Am dat la o parte draperiile grele
de clipe curse-n dosul realității,
ca un demon rănit,
de aerul din aripi,
de libertatea sărutată,
de aceeași antică ‘mine’,
stârnindu-i, pătimaș, invidia
în privirile-i parazite,
înșelat de propria lipsă,
crescută pe umerii negri,
crucea de plumb a rațiunii,
într-a ei, sacadată, suflare,
pe-un zid, copac întors din soare,
cu rădăcinile-i în linia de orizont
trezind-o verticală și amorfă,
întorcând lumea pe dos,
împărțind cerul cu marea,
și mierea cu sarea,
să ne unească,
să ne topească,
toate diferențele.

Într-un colaj de litere,
inițiale găsite pe lacul vieții,
ca niște nuferi rătăciți.
Lipite-ntre ele,
aparent, la-ntâmplare
au născut, subtil,
din pântec de rugăciune,
un nume...
șoptindu-mi la ureche
rețeta fericirii,
m-a condus spre tine,
să te-ntreb dacă îți aparține ?