Un decigram de duh umplut cu miere
Din umbrele de stupi nerăposați
Pun pe cîntar doar viespile febrile
Scrîșnind în fălci slănină și cîrnați.

Trecutul și prezentul sînt rebuturi
Din sacul viitorului de aur
Luate la mica bișniță de piață
Și rumegate-n somn de Minotaur.

Apar și eu, cu-n pumn pe manivelă
Și sorb cucuta mării otrăvite
Mă rotesc cercuri de atomi prin sînge
Și-mi cresc răni bune peste răni urîte.

Pe un vapor, purtat în larg de mare
Mă strigă o meduză cu păr roșu
Cu ochi de sfinx, crescuți peste obraz
La ora cînd în port cîntă cocoșul

Xantipa este poate doar ideea
Ce moare doar cuvîntul, pînă-n fire.
Filozofia lacrimei apune
Sub stofe groase, gri, de patrafire.

Seneca sau Socrate sau chiar Platon
Nu pot din sclava apă devia
Se spală-n creier spume de sintaxă
Pe pergament de gînd, se va călca

Un coș de rufe ce n-au trebuință
Decît doar poate moașei de la circă
Ce a înebunit și face doar injecții
La liliecii claustrați în sticlă.

O poezie-a mării, a durerii
Sau a zăpezilor ce cresc în jos
A rătăcit doar gîndul efemerul
Cu corpul ei rotund, de măr frumos.

Xantipele mai urla și vin poduri
Și peste orizonturi cresc canale
Ne bălăcește-o proză de concurs
La masa juriului de bachanale.

Hilar și glacial rămase plînsul
Acelor care nu-s decît în mile
Coperți de lut, sau foi vechi de papirus
Ascunse prin arhive de Azile.

Xantipele se vînd cînd în bazare,
Cînd pe pantofi de piele, pe poșete.
Vînd cînd mezeluri lîngă berărie
Cînd fac de gardă pentru paciente.

În rest, nimic, vapoarele-s departe
Și duc cu ele tot ce-a fost uman.
Însingurate, mările ucise
Sind deja scurse-n burtă de ocean.