Ieri,
glasul mi-a sunat a vuiet de vînt,
a zvon de mare în scoică,
mi-a invadat toate sensurile,
coborînd posibilitatea evadării
pînă la rang de iluzie.

Astăzi
mi-e frică de ape,
de biciul neașteptat al valului,
de coada mea de pește,
de vara și soarele ce-o va usca,
de iarna ce se va lăsa,
întinsă greu,
pe ale mele calde flori,
cu staminele vise...

Mîine,
oceanul meu va îngheța,
și de vină-i doar iarna.

Mîine,
trăirea mea fluidă va seca,
și de vină-i doar vara.

Anotimpuri doar
mîine,
primăvara și toamna
nu vor mai exista
și de vină-i doar moartea,
noaptea fără vise,
cu porțile închise...

De vină e clipa.

Mîine, poimîine...
toate anotimpurile mele
la unul singur,
se vor rezuma,
aducînd suma lor,
la dreapta judecată
să-i pronunțe verdictul –
nedrept e sfîrșitul,
și de vină-i doar
mort Infinitul.