Peisaj albastru de cranii plutind crepuscular
Într-un ocean străin și solitar, al rațiunii nude.
Așa îți recunosc și ție craniul,
Corabie goală bântuită de teamă,
Vibrând în fulgere concentrice de ape,
De jur împrejurul tău de ins exilat
Pe-o insulă fluidă, mursecată de valuri,
Departe de golful suflării de viață,
Pas cu pas, peste albe cadavre de îngeri,
Printre toate memoriile naufragiului fericirii,
Ochii îți picură negrul într-un nor subacvatic,
Încremenind oceanul, tot mai reci, mai albaștri,
Cum chiar dansul-ți frenetic, altă dată fidel,
Se stinge încet, peste tonul strivit,
Curcubeul nebun ce-ți colora odată cântarea,
Se rătăcește și el printre nori cenușii de furtună,
Într-o lipsă acut cristalizată de substanță,
Precum fuga prenatală din fața hăului ce crește,
Din întocmai locul inimii marcate de vid,
Impersonal crescut, un gol tot mai albastru.
Invadându-ne blând și stingher.