Petalele trandafirului se vor închide ca un clește
peste degetele întinse spre profanare
va sfîrîi zvîrcolindu-se
spurcata iluminare a tăgăduirii
sinelui îmbătat de vinul pierzării
- o, niciodată definitiv acest vin
nepieritor însă
ca amintirea viermelui în fluturi!
Strugurii transformați brusc în viespar
sau zăpada însîngerată de cuvintele tale
sau un vînt neștiut
vor îngheța la timp sexul netrebnic al Neființei
căreia îi închinai ultima candelă
- ultima candelă care nu era, vai,
limanul la care ai ajuns, în sfîrșit!
Și din pîlpîirea care mai ești,
sau numai din amintirea ei,
vei striga, vei striga, aud de pe-acum:
"Trandafir, Dezmințire-a-Morții, Femeie,
culege-mă din aer cu buzele,
din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul,
strînge-mă între coapsele tale statornice
și închegîndu-mă, naște-mă iar
spre o nouă pierzare".