agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1777 .



Bă, românii mei
presa [ ]
Cum se joacă în Rusia ci cum se joacă aici

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2005-03-26  |     | 




BÃ, ROMÂNII MEI

În primăvara lui 1993 am avut ocazia să stau aproape o lună în două sate ale Rusiei. Mă însoțeau doi prieteni din Basarabia. Situația de a fi în “ospeție” se justifica prin faptul că basarabenii mei se făcuseră “frați de sânge” cu rușii la care mergeam, într-o conjunctură războinică (războiul Uniunii Sovietice în Afganistan). Eu, într-o altă conjuctură, eram tot frate cu basarabenii. În ochii tuturor devenisem “fratele până la moarte” al rușilor...
Această postură m-a favorizat în a urmări cu pasiune felul lor de a fi, comportamentul necondiționat, natural, atmosfera acestui popor. Voiam să înțeleg atent unele pasaje din istoria lor. Încerc să readuc acum în înțeles un singur aspect. În horele lor se prind foarte mulți, tot satul, alte sate dimprejur. Nu există hore în intimitatea familiei, a prietenilor. Dacă nu joacă zeci și sute, nu are rost să mai joace! Nu se prind niciodată într-o horă închisă. Horele lor pulsează, se închid doar pentru a se deschide cu forță. Hora e inima acestui popor. Rusului îi trebuie spațiu mare, foarte întins... O piață, precum este cea a Prefecturii, nu i-ar ajunge niciodată, degrabă s-ar întinde cu ai lui pe Victoriei în jos...
Este o onoare să joci într-o horă rusească. Mai ales ca român.
Rușii stăpânesc un continent doar pentru că și-au pus în cap să joace... În câte continente n-au mai fost! Au găsit timp și pentru o uriașă cultură. Mă întreb ce ar fi ajuns rușii în Europa decă n-ar fi avut ca fundament, în ultimul secol, un sistem politic dovedit greșit.
Iar pașii din dansurile lor sunt accentuați sugestiv, plini de forță , mereu înainte. E adevărat că rusul se îngrașă uneori neomenește, dar asta are mai puțină importanță pentru mine.
Le-am simțit pe toate venind dintr-o moștenire străveche, dintr-o genetică a firii lor. Și de-ați ști câtă viață au în ele rusoaicele!
Noi, românii, jucăm “doi pași la stânga binișor și alții doi la dreapta lor”, “tot pe loc, pe loc, pe loc...”. Și nu insist asupra întrebuințării busuiocului rezultat din bătucirea pământului românesc, culinara iahnie de fasole, mai știu că îl punem sub cap să visăm cu cine ne vom mărita...
Românii joacă în horele lor, cu variațiuni, un pas în față, doi în spate, plus câțiva lateral. Mai avem și alt joc: un pas în față (și acela e ușor lateral dreapta), unul înapoi, de acolo se face unul la stânga și-ncă unul la dreapta. Nici aceștia hotărâți, ci... într-o artistică ezitare! Ca dinamică, deși tot pe loc, dar în sus, ne mai salvează doar “sârba oltenească”, pe care am furat-o ceva mai demult de la sârbi. “Călușarul” este o tăvăleală și o agitație folclorică. Avem și “Învârtita” care în unele locuri se numește “Amețita”... La toată această particularitate de manifestare, românul adaugă zadarnic multe șuierături, hăulituri, urlături - adevărate strigăte indiene de luptă. Și nu înțeleg de ce. Probabil tot ca particularitate națională... Strigătele ne-au înlocuit istoria, tot timpul nostru este un urlet și o văicăreală îndreptate spre lumea haină.
În acest sens, cred că dacă românii ar fi fost singuri pe Pământ, ar fi dispărut repede, n-ar fi avut motiv să trăiască, prin inexistența obiectivului - n-ar fi avut împotriva cui să urle.
Ideea moștenită cu care joacă românul este să nu se consume prea mult spațiu. Se simte excelent pe o suprafață de cinci metri pătrați. Nu vrea să ajungă în vreun loc străin, să nu deranjeze ceva. Românul joacă în locuri dinainte amenajate, nu unde îi vine, nu amenajează nimic pentru hora noastră. “Hora de mână” este specificul nostru național! Mereu ne-am mulțumit cu puțin și chiar ne-am simțit împliniți. Puținul este condiția liniștirii noastre. Când am început să agonisim ceva, imediat am avut probleme istorice. Izmana și capra ne-au salvat istoric, dimpreună cu codrul. Mi se pare că salvarea este definitivă. Izmana ne-a ferit de invidia altora, capra de foame și, probabil, afectiv, iar codrul de înfruntare! În plus de asta, codrul ne-a conservat misterul, secretele naționale.
Toată frustrarea noastră ca popor ne-am mângâiat-o în grupuri mici... cu simțiri patriotice. Toată manifestarea noastră socială e plină de arătări. În felul acesta o vom lua mereu de la capăt (vezi de fiecare dată prezentul). În toate domeniile. În absolut toate sensurile!
Pe români, dacă nu e nimeni (prin preajmă) să îi pună în genunchi, atunci se pun singuri... Cer imediat tuturor să îi salveze! Indiferent cui. Ei trebui salvați!

Gazeta de Gorj Nr.5 - 2-8 martie 2001

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!