Eu simt moartea mai aproape de pot să-i ating sânul,
Și să-i zăresc a coapselor albă spumă pe sub veșmântul
Cald și moale atingându-i pulpa, învâluindu-i pântecul.
Zâmbind se-apropie tăcut, rebel și fără taina vieții
Și mâ îndeamnă să iau de braț coasa răpusă-a tinereții.


Credeam că visez adânc, cu ochii larg deschiși prin ceață.
Priveam senin și fără zumzet, îndrăzneț, râzând disprețuita viață,
Mă temeam c-o să te pierd, fermecat fiind în acea tristă dimineață
Și tâmpla n-o s-o mai sărut și gura albă o să tacă fremătând
De dor și durere așternute pe-o inimă ce tremură cântând.


Și mi-a zâmbit fremecător, cu buze largi și pline...moartea
Și m-am întors șovăitor către sininstra; și lumina Cartea
Ce mi-a răspuns amăgitor că nu mai simt strigarea în pacea
În care am lăsat moartea să se odihnească în aprinse căldări,
În fum gonind strigoi, căutând și azi pe cer și-ndepărtări.


Eu simt moartea, dar nu cea hâdă și fioros de perversă,
Ci izbucnirea apei vii, un pic și-un pic, apoi aversă
De bogății, și de comori ce-n piept adânc anină controversă.
Iar vălul îl sărut cu mir și crinul cu sclipiri de argint,
Apoi ridic glasul într-un, Iubesc, și nu mă mai prefac că mint.