Femeia senzuală te privește pe sub gene,
buzele-i usor întredeschise șoptesc iluzii apelor fierbinți;
fierbinte, niciodată nu-mparte spini numelui ce-o poartă!

Femeia copil se ivește cristalină,
dis-de-dimineață, printre ocheade jucăușe
asortate cu tremurul fin al mâinilor de false viorii;
vioreaua nu caută niciodată raspuns în pântecul generației sale!

Femeia mamă se-apropie de lună, adună griji
si negrijile din urmă-i oferă picuri de apă lină;
niciodata nu-i trupește anul maimuței pe umăr!

Femeia tandră respiră printre palme,
o armonie firească a sferei sale interioare,
cerșind lumină;
sorii ascunși nu-i șoptesc niciodată cum să-și vindece propriile răni.

Femeia care iubește nu are asemuire;
frumusețea ochilor îi cade oval și cuminte la drum de seară
într-o singură direcție, într-un singur lăcaș, talisman ventricular stâng
purtând numele drept al iubirii sale
fără să piardă din gânduri, trăiește absent
intensitatea viselor prin care
niciodată nu va fi suficient de senzuală, de jucăușă, de mamă…



iar niciodată barbatul nu va cunoaște femeia…

o va iubi tacit dincolo de un decor anume
potrivit cu timbrul său feminin si imaginea sa plastică
uneori în alb
și alteori, când se stinge lumina, pe negru, îi cade
damă de foc…