Cum să strivești în palme stele
Când lacrima își spune ruga…
Cum să nu cânți când de durere
Apusul își sărută umbra…
Și cum să zbori când curcubeul
Născut din rouă și tăcere
În noapte își culege eul
Din zbuciumul ființei mele?

Cum poți să râzi, când visul plânge…
Și cum să dormi, când ziua doare.
Cum să-nțelegi când viața-ți strânge
Apocalips de dor și mare…
Și cum să crezi în Cer și-n Oameni
Când sufletul dezminte firea.
Cum să iubești…când din iubire
Azi strângi la piept doar risipirea?

Cum să fii bun, când totul minte.
Cum să mai ierți, când totul doare.
Cum poți să uiți șoapta fierbinte
Rostită-ntr-un altar de soare?
Și cum să ceri nemărginirii
Să îți arate-n larg hotarul
Când nu-i poți spune fericirii
Că vrei să îți alunge-amarul.

Cum să te strig, când ești departe.
Cum să-ți sărut în vis privirea
Când tu te temi că zori deșarte
Þi-aștern în brațe amăgirea…
Și cum să-ți spun că doru-n mine
Nu minte și nici nu trădează
Când tu, tăcut, te-nchizi în tine
Și nu simți noaptea că visează?

Cum să te chem, când știu că-n noapte
Nu vrei s-auzi a mea chemare.
Cum să nu cad, când eu din șoapte
Nu pot să-nalț un vis spre soare…
Și te iubesc așa cum omul
Iubește doar o dată-n viață!
Dar eu iar pierd… Și risipirea
Îngroapă stropii de speranță.

(luni, 7 iulie 1997)