: Un curcubeu oricât de splendid și luminos ar apărea pe cer, după un sfert de oră nu-l mai privește nimeni! Totdeauna când, în primele zile, oamenii mă întâlnesc pe stradă, sunt bucuroși să-mi strîngă mâna și să le răspunzi la toate întrebările, dar dacă-i reîntâlnești de câteva ori pe aceiași oameni, abia dacă se mai uită la tine. Și, într-un fel, au dreptate, deși există o artă protocolară a întrevederilor și conversațiilor, pe care, din păcate, puțini români au dobândit-o. Da, în general, mi se dă multă atenție, fiindcă și mie îmi place să discut cu oamenii (și mai presus de toate, să-i aud vorbind românește, limbă rară pentru urechile mele aici. Asta este minunat! Rareori încurc borcanele, trântind câte o vorbă englezească, din neatenție). Problema mare este că, de când s-a astfaltat o centură care scurtează drumul spre Transilvania, toate mașinile care vin dinspre Moldova trec val-vârtej prin fața casei mele, încât nici nu mai pot traversa cu ușurință strada. Acesta este motivul că nu se mai pot opri căruțele în fața porții mele. În schimb, opresc în spatele casei, iar acestea sunt căruțele unor țigani localnici care totdeauna când aud că am venit, dau năvală la poartă ca să ceară ceva. Când am, le dau, dar ei aduc totdeauna pe alții, și pe alții. Și vin cu copilași frumoși, plângăcioși și nu aș îndrăzni să-i alung, căci într-adevăr unii sunt foarte săraci și năpăstuiți. În orașul meu, de fiecare dată, sunt "taxat" cam pe orice stradă de "naționalitățile conlocuitoare" (înlocuitoare!). Doar în Hong Kong am mai văzut așa cerșetori insistenți, dar nu agresivi ca în România.



GS: Se simte în Boldești Scăieni, un mare respect pe care-l purtați acelui loc (cel mai mare portret al lui lui Eminescu, din țară - de pe peretele Casei de Cultură, minunatele fresce din cimitirul orașului). Ba, mai mult, anul acesta a fost repusă „în circuit” statuia dumneavoastră „Rupătorul de geam”. Deși știu că sunteți un om de o modestie extraordinară, ce ați avea, totuși, de reproșat autorităților locale?

CPB: Le-am reproșat totdeauna, an de an, un singur lucru: să facă un semn de trecere , cu dungi albe de zebră, ca mașinile să cedeze pietonilor trecerea. Mereu mi s-a promis, dar repede promisiunea a fost uitată. În rest - conducerea locală este cea mai bună din câte au fost vreodată, motiv pentru care primarul actual trebuie reales pentru a fi menținut.


GS: Ați dori să vă reîntoarceți, definitiv, în țară? Ce anume vă reține, să faceți asta?

CPB: Sigur că aș dori, deoarece chiar dacă aș locui în România nu mi-aș pierde cetățenia americană, căci am dublă cetățenie. Dar singur nu pot să iau această decizie. În cazul că s-ar întâmpla ceva rău cu America, am reveni imediat în țară, unde avem tot ce ne trebuie. Oricum, viața mea merge pe panta descendentă și când voi simți că trompetele stingerii încep să răsune, am să cer alor mei să mă însoțească și să mă aducă în țară, pentru că acolo este și mormântul părinților mei. Deocamdată, mulțumesc lui Dumnezeu că sunt destul de sănătos.


GS: Știu că aveți darul de a prevedea puțin evenimentele viitoare. Ați putea să ne „proorociți” câte ceva despre România? Ce ne așteaptă?

CPB: Nu cred că am daruri premonitive, chiar dacă i-am prezis lui Ceaușescu o moarte tragică, însă, fără să proorocesc, problema revenirii la monarhie cred că se va aduce tot mai mult în discuție. Zvonurile că prințul moștenitor al tronului britanic, Charles, ar accepta coroana României, nu sunt oficiale, dar mă întreb de ce până acum el nu a dezmințit din capul locului o asemenea rumoare care vuia prin presa britanică. Oare stă pe gânduri, știind că englezii lui nu prea îl au la suflet după moartea Dianei? Oricum, prea insistă cu înrudirea sa cu Vlad Țepeș, care, după mine, este o descoperire familială relativă. De asemenea, mă întreb ce discuții secrete s-au purtat la Londra între el și doamna Udrea? De aceea gândesc că, între revenirea lui Băsescu la conducere și restabilirea monarhiei sub un domn străin, prin tradiție, neutru de luptele interpartinice de la noi, românii nu ar fi exclus să opteze pentru monarhie, iar apropierea de Regatul Unit nu ar fi un dezavantaj. Telecomanda politică însă nu se află în interiorul țării noastre care este, după cum știm, o țară atât de plină de frumuseți divine și de milioane de oameni blânzi, credincioși și sentimentali încât aceștia, chiar dacă, numeric, s-ar afla în minoritate, ei merită cu prisosință un conducător bun și inteligent, atașat de această categorie care, cu certitudine, l-ar ajuta să îndrepte tot ce s-a făcut strâmb până acum și din rândurile lor el și-ar putea alege pe cei mai merituoși dregători, fiindcă România este plină de mii de talente care cer să fie scoase la lumină și activate. Ne rugăm la Dumnezeu să se îndure de țara noastră și să o binecuvinteze.


GS: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre proiectul revistei Armonii Culturale?

CPB: Este un proiect deosebit de audace și original. Pus în practică, va face din "Armoniile Culturale" o revistă de prim rang, la nivelul "României literare". Dacă există fonduri pentru editarea revistei pe hârtie, ea trebuie distribuită cu prioritate nu la Adjud ci la București. Acolo se va impune cititorilor și marii scriitori în viață vor veni singuri cu materiale interesante. Numărul lor se va înmulți, dar tirajul va trebuinepărat mărit. Atunci, prin vânzarea ei, revista vă va putea aduce și un venit.



GS: Dar, cititorilor noștri, ce le-ați transmite?

CPB: Pentru că peste 31 de zile se sfârșește anul și pentru că fiecare din noi începem să devenim o centrală sentimentală de vibrații pozitive direcționate spre cele patru puncte cardinale ale lumii, mă alătur cu tot sufletul de cititorii care au avut încredere în valorile noului și le urez să aibă încredere în continuare că Armoniile Culturale se vor transforma în anul care vine într-o candelă de cuvinte-raze. Lor și celorlalți români care încă nu au auzit de aceste Armonii, le doresc ca întreaga lor viață să devină tot o Armonie și o Cale de lumină spre Adevăr și Fericire. Redacției acestei minunate reviste, fondatorilor ei, fiecăruia dintre Dumneavoastră, de aici, din Þara Statuii Libertății, le doresc, viață lungă, sănătate, bucurii, succese, împlinirea tuturor dorințelor și LA MULÞI ANI! HAPPY NEW YEAR !


GS: Ne bucurăm enorm, că am stat de vorbă cu dumneavoastră și consider că această mică șuetă ne-a îmbogățit. Poate am doar un singur regret, și anume: că nu am reușit să epuizez toate întrebările pe care aș fi dorit să vi le adresez. Oricum, vă mulțumesc pentru marea dumnavoastră disponibilitate de comunicare, vă dorim multă sănătate și fericire alături de cei dragi! Așteptăm să vă reîntoarceți cu mare bucurie în țară!

CPB: Vă mulțumesc mult și vă asigur de loialitatea mea, cu caldă și sinceră prietenie.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!