Eternă ești, tu, frumusețe,
fără un timp să lase semne,
și întorcând a tale fețe
de visul tău să fie demne.

E sufletu-i ce nu cuvântă,
în tonuri goale, necurate,
cum este el, cel ce descântă,
blesteme albe, incantate.

Iubire - dor fatal de bine,
cum pasul tău, pe spini e sânge,
azi curge-n mine, mâine-n tine,
ca astfel, răul să-l alunge.

Cum, printr-o unică privire,
răpită, parcă, din poveste,
ajuns-ai tu la nemurire
fără a prinde chiar de veste.

Amor nestins, pierdut în sine,
mereu, stiut-ai să descânți,
durerea crescândă, în mine,
din toate viețile de sfinți.

Cărări de stele nefinite,
iluzia lumii - clar imundă,
flăcări de nori, pe cer unite,
în alte culpe se cufundă.

Ea nu e grea (dacă există),
și gata chiar să te-nțeleagă,
așa cum, niciodată tristă,
nu e ca voi și lumea-ntregă.

Iubire, plină de-nțelesuri,
destul nicicând prea înțelesă,
atâtea albe, stranii sensuri,
simpla-ți simțire prea-frumoasă...