Surâsul nopții-i răstignit în lupta cu apusul.
Mi-e trupul plin de sărutări ce-au anulat abisul.
Și simt cum mângâierea ta naște fiori în mine.
Iar mâinile-mi de-ntind spre cer, le-ntorc de rouă pline.

Am rupt o frunză din Eden să șterg cu ea tăcerea.
Am numărat nisipul tot să îmi găsesc menirea.
Și valul mării l-am primit cu brațele-mi deschise,
Sperând că îmi va risipi dorințele nestinse.

Și-am învățat să scriu pe cer cu nouri și cu stele,
Să fur culori din curcubeu și să mă scald în ele,
Să-i cer luminii ce-i al meu și noptii răsăritul,
Călătorind prin univers, să-mi port în brațe visul.

Până și ploii i-am sorbit toți picurii de rouă caldă,
Setea să-mi sting de necuprins, de dor nebun de mare albă.
Și-am învățat că tot ce-n viață nu te doboară, nu te-omoară,
Îți dă puterea să renaști, precum Luceafărul de seară.

(sâmbătă, 8 septembrie 2001)