de undeva începe să miroasă neverosimil a toamnă
eu încă aștept semnele ei mă cufund în apa vie a uitării
sunt femeia umbră călcând nesigur pe urmele tale
femeia fără contur pe care o pierzi între palme
cum de nu ai auzit încă sunetul oglinzii?!
s-a spart la picioarele noastre într-o vară oarecare
noi am călcat pe cioburi sângerând și plângând
nu există „prea mult” strigai atunci deznădăjduit
eu sunt cea care altădată iubea cireșele amare
zâmbind cu ochii întorși către sine
tu ai fost năluca albastră în contururi de fum
m-ai purtat cu tine peste întinderea pietroasă a apei
mi-ai învățat pașii să strige într-o altă limbă
azi universul s-a întors definitiv cu spatele
ca o dorință rostită pe jumătate
ca o părere oprită în fața lui nu
lucrurile simple nu au fost niciodată mai complicate
când sunetele verii îmi sunt atât de departe
și tu